Elena de Bavaria, înainte de căsătorie. Într-o mână are o sticlă de băutură (pare vișinată), în cealaltă păhărelul adecvat. Se trântește pe un fotoliu și își toarnă (singură!) din sticlă în păhărel. Imediat dă licoarea pe gât, aruncând capul pe spate (mai mai să și-l rupă) așa cum se obișnuiește în lumea duceselor. Atâta grație probabil s-a mai văzut numai la Ozzy Osborne, când a smuls cu dinții capul unui biet liliac. Unde mai pui că Elena care avea câte un servitor pentru turnat alcoolul, altul pentru trântitul în fotoliu, altul pentru datul peste cap și unul pentru eructații, dar era atât de progresistă încât le făcea pe toate de una singură. Scena, dacă este să ne luăm după eticheta rigidă impusă aristocrației pe vremea lui Franz Joseph, nu a avut loc niciodată. Totuși, ea poate fi admirată în serialul Sisi care nu mai surprinde probabil pe nimeni datorită craselor inexactități istorice, acceptate de dragul unei povești care trebuie romanțate până la a ajunge la culmi de sexiness instagram de secol XXI. Am văzut puține minute din acest serial, pe sărite, dar s-ar părea că le-am văzut pe cele decisive. Probabil orice alte minute aș fi văzut mi s-ar fi părut la fel de decisive pentru că fiecare serial este prins în aceeași logică a „răsturnărilor de situație” pasionale.
Spectatorul de azi ar intra în comă dacă ar urmări măcar 10 minute de reală plictiseală birocratico-rituală din spatele zidurilor Hofburgului. Citind cartea lui Martina Winkelhofer, Viața de zi cu zi a Împăratului Franz Joseph și curtea imperială ajungi la concluzia că viața împăratului se scurgea în zile mai egale decât ale oricărui „biropat”, iar „team buildingurile” de care avea parte (în special cele două baluri anuale) erau strict coordonate în fiecare detaliu, fiind probabil mai obositoare decât restul zilelor. Majoritatea timpului vieții l-a petrecut la birou, citind documente trimise de la ministere, și mai multe documente privind viața celor 1500-2000 de suflete care trudeau la bunul mers al curții, restul timpului fiind dedicat audiențelor, unei scurte plimbări de după-masă și dineurilor obositoare cu care se încheia ziua (pe la ora 9 seara, Împăratul fiind trezit în fiecare dimineață la ora 3,30). În grija lui Franz Joseph intrau detalii de care nici un CEO modern nu s-ar ocupa. Ce mai? Nici măcar un team manager. Amintesc câteva: aprobarea meniurilor zilnice (trebuia să semneze meniurile pentru mesele servite la curte, inclusiv pentru banchete oficiale și dineuri mai mici. Chiar și alegerea vinurilor putea necesita aprobarea sa. Până și rochiile de gală, extrem de scumpe, au devenit grija Împăratului („o toaletă completă costa între 300 și 500 de guldeni, în timp ce salariul anual al unui servitor la curte era de 300 de guldeni”). Deoarece, cu ocazia balurilor, respectivele rochii erau mânjite cu crema de ghete a cavaleriștilor, fiind distruse, Franz Joseph „a aprobat includerea unor cizme de lac în ținuta ofițerească”); autorizarea călătoriilor (orice deplasare a membrilor familiei imperiale, a funcționarilor de rang înalt sau chiar a unor trupe în interiorul imperiului trebuia adesea aprobată formal de el); revizuirea uniformelor și decorațiilor (a trebuit să evalueze și să aprobe mici modificări în designul uniformelor militare și a ordinelor imperiale, ceea ce uneori însemna doar schimbarea unui nasture sau a unei panglici); supervizarea programului zilnic al armatei; controlul listelor de invitați la evenimentele curții (cine participa la baluri, cine era așezat unde la masă sau cine putea sta în apropierea familiei imperiale erau detalii care, cel puțin în unele cazuri, necesitau aprobarea sa); examinarea rapoartelor despre animale de vânătoare. S-ar putea spune că Împăratul era propria-i suită de „asistente personale”.
Și tocmai pe acest Franz Joseph îl vedem în seria cu pricina, la bustul gol, salvând-o în pădure (de niște presupuși jefuitori) pe Sisi despletită și cu partea de sus a corsetului răvășită în mod atât de empowering. Gâfâielile pasionale feminine cu care ne-au obișnuit seriile de epocă nu lipsesc. Ce urmează nu are nevoie de nicio imaginație. Rămas în memorie ca fiind un monarh extrem de atașat de vechile structuri de putere și ritualurile aristocratice, sever cu oricine din familia și anturajul său care nu le respecta, un birocrat care considera că menirea lui este să păstreze mecanismul și nici pe de parte să îl schimbe, cu greau ne-am putea imagina că avea măcar timp pentru nenumărate hârjoneli romanțate. Nu mai amintim de faptul că Sisi însăși chiar dacă nu suporta constrângerile curții (și călătorea des), nici ea nu ar fi avut timp, și oricât de mult „spirit liber” ar fi înglobat în trupu-i firav tot nu ar fi putut ocoli cele 3 ore dedicate zi de zi pentru realizarea coafurii, tratamentele pentru ten cu carne crudă, exerciții fizice câteva ore pe zi (pentru a menține o siluetă de 50 kg) și, desigur, obsesia pentru călărie care uneori îi răpea 6-8 ore pe zi. Nimic netflixabil aici.
Deranjant la această serie, pe lângă flagrante inexactități istorice (Sisi nu și-a răpit niciodată fiul pentru a-l șantaja pe Franz Joseph) este totala lipsă de ținută a personajelor. Nu ajunge să refaci niște uniforme, niște rochii care par să respecte doar greutatea (o rochie purtată de Sisi putea cântări între 12 și 20 gk) fără a respecta eticheta vestimentară (nu existau rochii fără mâneci, iar decolteurile erau permise doar cu ocazia balurilor) pentru a intra în atmosfera epocii. Probabil nici noi, spectatorii, nu are rost să ne mai întrebăm ce sens au toate aceste dramolete ieftine vândute pe post de istorie. „Mitologizările” în stil Barthes pot fi identificate cu succes și în cazul seriei Sisi, dar actorii sunt noi: în locul burgheziei care vrea să impună modele de sus în jos avem mass-media, algoritmul care găsește calea cea mai scurtă spre succes a unui produs comercial. Personajele de față trăiesc parcă suferințe unui adolescent care-și caută perechea pentru cheful de final de liceu și nici pe departe nu suferă de „măreția” și „distincția” pe care o presupusă mitologizare în stil tradițional ar dori să o naturalizeze. Asistăm acum, la o mitologizare dinspre prezent spre trecut, de jos în sus: Sisi nu era decât o „rebelă”, o „femeie puternică”, curtea era, desigur, un cuib de pasiuni, dar cel puțin formal se deosebea de un soap opera accesibil (un fel de Emily in Vienna dar cu conți maghiari), cu personaje ce par să fi crescut toate la ranch-ul lui JR din Dallas. Unde o fi văzut Freud atâta disconfort și reprimare? Nu numai că pot să-și toarne singuri alcool în pahar, dar Sisi este atât de autentică, naturală încât, la un moment dat mănâncă cu mâna (!) din farfurie (Sue Ellen n-ar fi făcut niciodată așa ceva). Toți erau ca noi și noi ca ei. Niște creatori de conținut. Niște Meghan Markle în devenire.
Foto și text: Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu