Cu siguranță trăim
timpuri în care, dacă e să folosim termenii lui Lenski, tot ceea
ce societatea a câștigat pentru a se apropia de o distribuție
bazată pe trebuințe și nu pe putere este puternic contrabalansat
de... pur și simplu, realitatea crudă. Dreptul și cetățenia erau
două instrumente prin care, cel puțin în partea bună a lumii se
putea echilibra accesul la resurse, oricum inegal. Discuțiile
stângiste de top se preocupă de subiectul lacanian, hegemonie,
universalitate. Nu este vorba aici de clasicul turn de fildeș al
discursului teoretic, ci de raportul pe care îl are cu așa zisa
realitate. Foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă în cazul
”artei sociale” sau ”artei politice”.
Robert
Storr, în Le Surrelalisme comme raison d'Etat
citează cuvintele unui angajat al Casei Albe pentru New York Times:
”Noi suntem deja un Imperiu, iar când noi acționăm, noi ne creăm
propira noastră realitate. Și în timp ce voi studiați această
realitate, noi acționăm din nou... samd. Noi suntem actorii
istoriei, iar voi trebuie sa vă multumiți a studia ceea ce noi
facem”. La fel ca arta, care poate să-și conteste doar
mecanismele interne, discursul teoretic stângist este văduvit de
orice putere de ”manifest”, de orice posibilitate de a deveni
punct de pornire pentru acțiune. El comentează realitățile
exploatării pe de o parte, evidențiindu-le, iar pe de alta, se
retrage în dezbateri sofisticate care nu-și mai pot depăși
propria ”autonomie”. Cineva construiește realitatea, iar
discursurile autonome asemeni mass-mediei și artei, o comentează.
Astfel, în Sicilia niște italieni fără acces la resurse și
educație (presupun că partea birocratizată și hipsterizată a
companiilor nu face munca de jos. Cu atît mai puțin o fac
”deținătorii mijloacelor de producție”) fac pe câinii de pază
pentru niște românce lipsite de resurse și educație, care ajung
în faza de a ”prefera” un viol zilnic în locul mizeriei din
satele românești (caz consemnat the The Guardian în martie 2017,
„Raped, beaten, exploited: the 21st-century slavery propping up
Sicilian farming”, preluat, mai apoi, firav, de mass-media
autohtonă). Între timp, ”confrații” români luptă împotriva
corupției după un model total nemarxist. Comentându-l pe Gramsci,
Bobbio observă: ”La Gramsci, societatea civilă nu aparține
momentului structural, ci celui suprastructural”. Într-un mod pe
care, cu siguranță, îl face pe Gramsci să se răsucească în
mormânt. O societate civilă care luptă împotriva corupției, dar
nu și împotriva exploatării. O societate civilă colonizată și
autocolonizată care nu iese în stradă pe motive de ”scalvie
modernă”. Ea este profund preocupată de ”cine ne conduce țara”,
eventual dacă acel Cine știe sau nu limbi străine, dacă ar putea
să ne reprezinte cu același aplomb precum băieții școliți (gen
Năstase, Geoană, Tăriceanu sau, mai nou, fiul lui Năstase).
România a pierdut din start negocierea cu o Piață Mondială care
se construiește de sute de ani în Europa. Nu face decât să o
piardă în tot mai multe feluri, din cauze de corupție, dar și din
cauze hegemonice și de imagine de sine, dacă vrem. Un lucru care se
reflectă în gesturile banale, cotidiene, sau într-o arhitectură
haotică, oscilând între spații personale îngrămădite după
voia și posibilităție fiecăruia sau zone gentrificate după voia
și posibilitățile celor care conduc lumea.
Între problemele care
intră în atenția societății civile nu se numără, spre exemplu,
sfaturile apărute pe RAI1, în data de 18 martie la o emisiune de
mare audiență. Subiectul? De ce să preferi o prietenă din est.
Expunerea? Clară. Pe puncte. A alege o prietenă din est e ca și
cum ai alege un animal de companie care nu murdărește covorul... ba
chiar îl spală și îl întreține catifelat:
”1.
Sunt toate mame, dar după ce nasc recuperează o siluetă de vis.
2. Sunt mereu sexy. Nu poartă combinezoane sau pijamale.
3. Iartă dacă sunt înșelate.
4. Sunt dispuse să-l lase pe bărbat să conducă.
5. Sunt casnice perfecte și învață de mici muncile ce trebuie făcute în casă.
6. Nu sunt sclifosite, lipicioase și bosumflate.”
Au uitat să menţioneze că, la batrânețe, când nu mai sunt sexy, pot fi folosite pe post de îngrijitoare. Practic, nu se aruncă nimic din ele. 24/7.
2. Sunt mereu sexy. Nu poartă combinezoane sau pijamale.
3. Iartă dacă sunt înșelate.
4. Sunt dispuse să-l lase pe bărbat să conducă.
5. Sunt casnice perfecte și învață de mici muncile ce trebuie făcute în casă.
6. Nu sunt sclifosite, lipicioase și bosumflate.”
Au uitat să menţioneze că, la batrânețe, când nu mai sunt sexy, pot fi folosite pe post de îngrijitoare. Practic, nu se aruncă nimic din ele. 24/7.
Când mase mari de
oameni nu văd un motiv de furie în acest tip de indicații sau în
felul în care sunt tratate femeile din Ragusa sau în alte mii de
cazuri ”consemnate” sau nu, corupția a devenit o pată într-un
tablou mai mare, pe care mass-media are mereu grijă să-l ascundă
prin scoaterea la lumină a unor subiecte de pe o agendă
confortabilă. Ea este deliciul unor mase care au ajuns în poziția
de a-și cere drepturile, care nu mai înțeleg și nu mai percep că
există oameni care nu vor ajune niciodată să dețină acest
privilegiu. Înainte de
toate, pentru ei, supraviețuirea rămâne problema de bază.
Mass-media este semeni curatorului de mare bienală, un fin aparat de
detectare a subiectelor care pot fi puse pe tapet pentru a scandaliza
și a realiza ”revoluții” mai mult sau mai puțin virtuale, dar
oricum, nu îndeajuns de scandaloase încât să conteste mecanismul
care produce aceste scandaluri. E mult mai facil, într-un război,
să vorbești de conducătorii corupți și mai puțin de o armată
nepregătită și subnutrită dar care e învățată zi de zi să
nutrească (și nu e vorba aici doar de clasa IT-iștilor și
corporatiștilor care acceptă cu zâmbetul pe buze 10-12 ore de
muncă nu doar pentru bani, ci și pentru o stimă de sine pe care nu
o mai pot construi în afara firmei, ci și de fenomene înjositoare
cum e cazul muncitorilor care au ”organizat” un protest împotriva
celor care au scris în presă despre condițiile mizere în care
trăiesc și lucrează. Cazul poate fi urmărit pe
casajurnalistului.ro, ”Fabricat în Europa”). Probabil în
Sicilia, exact în Ragusa, locul indicat de mass-media, vor avea loc
anchete, patronii vor fi sau nu sancționați, vor schimba sau nu
numele firmei și-și vor relua activitatea cu același sîrg sub
altă pălărie. Dar cine le va asigura celor care au pierdut o muncă
inumană un alt loc de muncă decent? Și, mai ales, ce societate,
mai poate să le acorde ”șansa egală” pe care n-au avut-o de la
naștere? Cu sigruanță nu un capitalist cu față umană și nici o
stângă indignată sau pierdută pe culmi hermeneutice. Poate, o
nouă conștiință a ”precarității și interdependenței”
(consider că Judith Butler a găsit aici poate un fir de teorie
care, în fond, nu face decât să confirme o realitate), o
”ecologie” a conștiințelor, mai degrabă decât o politică a
grupurilor, ar putea schimba ceva pentru generațiile viitoare.
Până una alta,
societățile Occidentale se complac în indiferență și cinism. Un
exemplu în acest sens, stau semnele speciale (”Fairtrade”,
„Rainfores alliance certified”, „UTZ certified”) care apar pe
mărcile de ciocolată (Nestle, Milka etc.) pentru a indica faptul că
respectivele produse nu au fost obținute prin sclavie şi munca
copiilor. Desigur, lângă ciocolata acreditată, poți găsi aceeași
ciocolată însă fără semnul distinctiv. Dar dacă se pot liniști
conștiințele cu o simplă bulină colorată pe semne că trăim în
cea mai bună dintre lumile posibile. Mai trebuie ”ștampilați”
consumatorii înșiși. Problem solved.
Oana Pughineanu