luni, 15 mai 2017

Corupţie nu, exploatare da!


   Cu siguranță trăim timpuri în care, dacă e să folosim termenii lui Lenski, tot ceea ce societatea a câștigat pentru a se apropia de o distribuție bazată pe trebuințe și nu pe putere este puternic contrabalansat de... pur și simplu, realitatea crudă. Dreptul și cetățenia erau două instrumente prin care, cel puțin în partea bună a lumii se putea echilibra accesul la resurse, oricum inegal. Discuțiile stângiste de top se preocupă de subiectul lacanian, hegemonie, universalitate. Nu este vorba aici de clasicul turn de fildeș al discursului teoretic, ci de raportul pe care îl are cu așa zisa realitate. Foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă în cazul ”artei sociale” sau ”artei politice”.
   Robert Storr, în Le Surrelalisme comme raison d'Etat citează cuvintele unui angajat al Casei Albe pentru New York Times: ”Noi suntem deja un Imperiu, iar când noi acționăm, noi ne creăm propira noastră realitate. Și în timp ce voi studiați această realitate, noi acționăm din nou... samd. Noi suntem actorii istoriei, iar voi trebuie sa vă multumiți a studia ceea ce noi facem”. La fel ca arta, care poate să-și conteste doar mecanismele interne, discursul teoretic stângist este văduvit de orice putere de ”manifest”, de orice posibilitate de a deveni punct de pornire pentru acțiune. El comentează realitățile exploatării pe de o parte, evidențiindu-le, iar pe de alta, se retrage în dezbateri sofisticate care nu-și mai pot depăși propria ”autonomie”. Cineva construiește realitatea, iar discursurile autonome asemeni mass-mediei și artei, o comentează. Astfel, în Sicilia niște italieni fără acces la resurse și educație (presupun că partea birocratizată și hipsterizată a companiilor nu face munca de jos. Cu atît mai puțin o fac ”deținătorii mijloacelor de producție”) fac pe câinii de pază pentru niște românce lipsite de resurse și educație, care ajung în faza de a ”prefera” un viol zilnic în locul mizeriei din satele românești (caz consemnat the The Guardian în martie 2017, „Raped, beaten, exploited: the 21st-century slavery propping up Sicilian farming”, preluat, mai apoi, firav, de mass-media autohtonă). Între timp, ”confrații” români luptă împotriva corupției după un model total nemarxist. Comentându-l pe Gramsci, Bobbio observă: ”La Gramsci, societatea civilă nu aparține momentului structural, ci celui suprastructural”. Într-un mod pe care, cu siguranță, îl face pe Gramsci să se răsucească în mormânt. O societate civilă care luptă împotriva corupției, dar nu și împotriva exploatării. O societate civilă colonizată și autocolonizată care nu iese în stradă pe motive de ”scalvie modernă”. Ea este profund preocupată de ”cine ne conduce țara”, eventual dacă acel Cine știe sau nu limbi străine, dacă ar putea să ne reprezinte cu același aplomb precum băieții școliți (gen Năstase, Geoană, Tăriceanu sau, mai nou, fiul lui Năstase). România a pierdut din start negocierea cu o Piață Mondială care se construiește de sute de ani în Europa. Nu face decât să o piardă în tot mai multe feluri, din cauze de corupție, dar și din cauze hegemonice și de imagine de sine, dacă vrem. Un lucru care se reflectă în gesturile banale, cotidiene, sau într-o arhitectură haotică, oscilând între spații personale îngrămădite după voia și posibilităție fiecăruia sau zone gentrificate după voia și posibilitățile celor care conduc lumea.
   Între problemele care intră în atenția societății civile nu se numără, spre exemplu, sfaturile apărute pe RAI1, în data de 18 martie la o emisiune de mare audiență. Subiectul? De ce să preferi o prietenă din est. Expunerea? Clară. Pe puncte. A alege o prietenă din est e ca și cum ai alege un animal de companie care nu murdărește covorul... ba chiar îl spală și îl întreține catifelat:
”1. Sunt toate mame, dar după ce nasc recuperează o siluetă de vis.
2. Sunt mereu sexy. Nu poartă combinezoane sau pijamale.
3. Iartă dacă sunt înșelate.
4. Sunt dispuse să-l lase pe bărbat să conducă.
5. Sunt casnice perfecte și învață de mici muncile ce trebuie făcute în casă.
6. Nu sunt sclifosite, lipicioase și bosumflate.”
Au uitat să menţioneze că, la batrânețe, când nu mai sunt sexy, pot fi folosite pe post de îngrijitoare. Practic, nu se aruncă nimic din ele. 24/7.
    Când mase mari de oameni nu văd un motiv de furie în acest tip de indicații sau în felul în care sunt tratate femeile din Ragusa sau în alte mii de cazuri ”consemnate” sau nu, corupția a devenit o pată într-un tablou mai mare, pe care mass-media are mereu grijă să-l ascundă prin scoaterea la lumină a unor subiecte de pe o agendă confortabilă. Ea este deliciul unor mase care au ajuns în poziția de a-și cere drepturile, care nu mai înțeleg și nu mai percep că există oameni care nu vor ajune niciodată să dețină acest privilegiu. Înainte de toate, pentru ei, supraviețuirea rămâne problema de bază. Mass-media este semeni curatorului de mare bienală, un fin aparat de detectare a subiectelor care pot fi puse pe tapet pentru a scandaliza și a realiza ”revoluții” mai mult sau mai puțin virtuale, dar oricum, nu îndeajuns de scandaloase încât să conteste mecanismul care produce aceste scandaluri. E mult mai facil, într-un război, să vorbești de conducătorii corupți și mai puțin de o armată nepregătită și subnutrită dar care e învățată zi de zi să nutrească (și nu e vorba aici doar de clasa IT-iștilor și corporatiștilor care acceptă cu zâmbetul pe buze 10-12 ore de muncă nu doar pentru bani, ci și pentru o stimă de sine pe care nu o mai pot construi în afara firmei, ci și de fenomene înjositoare cum e cazul muncitorilor care au ”organizat” un protest împotriva celor care au scris în presă despre condițiile mizere în care trăiesc și lucrează. Cazul poate fi urmărit pe casajurnalistului.ro, ”Fabricat în Europa”). Probabil în Sicilia, exact în Ragusa, locul indicat de mass-media, vor avea loc anchete, patronii vor fi sau nu sancționați, vor schimba sau nu numele firmei și-și vor relua activitatea cu același sîrg sub altă pălărie. Dar cine le va asigura celor care au pierdut o muncă inumană un alt loc de muncă decent? Și, mai ales, ce societate, mai poate să le acorde ”șansa egală” pe care n-au avut-o de la naștere? Cu sigruanță nu un capitalist cu față umană și nici o stângă indignată sau pierdută pe culmi hermeneutice. Poate, o nouă conștiință a ”precarității și interdependenței” (consider că Judith Butler a găsit aici poate un fir de teorie care, în fond, nu face decât să confirme o realitate), o ”ecologie” a conștiințelor, mai degrabă decât o politică a grupurilor, ar putea schimba ceva pentru generațiile viitoare.
    Până una alta, societățile Occidentale se complac în indiferență și cinism. Un exemplu în acest sens, stau semnele speciale (”Fairtrade”, „Rainfores alliance certified”, „UTZ certified”) care apar pe mărcile de ciocolată (Nestle, Milka etc.) pentru a indica faptul că respectivele produse nu au fost obținute prin sclavie şi munca copiilor. Desigur, lângă ciocolata acreditată, poți găsi aceeași ciocolată însă fără semnul distinctiv. Dar dacă se pot liniști conștiințele cu o simplă bulină colorată pe semne că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Mai trebuie ”ștampilați” consumatorii înșiși. Problem solved. 
                                Oana Pughineanu