În 1697 John Locke vorbea despre punerea la muncă a copiilor săracilor încă de la vârsta de trei ani. Nimănui nu i se părea un lucru ieșit din comun. „Cel mai puțin invidiați dintre toți copiii lucrători erau coșarii sau băieții cățărători, cum li se mai spunea. Începeau devreme, lucrau din greu și mureau mai repede decât orice alt grup. Cei mai mulți își începeau scurtele cariere în jurul vârstei de 5 ani, deși documentele prezintă un băiat devenit ucenic de coșar la 3 ani și jumătate, o vârstă la care și cele mai simple sarcini trebuie să fi părut derutante și înspăimântătoare. Era nevoie de băieți mici, deoarece țevile pentru circulația aerului erau înguste și, adesea, foarte întortocheate. [...] Era o muncă brutală. O metodă de a-i încuraja pe băieți să nu se lase pe tânjală era să aprinzi o grămadă de paie în șemineu pentru a trimite un val de căldură pe coș, după ei. Mulți băieți cățărători își încheiau scurtele cariere cocoșați și cu sănătatea distrusă la 11 sau 12 ani. Cancerul de scrot pare să fi fost un risc profesional special”. Progeniturile celor bogați nu se puteau mândri nici ei cu o copilărie fericită. Școlile private cu regim concentrațional și privarea de afecțiune chiar în sânul familiei pentru întărirea caracterului erau la ordinea de zi. Al șaselea duce de Somerset „le cerea fetelor sale să stea întotdeauna în picioare în prezența sa și se spune că ar fi dezmoștenit-o pe una dintre ele când s-a trezit dintr-o picoteală și a prins-o pe sărmana nerecunoscătoare șezând” Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieții private, Plirom 2012).
Istoria copiilor, a tinerilor este în ton cu atrocitățile istoriei lumii. Mult timp ei au fost văzuți pe post de „unități de producție”, iar „ideea de copilărie nu exista” (Philippe Ariès). Nici în ziua de azi, în așa-numitele societăți dezvoltate, viața copiilor nu este lipsită de dificultăți și absurdități. În ultimele ierni și pe timpul pandemiei mi-a fost dat să asist la niște scene demne de a fi descrise de un Caragiale, scene pe care nu și le-ar fi imaginat nimeni acum 30 de ani. Într-unul dintre puținele locuri verzi rămase intacte în orașul nostru smart, parcul Colina, s-a petrecut și acest an minunea! Peste firavii centimetri de zăpadă s-au adunat cete de copii la săniuș (perfect costumați ca pentru o escaladare pe munte). De fapt, este impropriu să le numim cete. Erau copii „singuri”, veniți cu părinții în parc. Alunecau pe pârtie, iar de sus, de le poteci, comitetele de adulți le strigau instrucțiuni de utilizare a saniei. Mi-a rămas în minte o fată de vreo 12-14 ani însoțită de tatăl ei, specialist în alegerea pârtiei: „nu asta pentru că e prea abruptă, nu cealaltă pentru că e prea scurtă, nici aia pentru că a rămas puțină zăpadă și te va durea spatele”. Până la urmă fata și-a luat avânt de pe pârtia cea mai înaltă, profitând de secundele în care tatăl verifica ceva pe telefon. Fiecare copil în parte era legat printr-un cordon ombilical invizibil de sursa lui de „informații”, de un „google încărnat” și nu părea să fi cunoscut alți copii sau, doamne ferește, să interacționeze cu ei. Să organizeze o revoltă, să-și caute o colină a lor și să-și dea drumul pe sanie ca să afle dacă alunecă sau nu în absența „setărilor de securitate”. Pentru mintea și sufletul meu de boomer aceste scene mi se păreau scoase dintr-un film horror. În copilăria mea nu existau momente mai fericite decât cele în care mergeam „afară” și mă jucam un număr de ore, care azi ar părea înspăimântător de mare, cu alți copii lăsați „de capul lor”. M-am întrebat când au oare acești copii parte de puțină independență? Există în viața lor momente în care să nu fie supravegheați, în care să nu urmeze instrucțiunile? Când le este permis să ia „decizii”? Când se joacă pe tabletă? Când se uită la televizor? Și, în general, ce opțiuni de petrecere a timpului „liber” au? Fără a cădea în nostalgicul și idealizantul „pe vremea mea” care, îmi dau seama, era departe de a fi perfectă, merită totuși să ne întrebăm care ar fi justa măsură între totala lipsă de supraveghere și supravegherea non stop care, presupun că este sursă de frustrare și anxietate atât pentru părinți cât și pentru cei mici.
Se pare că izolarea fizică și psihică a copiilor, o tendință în creștere în ultimii 30 de ani, produce daune demne de cercetat. „În 2003, în SUA doar 10% dintre copii își petreceau timpul jucându-se afară în mod regulat. Acum, într-o măsură covârșitoare, copilăria se petrece în spatele ușilor închise, iar atunci când se joacă sunt supravegheați de adulți sau jocul are loc în fața ecranelor. De asemenea, felul în care copiii își petrec timpul la școală s-a schimbat dramatic. Sistemele școlare din SUA și Anglia au fost redefinite de către politicieni, astfel încât dascălii să fie forțați să petreacă cea mai mare parte a timpului pregătindu-i și antrenându-i pe copii pentru teste. În prezent în SUA, doar 73% dintre școlile primare au vreo formă des pauză” (Johann Hari, Hoții de atenție. De ce nu te poți concentra, ed. Trei, 2022). Deși acum câțiva zeci de ani nu era nimic neobișnuit în a vedea copii singuri, în SUA, au fost multe situații în care „oamenii au văzut copii de 9 ani mergând singuri pe stradă și au sunat la poliție pentru a raporta cazuri de neglijență parentală”. Când s-a lansat un DVD cu episoade din faimosul Sesame Street (la noi cunoscut sub numele de Mapeț/ Muppets) s-a introdus un mesaj de avertizare, deoarece apar copii de 5 ani care merg singuri pe stradă: „Următorul program poate fi urmărit doar de către adulți și ar putea fi nepotrivit pentru spectatorii noștri mai tineri”.
Ca și în cazul deficitului de atenție (despre care am scris în numere anterioare) există cercetări și cercetători care redescoperă roata în ceea ce privește beneficiile jocului liber. S-ar părea că există trei arii principale pentru care jocul este vital: creativitatea și imaginația („felul în care înveți să te gândești la probleme și să le rezolvi”); legăturile sociale și vitalitatea („felul în care experimentezi bucuria și plăcerea”). Profesori de psihologie precum Richard Ryan au observat că lipsa de joc liber duce la diminuarea găsirii motivației „intrinseci” de a face ceva (din pură plăcere). Domină motivațiile „extrinseci” (pentru recompense). Situația este într-atât de dramatică încât părinții care vor să reziste acestui trend de continuă antrenare și totală programare a timpului copiilor sunt nevoiți să se organizeze în grupuri precum „Let grow” care promovează jocul liber și libertatea de explorare. Copii de azi trăiesc într-un mediu deja cartografiat, iar deciziile și alegerile pe care le pot face nu depind de capacitatea lor de a descoperi, ci, precum într-un joc video ele sunt deja „preprogramate”. Psihologul Jonathan Hadit susține că această lipsă de libertate duce la o creștere vertiginoasă a anxietății. Pe măsură ce cresc, copii simt „că nu pot pune lucrurile în mișcare fără să fie ghidați de persoane mai în vârstă”. Generația ”snowflake/fulg de zăpadă” (termen care se aplică tinerilor extrem de ușor de supărat și jignit) nu a apărut din neant. Trebuie să fie teribil de înspăimântător să te trezești aruncat într-o lume a drepturilor și obligațiilor, o lume pe care ai văzut-o doar prin geamul mașinii, școlii sau apartamentului, o lume care ai înțeles că ți se poate oferi doar pe post de recompensă după o cursă cu nenumărate obstacole, toate însoțite de manualul de utilizare și nenumărați gardieni care să te ajute să întorci paginile. Grotescul situației continuă cu succes în lumea adulților care au nevoie de manuale de „stimă de sine”, de „găsire a propriului sine”, de „găsire a motivației”, au nevoie de „antrenori de viață” pentru a face față aceeași anxietăți, anxietatea „unității de producție” care trebuie în același timp să bifeze toți pașii către succes, dar să se simtă și liber/împlinit/creativ. Nici nu mai trebuie să spunem că trinomul liber/împlinit/creativ este o mașină de producție media (de conținut) la purtător. Motivațiile extrinseci devin motivații intrinseci. Fără un anumit număr de vizualizări trinomul sus menționat devine searbăd. N-ar avea sens nici iluminarea totală, spargerea ciclului nașterii și morții fără un live pe twich.
Oana Pughineanu
