Ce a mai rămas din timp (I)

 

O mare cristalină. Pietre, nu foarte arătoase, maronii, cu pești care le mimetizează, se zăresc de pe plajă sau de pe faleza înaltă. Doar la vreo 30 de metri de țărm, marea își capătă culoarea de smarald, acoperind fondul mai puțin instagramabil. În acești metri, doamne devenite mame, bunici și soacre plutesc cu orele vorbind aproape invariabil despre nurori. Soții lor, de obicei, se căznesc să parcurgă cu pași milimetrici pietrele și stâncile alunecoase de unde se pot arunca în apa albăstrui-verzuie, perfect echipați pentru scufundări, cu măști, respirator și înotătoare. Privindu-i, ai impresia că asiști la o distorsiune spațio-temporală, ceva demn de o povestire de-a lui Adolfo Bioy Casares (Plan de evadare). Cu cât timpul trece mai greu, cu atât suspansul devine mai mare. Oare vor reuși? Mai ascunde corpul lor doza de echilibru necesar, forța de a pune un picior în fața celuilalt palpând cu atenție fiecare zonă colțuroasă? Fiecare pare un erou hollywoodian rătăcit și uitat, iar plonjarea în apă îi apare privitorului un scop la fel de greu de atins precum salvarea lumii. Și totuși, ea se petrece de fiecare dată. Eroii supraviețuiesc. După o jumătate de oră îi vezi din nou la mal, cu caserola de paste și salata de fructe pe genunchi privind mulțumiți spre orizont.

Între timp doamnele rămân în același loc. Dramele familiare sunt povestite și repovestite ritualic. Au aceleași personaje, aceleași întâmplări, sunt bucăți de mitologie avide de noi trupuri și cuvinte, de noi repetiții memetice. Un singur lucru pare ieșit din schemă. Din când în când doamnele se uită la ceasul waterproof cu un aer îngrijorat sau cu aerul cuiva care și-a adus aminte de ceva de făcut. Totul durează o secundă, iar doamnele plonjează din nou în discuțiile mitologice ca într-o criză de dulce somnambulism. Privitul ceasului și grimasa aferentă sunt ca o neplăcută conectare la „principiul realității”, la „lucrurile de făcut”. Chiar și în vacanță, chiar și în august, chiar și în mijlocul mării. Cu siguranță ritmurile mitologice sunt perturbate de acest mic obiect care a făcut din timp un mecanism care reglează timpul ca „formă a intuiției interioare” sau ca „durată”. La pulsul fiecărei mâini stă timpul care ne dojenește că pierdem timpul. Primele cadrane solare au fost percepute ca „odioase”, iar Plaut le-a dedicat aceste vorbe: „Fie ca zeii să-l blesteme pe omul care a descoperit primul orele și – da – pe cel care a adus primul cadran solar aici, fărâmițând zilele amărâtului de mine! Dacă vreți să știți, pe vremea când eram un băiețandru, stomacul îmi era singurul cadran solar – de departe cel mai bun și cel mai sincer în comparație cu acesta. Îmi spunea întotdeauna când să mănânc – mai puțin atunci când nu aveam ce să pun în farfurie. Însă acum, orice aș avea de-ale gurii, trebuie să mănânc numai când soarele îmi spune că o pot face. De fapt, urbea noastră este atât de înțesată cu cadrane solare, încât cei mai mulți oameni se târăsc, de la o oră la alta, lihniți de foame”. De atunci și până azi, ceasurile au ajuns să controleze chiar și cele mai incontrolabile aspecte ale vieții, fiind absolut vitale pentru tranzacții financiare pe care oamenii nici nu le mai percep. „Ceasul atomic din 1955 avea o abatere de o secundă la trei sute de ani. Până în anii '80, ceasurile atomice NLP (National Physical Laboratory, Laboratorul Național de Fizică al Marii Britanii) ajunseseră să aibă o abatere de o secundă la 300.000 de ani. (...) Cele care măsoară acum timpul NLP, cunoscute și cu numele de „fântâni de cesiu”, au o abatere de o secundă la 158 milioane de ani. Însă și aceste dispozitive sunt imprecise în comparație cu următoarea generație de ceasuri atomice pe care le proiectează oamenii de știință și tehnicienii din zilele noastre. Acestea au o abatere de o secundă (în plus sau în minus) la treizeci de miliarde de ani.” Dacă ceasul bursei din Amsterdam din 1611, „era precis circa o jumătate de oră pe zi”, acum „marcajele temporale au o precizie de o milionime de secundă”, iar „unele companii au ajuns să facă tranzacții pe piețele financiare la intervale de o nanosecundă” (David Rooney, Despre timp. O istorie a civilizației în douăsprezece ceasuri, Editura Trei, 2022). Firmele HFT (high-frequency trading) își doresc să dețină cele mai rapide tehnologii de comunicare. Bursele sunt populate de curse de viteză la timpi imperceptibili pentru conștiința umană. Până când mitologicele doamne spun „pește” datele lor ar putea fi vândute de 1 000 000 000 de ori, deoarece algoritmii ar putea realiza o tranzacție în fiecare nanosecundă. Dacă acest lucru nu se petrece este datorită faptului că licitațiile au loc în timpi specifici. După cum explică Eric Budish, tranzacțiile sunt continue în timp, mai degrabă decât să ia forma licitațiilor. „Dacă caut pe Google ceva de interes comercial, vizitez un site de știri sau răsfoiesc o platformă de socializare, ceea ce se declanșează este o licitație, nu o tranzacționare continuă. Miliarde dintre aceste licitații au loc în fiecare zi, dar pentru că fiecare dintre ele este un eveniment punctual, în care algoritmii pot avea până la o zecime de secundă sau mai mult pentru a licita (o eternitate, pe scala de timp a HFT), publicitatea online nu se caracterizează prin cursa de viteză extremă întâlnită în finanțe. Problemele care sunt de îngrijorare în publicitatea digitală – cum ar fi colectarea de date intruzive și oligopolul - sunt diferite” (How to make money in nanoseconds, Donald MacKenzie).

Lumea HFT este nu doar imposibil de perceput, ci și greu de înțeles. Pare un joc de poker la care foarte puțini au acces, doar cei care își permit milioanele necesare menținerii și dezvoltării tehnologiei high speed, adică doar celor care își permit să practice un război al mașinăriilor în care omul este total depășit. Astăzi „mașinăriile creează piețele”, iar noile „cadrane solare” fărâmițează zilele în feluri de neimaginat. Ele sunt departe de a fi „bune” sau „sincere” precum era stomacul lui Plaut, măcinând un timp imposibil de mitologizat. Până când stimabilele mame, bunici și soacre se vor uita din nou la ceas, controlând timpul cu gravitatea cuiva care-și ia tensiunea sau vrea să afle nivelul de oxigen din sânge, pe telefoane le vor aștepta sute de oferte reactualizate, readaptate la lenta, omeneasca lor capacitate de adaptare.

”E demență doamnă! E demență!”

 

„E demență doamnă! Vă spunem noi! La vârsta ei...”. Sunt cuvinte pe care mai devreme sau mai târziu le vor auzi mulți aparținători din România. Le-am auzit și eu uimită, de curând, fiind nevoită să sun la urgențe, când am descoperit că unica mea rudă rămasă în viață, după 90 de ani de trai independent și conștient, a început brusc să vorbească într-o limbă neștiută, populată de cuvinte românești, dar rânduite într-o logică nouă, în care puține lucruri au mai rămas cum erau, deși corpul rulează după același program, fără greș. O minunăție a ceasornicarului divin, reglată la secundă, dar rămasă fără cifrele de pe cadran. Iar când rămâi fără aceste cifre în România, mai ales dacă ai peste 75 de ani, ești încadrat automat la demență. „Păi cum domnule demență? Fără să fi dat vreodată semne?”, întreb. „Da doamnă! Așa se întâmplă. Brusc.” Îmi vine să spun „nu am mai auzit de așa ceva”, dar mă abțin. Suntem doar în faza conversației telefonice. Până la spital mai e mult. Exact trei zile. Cum așa? Simplu! Pacientul nu poate fi transportat la spital fără consimțământ. Asta chiar în condițiile în care paramedicii o întreabă pe mătușa Ana „tanti cum te cheamă?”, iar răspunsul e: „ca să pop prop po ro țo animale să fie tra lăudat nu un pic doamne acolo un pic nu teren pe cât încet încet...”. Totuși, diagnosticul care era deja pus la telefon, rămâne în picioare: e demență. A doua zi, totul se repetă. Altă salvare vine cu același diagnostic prefabricat, dar unul dintre paramedici spune timid „ar putea fi de la glicemia scăzută sau ar putea fi un AVC”. M-am abținut cu greu să întreb cum de și-au dat seama. În fond, ei sunt oamenii cu experiență, și încă nu am trecut de partea cu consimțământul, care se repetă aproape exact ca în prima seară. Mătușa ajunge până la prag după care începe să se agite, să lovească, să strige „aici! Aici!” (înțeleg că e vorba de „până aici”). Mi se spune că singura soluție este să o aduc eu la urgențe. Fără consimțământ ei trebuie să cheme poliția ca să o urce în ambulanță, „dar noi nu vrem să i se rupă mâinile și picioarele doamnei”. Poliția poate ține loc de consimțământ, dar nu garantează integritatea corporală. Sunt cazuri, precum acestea, în care pacienții nu pot fi transportați, trup și suflet. E nevoie de două organe abilitate, care de secole și-au împărțit sarcinile, dar în vremurile noastre lucrurile s-au complicat puțin. Sistemul e bruiat de noi elemente precum „libertate individuală” și ”malpraxis”. Dar ce e de făcut când indivizilor li se face atât de rău încât libertatea se face mică și se ascunde printre sinapse scurtcircuitate, metastaze, paralizii? Vorba lungă, sărăcia omului. Până la urmă mătușa a fost transportată la spital. A treia zi, de dimineață, am dat la o parte plasticele camerei de urgențe, care cuprindea într-un spațiu relativ mic, vreo 15-16 „consimțăminte”, cu trupuri cu tot. Totul la vedere, fără separeuri. Printre ele se ițeau grupuri, grupuri de asistente, rezidenți și câteva tinere în tricouri albe pe care scria „voluntar”. Dacă aceste grupuri nu ar fi fost înconjurate de trupurile sleite, unele aproape goale, ale „consimțămintelor” aș fi spus că am intrat pe un stadion, înaintea unui concert, când încă gazonul nu e plin. Un festival pentru care ai plătit toată viața, iar acum mai și cânți dar publicul nu e prea entuziast. Grupul tinerelor „voluntar” stătea nemișcat. Nimeni nu avea timp să le explice ce și cum se face. Celelalte grupuri fâlfâiau încoace și încolo cu o mulțime de hârtii în mână. Dintr-un astfel de grup s-a desprins figura anorexică a unui rezident care ne-a făcut chestionarul după care ne-a spus să așteptăm afară. Dar nu am apucat nici să sorbim prima înghițitură de cafea de la automat că am fost rechemate înăuntru (noi, aparținătoarele). „Doamna urlă! Se agită! Nu putem să-i luăm sânge!” Este incredibil, dar nimeni de la urgențe nu a mai văzut vreodată pacienți țipă, care nu vor. Așa că trebuie să fiți pregătiți să vă suflecați mânecile. Să țineți o mână, un picior, eventual să chemați un prieten... Am întrebat dacă nu există vreun protocol pentru astfel de situații. Nu există. Pacientul nu poate fi sedat. Tot din cauza libertății. I se dă doar un anestezic ușor pentru CT. Zis și făcut. După 9 ore (!) în care noi, aparținătoarele, aproape că am devenit una cu corpul medical (deși ne lipsea muntele de hîrtii) format aproape în totalitate din rezidenți, ni s-a adus la cunoștință că „da, e un AVC” și „vine imediat doamna doctor să vă explice ce și cum”. Domnii și doamnele medici sunt apariții rare în sala de urgență. Cel puțin în cea pe care am văzut-o eu. De undeva, din spatele ușilor de plastic care seamănă cu niște uriașe prinzătoare de muște, apar și eliberează sau închid cu o parafă șirul de consimțăminte care așteaptă verdictul. Dar asta nu înainte de a pune la grea încercare libertatea aparținătorului. „În cazul mătușii dumneavoastră nu există posibilitate de recuperare. E și vârsta... Eu vă spun sincer că o pot ține în spital 5-7 zile, dar cel mai probabil va fi legată de pat și sedată. Va ieși mai rău decât a intrat. Singurul lucru bun pentru ea ar fi să se întoarcă în mediul cunoscut. Deci... cum vreți dumneavoastră”. Păi ce să vrem doamna doctor? Dacă iese mai rău decât intră nu-i mare alegere de făcut. Mulțumim! Bogdaproste! Doamna doctor ne-a privit cu ușurare (aș vrea să spun că am văzut altceva în privirea ei, dar nu pot, asta era, ușurare), a verificat hârtiile produse în 9 ore și a constatat că lipsește ekg-ul. L-a întrebat pe rezidentul care ne primise „păi cine a scris aici ritm cardiac regulat dacă nu ați făcut ekg-ul”? După câteva șușoteli rezidentul s-a întors către mine și mi-a spus: „puteți merge mâine cu doamna să faceți un ekg? E vina mea! Am uitat să-l fac!” Mătușa a fost deja transportată la mașină. I-am spus că fix mâine nu putem. Ne ia cam trei zile să o scoatem din casă. Dar ne vom strădui. Mi-a fost imposibil să mă enervez. Stăteam unul lângă altul. Eu cu capul în mâini, el cu hârtiile... După câteva secunde de tăcere, cu o forță demnă de Captain America, rezidentul s-a ridicat în picioare (el era deja de cel puțin 12 ore acolo), s-a dus la mașină, a adus-o pe mătușa din nou înăuntru. Nu pot să-mi imaginez cum a ridicat-o de unul singur, cum a reușit să o pună din nou pe scaunul cu rotile și să lipsească toți senzorii. Mătușa nu a mai scos niciun sunet. După aceea m-a mai întrebat pentru a patra oară dacă doamna nu uita lucruri, dacă nu era confuză. ”Nu domnule rezident! Nu uita niciodată nimic. De fapt, era chiar faimoasă pentru memoria ei. Dar dacă vreți să scrieți acolo că e demență puteți să scrieți. Dacă pe dumneavoastră vă ajută cu ceva demența asta, luați câtă demență credeți că e nevoie pentru binele spitalului. Al sistemului.” Peste o oră a coborât din intestinele spitalului și cardiologul. Ne-a spus câteva cuvinte de specialitate pe care nu le-am mai înțeles. Cu siguranță, totul a pornit de la inimă. Iar ritmul, nici vorbă să fie regulat. La 11 noaptea am pornit spre casă. Din trupul și sufletul mătușii s-a auzit un ”doamnezmulțam”. Era, din nou, liberă. De fapt, tot liberă. Consimțământul a rămas tot la noi.

Eco, eco dar nu fără ”vaca sacră”!

 

Multe și mărețe lucruri poate face omul modern, ajutat de tehnologie, mai puțin unul: să rămână măcar pentru câteva zile pe an, lipsit de ea sau, mai degrabă, lipsit de câteva, foarte puține instrumente de care depinde toată calitatea vieții lui. Omul modern poate ajunge la capătul lumii, poate ocoli lumea, dar nu-și permite luxul de a renunța nici măcar o zi la „vaca sacră” a tehnologiei (după cum o numea Andre Gorz în Ideologia socială a automobilului) care este, desigur, mașina personală. Lipsa acesteia nu doar că va reduce la maxim confortul, plăcerea și eficacitatea de care se pot bucura zi de zi indivizii speciei noastre, dar va ataca dramatic imaginea socială a acestora. Și nici măcar nu vor mai fi măsurați ierarhic și manelistic în funcție de scanarea unor evidente însemne ale reușitei în viață, ci vor fi considerați o specie de alienați mintali. Pentru că mașina este obiect de lux pentru câțiva și necesitate pentru restul. Astfel că individul lipsit de mașină personală nu este doar un ratat, ci și un retardat. Nu doar că nu poate, dar nici nu înțelege cum se croiește drumul în viață. Dar existența unor indivizi fără mașină personală nu este însă în întregime sumbră, medievală (truda drumului fără mașină este probabil comparabilă pentru mulți cu interminabila muncă a pământului fără boi), ci are și binecuvântatele ei momente comice. Mai multe astfel de momente mi-a fost dat să le trăiesc vara aceasta în care am ajuns (minune!) fără „vaca sacră” direct în Sardinia, mai exact, în sudul ei (chiar în „vârf”). Din poveștile pe care le-am auzit despre Sardinia mi-am format o imagine-șablon. Știam de la început că nu este făcută pe măsura minusculă a celor fără „vacă” și datorită faimei nordului insulei (Costa Smeralda care va rămâne probabil până la sfârșitul lumii în imaginarul colectiv-tabloidizat legată de numele lui Berlusconi și Flavio Briatore care au reușit să adauge frumuseții naturale a insulei multe minuni antreprenoriale care pot transforma chiar și o bucată de pizza într-un obiect de lux. Nu mai pomenim celebrele „ragazze billionaire” și cluburile în care aceste făpturi mitologice sau pe cale de a fi mitologizate, devenind cel puțin animatoare tv, pot fi ademenite cu mai sus amintita bucată de pizza). După aceea mai știam de faimoasa ”entroterra sarda” (interiorul sard) în care după cum spun unii, ”mulți intră, puțini ies”. În plus, Sardinia și-a păstrat, special pentru individul mai puțin antreprenor și o imagine sălbatică (eco), de paradis perfect turistic însă, reprezentat de celebra imagine cu el și ea pe o plajă goală. De fapt, toate imaginile turistice din pliantele pe care le-am primit, ilustrează Sardinia complet goală, fără el, ea sau familiile unse cu nenumărate straturi de cremă protectoare. Dacă te iei după aceste pliante, Sardinia e toată în ochiul privitorului, unic, singur, omnipotent. Acel spațiul gol care lovește privirea este sfântul Graal turistic, este scopul trudei pe care familiile o depun an de an, este visul milioanelor de deținători de mașini personale care sunt dispuși să parcurgă distanțe uluitoare cu „vaca lor sacră”, să pască regulat benzină și să plătească taxe exorbitante pentru drumuri și întreținere doar pentru a găsi măcar o săptămână pe an locul în care nu poate pătrunde mugetul ei mecanic și în care, nu se știe nici cum, nici de ce, alte milioane de deținători de mașină personală nu vor ajunge.

                                 

                                                                       

                                    

Astfel, în mintea mea, Sardinia a devenit nu doar un loc foarte îndepărtat, ci și un loc, în sine accesibil, fie cu ajutorul prietenului milionar fie cu ajutorul unui prieten sard. În lipsa primelor două opțiuni a rămas doar transportul în comun GNV (grandi navi veloci) care, culmea ironiei, transportă sute de vaci sacre personale (insulele sunt încă acele formațiuni nerușinate înconjurate de apă). Cât despre Sardinia, ce aș putea să spun? În mod absolut neașteptat a îndeplinit promisiunea cu paradisul. Plajele nu erau goale, dar aproape goale (fiecare turist putea să-și facă o poză înconjurat de „nimic”, devenind instantaneu demn de invidia instagramului). Apa era exact ca în poze: ireală, iar în jurul plajelor totul era rezervație naturală. Totul era verde. Iar acest verde a devenit și el un moment comic pentru turistul fără mașină personală. Majoritatea plajelor din Sardinia sunt despărțite de formațiuni deluroase, stâncoase pe alocuri, năpădite de vegetație mică, de multe flori și de... cărări ilegale. Pentru că, în teorie, de dragul menținerii naturii în starea ei naturală, a fost interzis mersul pe jos. El a devenit neecologic. Astfel că, tot în teorie, dacă turistul dorea să treacă de pe o plajă pe alta, în loc să se bucure de plăcerea de a face o drumeție de 10-15 minute și de a admira un peisaj miraculos, trebuia să iasă de pe plajă, să intre în mașina personală și să conducă câteva minute, până la plaja următoare. Desigur, plătind două parcări și fiind astfel pe cât e omenește posibil de eco. Doar ratații, retardații, vânzătorii ilegali și câțiva fățarnici „iubitori de natură” călcau cu nesimțire pe și cu propriile picioare natura care, se știe, are oroare de cărări, dar iubește autostrăzile. Ca turist fără mașină personală, respectarea regulii menținerii naturii naturale este imposibilă. Drumurile din Sardinia nu sunt dotate cu zone pietonale. Ele sunt niște DN-uri nesfârșite printre dealuri și câmpuri care ar fi fost demult betonate de sus până jos dacă ar fi aparținut, de exemplu, de administrația Costineștiului. Nu există shopping zones, nu există străzi dedicate doar magazinelor cu suveniruri, abia dai de o alimentara din 7 în 7 kilometri, iar farmaciile sunt de găsit doar în micile orașe. Sudul Sardiniei a rămas o zonă străină de turismul de masă și de „distracții”. E greu de spus dacă acest fapt se datorează dorinței de a o păstra „naturală” sau incapacității administrației de a o face funcțională. Cu siguranță, cel puțin pentru mine, rămâne o terra favolosa care a reușit să se păstreze departe (cel mai departe) de imaginea și atmosfera unui mall. S-ar putea să trebuiască să parcurgi câțiva kilometri pentru o sticlă de apă, dar cât binecuvântat nimic în jur, cât paradis.

                                                        

Nu pot să închei fără a aminti probabil cel mai comic moment pe care l-am trăit ca turist fără mașină personală, ca individ prins în acestă mascaradă „eco” în care nu reușim să facem decât să ne dăm cu stângul în dreptul, dar cu noi ifose. Dimineața când plecam spre îndepărtatele plaje și mai ales seara când ne mai și întorceam acasă, proprietarii locului unde am stat ne priveau ca pe niște supraviețuitori din emisiunile Discovery. Probabil își închipuiau că mâncăm doar ceea ce reușim să vânăm peste zi. Nu erau îngrijorați de faptul că ne-ar fi atacat porcii mistreți (nu i-am întâlnit niciodată, dar puteam să vedem în fiecare dimineață urmele pe care le lăsau în iarba proaspăt udată), dar erau absolut uluiți de faptul că ne-am putut imagina că vom supraviețui 6 zile în Sardinia fără mașină personală. Ba, mai mult, că vom ajunge și pe faimoasele plaje. Spre veșnica noastră pomenire, am fost întâmpinați ca fiind primii turiști care au ajuns la ei în aceste condiții (ceea ce s-a dovedit a fi neadevărat) și ni s-a arătat, aproape cu lacrimi de compătimire în ochi, că avem două posibilități ca să ajungem la stația de autobus cu care va trebui să mergem timp de 10-20 de minute, în funcție de plaja pe care doream să ajungem (da! Există autobuse în Sardinia!): fie să mergem un sfert de oră pe un drum împrejmuit de tufe multicolore de flori (dafin și mimoze), fie să mergem pe o scurtătură umbroasă, împrejmuită de niște copaci minunați cărora, din păcate, nu le știu soiul. Puteți să vă imaginați ceva mai îngrozitor? Ceva mai neecologic? Ceva mai insuportabil?

Cafeniu spre electric

 

Întotdeauna am privit navetiștii cu curiozitate, fiind convinsă că dețin un secret demn de înțelepciunea antică, demn de consemnat în multe dintre cărțile dedicate „spiritualității”, secretul integrării timpilor morți în viața de zi cu zi. Niciodată nu am putut să parcurg drumul relativ scurt, pe care destinul mi l-a rezervat pentru zeci de ani, între Cluj și Târgu-Mureș cu nonșalanța, cu firescul unui navetist, care se urcă în tren de parcă ar deschide ușa propriei case (nici măcar nu-și controlează nervos telefonul, uneori nici nu se uită pe geam și adesea nici nu vorbește cu vreun cunoscut, ci stă „normal” pe scaun. Poziția lor îmi aduce aminte de renumiții copii cuminți din școala primară, care-și puneau mâinile pe genunchi sau pe batista frumos călcată și împăturită înainte ca măcar tovarășa învățătoare să intre pe ușă. Copiii cuminți își pregăteau și cumințenia din timp. La fel cum făceau cu toate temele.) Nici nu trebuie să ni-i imaginăm pe navetiști fericiți. Ei sunt dincolo de provinciala hârjoană a fericirii-nefericirii, cunoscând ritmuri și respirații ample, cosmice, iar lipsa oricărei tulburări nu-i tulbură câtuși de puțin. Printre ei, stau presărați studenții sau alți trecători ocazionali pe care îi recunoști urgent: sunt unicii care se uită pe geam, unicii care așteaptă, în mod inutil, schimbarea de peisaj. Inutil, pentru că între Cluj și Târgu-Mureș se întinde un mare „Mizil”. Studenții, de obicei se conectează (căști, telefoane, laptopuri), fiind pregătiți cu toată tehnologia posibilă să facă față misiunii „o furtună de trei ore în deșert”. Dar și ei obosesc uneori să fie mereu „stimulați” și recad în barbara lume a corpurilor și dialogurilor față în față. De exemplu, două tinere entuziaste, la vreo 18 ani (probabil mergând sa vadă orașul unde vor să-și petreacă studenția), îl întreabă pe un domn la vreo 60 de ani cum e la Cluj? Domnul le răspunde cu o voce monotonă „terase. Terase. Terase. Numai terase. Terase”. Un alt tânăr student vorbește despre viața în cămin cu 4 băieți în cameră: „Așa-i sufletul balcanic. Te obișnuiești. Eu nu mai am energie să mă lupt”. De la Cojocna și Apahida atracția Clujului e de neoprit: „El: Păi astea o fost planurile lui Ceaușescu, să facă blocuri în Apahida, în Florești, peste tăt. Ea: No! Vezi că Dumnezo l-o auzit și o îndeplinit planurile lui?”

Partea cea mai „uscată” a furtunii de trei ore în deșert o constituie porțiunea Cluj-Câmpia Turzii și retur. O distanță micuță parcursă în 55 de minute și în jur doar niște dealuri fără păduri, puțin cultivare, populate de niște cătune în degradare, dar fiecare cu „vila”, biserica și uneori cu superbetul lui. 90% din timp, însă, vezi doar dealuri cafenii (iarna sunt cafenii pentru ca e iarnă, iar vara pentru că e vară și sunt arse de soare). De fiecare dată când trec prin acest peisaj mă gândesc ca un copil de 4 ani (mai ales iarna când lumina are culoarea unui lapte scăpat în noroi): oare dacă aș rămâne pe-aici în cât timp m-ar mânca lupii sau urșii sau vreun tigru sau o hienă? Sau în cât timp aș muri pur și simplu de frică? Calculez cât mi-ar lua să ajung pe jos de la un cătun la altul (în caz că aș reuși să merg) și îmi dau seama că oricum ar fi inutil. „Gările” nu mai au de mult timp sala de așteptare. Fie sunt părăsite, fie s-au transformat într-un fel de gospodarii semi-individuale în curțile cărora angajații practică ca pe un hobby agricultura de subzistență. Impiegații nu sunt obișnuiți să vadă călători (își văd doar consătenii, cocătunenii făcând naveta) dar nu se întâmplă niciodată să rămână vreun străin pierdut pe acolo. Și dacă aș ajunge la un cătun și aș da de un impiegat mi-ar fi foarte greu să explic că nu am venit la furat. Pe asta o știu de când mai mergeam pe munte și de când ne puneam corturile (eram o gașcă de adolescenți alpiniști naivi spre prostovani în liceu) pe unde ne apuca seara. Uneori pe lângă câte un câmp de cucuruz sau lan de floarea soarelui. Și mare a fost surpriza noastră de prostovani când mai venea câte un cultivator ospitalier cu toporul să-și apere averile. Foarte greu era să-i explicăm că noi, alpiniștii de la oraș, mâncăm numai coca cola și bem vreo doua-trei bile de biliard pe zi (biliardul mai era la modă). Că oameni negri la suflet ca la sat numai la oraș am mai găsit. Dar până să termin filmele astea twinpixice ajung deja la gara Cojocna (care e la 5 km de Cojocna, am verificat cu google maps), iar de acolo deja se vede mâna civilizatoare a dezvoltatorilor clujeni și totul intră în normal. Trebuie totuși să menționez că drumul Câmpia-Turzii – Cluj, mai ales dacă este parcurs de dimineața, s-a îmbogățit în ultimii ani cu noi navetiști. Ei aparțin generației glovo. Sunt tineri și foarte tineri care își iau bicicletele și boxa delivery în spate pentru a satisface nevoile culinare ale locuitorilor orașului de cinci stele. Sunt tinerii care vor să facă un ban și să nu-l cheltuie pe avocado, după cum îi sfătuiesc mogulii multimilionari ai lumii care au economisit în acest mod atât de mult încât acum pot să trimită „merțane” pe Marte dacă au chef.

Punctul culminant al călătoriei, demn de consemnările unui Geo Bogza, îl constituie pauza lungă de la Războieni. Aproximativ 25 de minute. Pe vremuri, ea era justificată de schimbarea locomotivei, dar de câțiva ani nu mai este necesară, fiindcă trenurile s-au transformat în Săgeți albastre, un fel de tramvaie de parcurs lung, cu locomotivele integrate la un capăt și la altul, gata pregătite pentru orice direcție. Pauza a rămas însă aceeași, cel puțin în ultimii 27 de ani. Războieniul în schimb seamănă cu telefonista care s-a transferat în Mizil ca să scape de provincie. Pe vremuri era un centru cultural viu (cel puțin în cele 25 de minute). Studenții coborau din tren. Fumau. Beau (și cafea). Puneau la cale revoluții (și culturale). Chioșcul cu pufuleți, ciocolată Africana, biscuiți Eugenia și gumă de mestecat specială pentru făcut baloane HubbaBubba rula bani cât un sfert de Wall Street. Acum este dărâmat și se vede doar urma celor doi metri pătrați tapetați cu gresie albastră. Pe nesimțite studenții au crescut. S-au mutat în Florești. Antreprenorii locali își iau azi cafea de la automat. Acum vreo doi ani a căzut „n”-ul de la Războieni. Mai apoi „z”-ul. Așa că a fost schimbat cu totul și s-a pus un nou Războieni, electric. Automat. Pot să jur că clicăie. Dar nu-l aude nimeni. E doar o picătură chinezească în plus. Sau în minus.

                                                                                             Oana Pughineanu

Il cortile sul retro

  

Dopo aver girato le zollette di zucchero, il signor Beanu colpiva sempre due volte la tazzina di caffè con le righe azzurre, marca OJT. Non riusciva in nessun modo a ricordare come fosse arrivata nella tasca del suo cappotto buono. Quella tazzina si trovava in tutti i ristoranti che organizzavano matrimoni mostruosi e battesimi discreti. Ai tempi del signor Beanu, la venuta al mondo era festeggiata con pochi invitati, dopo un breve esorcismo alla cattedrale grande, seguito dal consumo di grappa in bicchieri di plastica arancioni sui gradini dietro la statua di Mihai Viteazul. Sua moglie lo osservava stupita da dietro una faccia ormai pietrificata dopo tre parti, e un tempo esageratamente lungo passato tra i gerani del balcone a tenere d’occhio i quattro figli, due gemelle e due maschi. Le ragazze saltavano la corda, il più grande uccideva scoiattoli con una fionda caricata ad aghi, e il figlio mezzano spariva a rubare susine dal giardino del ristorante Mureș. Era come se metà dei bambini vivesse in città e l’altra metà in campagna. La casa stessa aveva l’aspetto di una ricca tenuta di campagna trasformata in un condominio diviso in cinque appartamenti, abitati per la maggior parte da persone con origini sociali malate. La famiglia Beanu era probabilmente la sola totalmente sana. Nell'arredamento piccolo-borghese delle tre camere, tra l’immancabile vetrina con la cristalleria, i box da bambino sotto strati di coperte, i tavoli di formica lucida sistemati perfettamente al centro e i letti monolitici sotto le pareti di un rosa scolorito - con la riga marrone a pochi centimetri dal soffitto che segnalava gli scalini di un empireo di cemento - i membri della famiglia si spiavano e si nascondevano gli uni dagli altri, rimandando per anni una battaglia decisiva, come animali che istintivamente riconoscevano di essere della stessa taglia e dello stesso peso, senza grandi chance di avere la meglio una volta per sempre gli uni sui corpi degli altri.

Di solito, tra le pareti si udiva il primo urlo della signora Beanu intorno alle 07.20. Le sue urla mi hanno salvato negli interminabili pomeriggi di inverno, quando i miei nonni erano presi nelle riunioni di partito, tempo durante il quale non riuscivo a fare altro che fissare per ore il riflesso nella vetrina della libreria: l’abat-jour come l’elmetto di un soldato-bambino, il cuscino bianco e rosso un incidente cerebrale, e la mia faccia tra loro mentre provavo a stare immobile per non svegliare gli orsi e i lupi sotto il pianoforte. Ogni rumore domestico allentava la tensione dell’attesa. Non lontano da me c’erano bambini picchiati, bambini che non riuscivano a prendere più di 6 in rumeno, bambini che non capivano né la trigonometria né gli aneddoti scherzosi della storia, con i romani che correvano dietro alle ragazze daciche. Le botte alle gemelle e i loro pianti erano diventati una fonte di tranquillità che nessun abbraccio avrebbe eguagliato e di cui non potevo più fare a meno, neanche quando i miei erano accanto a me. Svegli o addormentati, avevano finito per confondersi con il buio delle ore in cui mancavano anche quando erano presenti. Eravamo tutti contaminati da quest’oscurità, come mescolati in un impasto. Sentivamo di avere ognuno un posto soltanto una volta usciti di casa. Se fossimo riusciti a starcene sempre fuori, senza tornare mai più dentro, saremmo stati felici come una delle famiglie delle pubblicità per detersivi.

Nei giorni di pioggia incontravo le gemelle attraverso il buco nella zanzariera che per via della statalizzazione della casa divideva la nostra sala da pranzo dal loro balcone. Una di loro cercava di imparare tutto a memoria, e ascoltava in modo ossessivo, nelle pause dallo studio “Ragazza cara, non esser triste”. L’altra cantava nel coro alla chiesa, voleva diventare una perpetua e puliva, agli ordini del prete, l’icona dalle tracce delle tante labbra che l’avevano sfiorata, anche se era convinta che dalla madre del signore non si potesse prendere nessun batterio.

I ragazzi si vedevano raramente, quando provavano a strappare la nostra collezione di involucri di cioccolata straniera. Ma la loro vera passione era sgattaiolare nel cortile sul retro. Lì c’era tutto ciò che era prezioso per il signor Beanu, per quel futuro che aveva messo insieme, un pezzo dopo l’altro, dai cataloghi Nekermann ottenuti sottobanco: la nostalgia dei luoghi in cui era cresciuto combinata con l’immagine del membro di partito più sveglio, che aveva ormai raggiunto il massimo del benessere, con un appartamento in città, una casetta da villeggiatura e due Dacia. Il cortile apparteneva alla Banca Agricola dove il signor Beanu lavorava come autista del direttore. Su quello straccio di terra, il sogno della sua vecchiaia aveva sviluppato ali così imbizzarrite che non restava altro da fare se non aspettare che gli anni scorressero, che i suoi figli lasciassero casa, e che sua moglie a poco a poco si devitalizzasse. Il signor Beanu era riuscito a costruirsi una baita con solide travi di legno, dotata di tutto il necessario per una vita di montagna: una stufa a legna, una cassapanca con coperte tradizionali di lana, un tavolo con due sedie imbottite prese dalla hall della banca, e due minuscole finestre da cui gli animali della foresta non potevano entrare di sorpresa. Di fianco aveva costruito un porcile in cui allevava due maiali per Natale, e nessun bambino aspettava Moș Gerilă prima di sentire i grugniti raccapriccianti delle bestie sgozzate. Il signor Beanu riusciva a vivere nel suo sogno solo nel momento in cui andava a dare da mangiare ai maiali. Era contento tuttavia che le cinque bocche che manteneva producessero scarti sufficienti per le sue bestie. Con i maiali parlava a bassa voce, come un genitore, spesso dimenticando che li allevava per i suoi figli e non il contrario.

Entrai all’improvviso nel cortile sul retro, una mattina d’inverno che il signor Beanu aveva la febbre. Una gemella aveva ricevuto le chiavi per dare da mangiare a Hitler e Stalin, battezzati così perché erano in grado di ruggire tanto da indurre le impiegate della banca agricola a farsi ossessivamente il segno della croce. La paura con cui lanciammo il pastone ai due animali senza guardarli, ma percependo il loro respiro nervoso, fece sì che una volta dentro la baita ci mettessimo un po’ prima di abituarci al buio dell’interno, che il pulsare delle tempie rendeva consistente come una gelatina in cui potevamo muoverci a stento. Tra i contorni appena sbozzati di quei pochi mobili, c’erano tre punti di un verde fosforescente, sicuramente gli occhi e la bocca di un demone che ci fissava dalla parete oltre la quale stavano i maiali. Rimanemmo immobili finché la luce fioca del mattino sciolse il buio e al posto del demonio prese forma il corpo abbronzato di una donna culturista con un costume di uno sgargiante verde fosforescente. Accanto a lei pendevano altri corpi nudi, tagliati in due dalla linea della pagina centrale delle riviste, stipate accanto a una sedia. Sulla prima copertina lucida, una signorina con le gambe allargate reggeva in una mano una confezione di popcorn e si portava l’altra agli slip, con metà delle dita coperta dal tessuto a pois. Di sopra, in caratteri rossi, c’era scritto Playboy e accanto al corpo altre parole in inglese scorrevano una dopo l’altra: “our new army can’t fight”, “playboy’s boldest bunnies”. Esercito? Coniglietti? Il battito delle tempie si diffuse per tutto il corpo, e la pelle era diventata una ragnatela di ortiche. I grugniti dei maiali uscivano da quei corpi lucidi. Cominciammo a correre finché non arrivammo alla rete per le zanzare, ognuna sul nostro lato, quello giusto.

Non uscii più a giocare per alcuni giorni di fila e non accompagnai mai più Codruța in chiesa. Senza capire perché, non piangevo più la notte al pensiero che sarebbe andata in convento e che sarei rimasta sola con gli orsi e i lupi sotto il pianoforte. Avrebbero potuto divorare i maiali in un secondo.

Oana Pughineanu

Noul local universal

                                 

În orașul de cinci stele există o stradă care le cuprinde pe toate, în mod descrescător. Sau crescător, în funcție de direcția pe care o urmează călătorul, spre sau dinspre Cluj. Localnicii o cunosc ca fiind strada Horea. Ea pornește din centrul orașului și te duce până la gară, micul loc de melting pot pentru cele cinci stele mai sus amintite. Capătul grandios al străzii este ocupat de Palatul Széki, Palatul Baboş, Palatul Berde şi Palatul Elian. După palatul Urania (inspirat de cel din Viena) strada continuă cu o monotonie plăcută până la Litere. Dacă totuși ușa vreunei curți interioare rămâne deschisă, stilul „imperial” este rapid spulberat de stilul „mahala” datorat fie degradării naturale, fie nenumăratelor construcții-buzunar, improvizații de tot felul care fac multe dintre curțile interioare clujene să semene cu cele deținute de locuitorii „României profunde”. Aceste curți pot fi admirate de pe calea ferată la ieșirea din orice oraș sau în localitățile pierdute între orașe. Un ochi rafinat le-ar compara cu celebra Zonă din Călăuza lui Tarkovsky și doar un un ochi neavizat și netrecut prin sensibilitățile și ingeniozitățile traiului Est-European le-ar încadra la categoria „mizerie” sau „sărăcie” sau chiar „boală psihică” (a de vedea fenomenul hoarders) dar s-ar putea să fie vorba de pură înțelepciune, pregătire pentru vremurile post-apocaliptice care vor recicla fiecare bucată de cauciuc, fiecare țiglă sau ușă de lemn aruncată în curtea din spate. Nenumăratele peturi de plastic și sticle de Neumarkt își vor găsi și ele, cu siguranță, o utilizare pentru satisfacerea nevoilor de bază în lumea post. Revenind însă la strada Horea, bunul trecător va fi surprins de o nouă combinație, sau mai bine spus, de o alunecare spre stilul realist socialist nelipsit de inserțiuni clasice precum bovindourile. Deși, mai ales iarna, o lumină gălbuie-cețoasă produsă și cu ajutorul deșeurilor depozitate și arse ilegal în apropierea lipsită de stele a Clujului, împiedică trecătorul să observe culorile străzii, ele devin vizibile la o a doua, a treia privire.

Luată în bloc, dinspre gară (de la o anumită distanță și cu o anumită încadrare fotografică), strada Horea are un aer de stradă „ca afară”, ar putea semăna cu o uliță pragheză sau vieneză, iar tramvaiele mov, de ultimă generație, susțin această comparație. În plus, de la un capăt la celălalt, strada este cuprinsă/măturată de noul val universal local sau local universal cunoscut și cu numele de gentrificare. Dacă Bucureștiul s-ar putea să deschidă câte un „megaimaj” în sufrageria fiecărui locatar, Clujul s-ar putea să deschidă o cafenea/working space în orișice living. Dacă nu o cafenea atunci ceva cu home made sweets sau cea mai bună pizza din oraș. Acum 27 de ani, când am străbătut-o pentru prima dată, strada Horea dezvăluia o firească degradare dinspre centru spre periferie (o cunosc foarte bine pentru că o străbăteam zilnic, din locul primei mele chirii în zona gării spre centru. Magazinele cu casete erau încă, pe atunci, un reper în atmosfera de oser amestecat cu o piață de legume și un adăpost pentru oamenii străzii). Acum, odată cu înlocuirea localului cu mica afacere locală, fireasca degradare este cosmetizată cu ajutorul omniprezentelor termopane ce dezvăluie patiseriile și cafenelele uniform-drăguțe, care vor înghiți în curând cam tot ce a mai rămas din vechile magazine de menaj sau magazinele de încălțăminte în care se mai găsesc și decedații pantofi de la Clujeana. Singurele care rezistă rușinos valului de drăgălășenie hisperească sunt magazinele second și două, trei abc-uri „de bloc”. Capătul străzii, cel care pe vremuri era cel mai „multicultural și multietnic” este îmblânzit cu sedii de bănci, farmacii și – ați ghicit! – patiserii și cafenele. Zona de chioșcuri este demolată, fiind momentan acoperită cu fotografiile uriașe ale turlelor bisericilor clujene, o butaforie urbană care anunță întotdeauna modernizări spectaculoase și apariția – ați ghicit din nou! – altor cafenele. Totuși, o mică parte „orientală” mai rezistă sub forma „fast-foodurilor” cu covrigi și șaorme, cu meniuri prezentate în fotografii mai decolorate decât aerul gălbui care le înconjoară. Dar adevărata gentrificare, îndeplinind toate standardele internaționale, o descoperim după piața gării, la începutul zonei industriale amestecată cu ceea ce nu s-a dărâmat pe vremea lui Ceaușescu și câteva pensiuni struțo-cămile presărate printre dărâmăturile care nu s-au dărâmat. Este zona acaparată de caznele artistice ale oricărui oraș care se dorește european (zona Centrul de Interes, mai noua Fabrică de Pensule) și care coincide după cum explica Martha Rosler în Clasa culturală cu efortul „de a face ordine peste tot, al pacificării dorite a orașului, care va înlocui în mod convenabil populații dificile, recalcitrante cu artiști, pe care în general (deși nu uniform) te poți baza ca fiind relativ docili. [...] Căutarea de către artiști, creativi și așa mai departe a unui mod de viață care nu pavează cartierele mai vechi, ci le infiltrează cu cafenele, baruri de hipsteri și magazine cu țoale pe gustul lor, e un ecou trist al paradigmei turistice bazate pe autenticitatea indigenă a locului pe care aceștia l-au colonizat. Autenticitatea acestor cartiere urbane, cu populații mai ales muncitorești, e caracterizată nu atât de baruri și de băcănii la modă, cât de ceea ce presa numește caracterul brut (grit), semnificând lipsa cizelării burgheze, și de un fel de rest al naturii incomensurabile în mijlocul condiției nenaturale a orașului. Sosirea în număr mare a artiștilor, hipsterilor și celor care îi urmează – nicio surpriză aici – duce la eradicarea acestui apel inițial. Și, așa cum se arată în mod amănunțit în Loft living, artiștii și hipsterii sunt eliminați, când vine momentul, de populația mai bogată, care se mută în multele hale convertite în locuințe de lux”. Prefacerea zonei actualului shopping center/hotel Platinia (ocupată de fosta fabrică de bere Ursus) nici că ar putea fi descrisă mai bine. Singurul lucru care nu coincide este ordinea apariției claselor. Hipsterii au apărut după ce fostele hale au fost acaparate de populația mai bogată. Ei sunt mai puțin artiști, cât tineri creativi (la modul general) cărora li se oferă nenumărate oportunități de muncă și de consum de către oamenii de afaceri. Ei sunt viitorul străzii Horia și rămâne în sarcina lor să afle cum într-un oraș limitat doar de cartierele-dormitor nelimitate se pot vinde cantități nesfârșite de cafea și croissante.

    Oana Pughineanu