NAPOLI

   Când cobori la Napoli din trenul ”alta velocità” de care nici măcar nu te poți bucura dezinvolt și superior fiindcă ai simțurile atașate de cătinelul bucolic cfr și tot nu te poți abține să te uiți ca un copil de clasa a IV-a la burtiera pe care scrie 300km/h, ieși într-o gară modernă tip open-office space. Dacă nu ar fi deranjată simetria de sticle, oțel, Feltrinelli, Coop, Carpisa etc. de fântâna cu sirenă și puținele figuri care intră la catgoria pierde-vară (și ce veri lungi mai sunt de pierdut...) ai spune că orașul dezamăgește, nereușind să satisfacă niciun clișeu din mintea turistului care vine să guste haosul din sudul Italiei (centru-sud). Trenurile rapide nu depășesc axa Milano-Salerno sau Venezia-Salerno marcând totodată o linie ”geo-politică” trufașă asemănătoare cu inepțiile românești legate de ”teleormanizare” (nu se știe care ar fi termenul opus și de dorit... ”ardelenizare?”, ”it-izare”?). Napoli este așezat la limita nordică a Teleormanului italian, iar după ce ieși din gară, cel puțin primele câteva sute de metri îți aduc aminte de București, în partea de clădiri somptuoase secol XX combinate cu Mall-uri sticloase.

   Totuși, dacă ieși chiar și 50 de metri în afara parcursului turistic al străzilor indicate, un alt Napoli care trăiește sub pielea subțire a primului te acaparează. Probabil loviți de morbul corectitudinii politice atât de necesară pentru ghidurile turistice și prezentarea locurilor de cazare pentru turistul de masă, italienii vorbesc de orașele de sub piele (pe care le găsesti în proporții din ce în ce mai mari înspre sud) folosind termenul ”zona multietnica”. Neaoșul ”extracomunitari” este total exclus din orice publicație promoțională și din limbajul oricărui comerciant, oricât de mic și lateral. Dar pe lângă amestecul de rase și etnii, cel mai interesant la Napoli este că rezistând încă parțial gentrificării, orașul devine, în întregime, un fel de ”extracomunitario” inadaptat la sine însuși. Senzația cea mai puternică pe care ți-o dă mixul de extreme care e Napoli e că ai ajuns prea repede sau prea târziu. Cu siguranță nu mai e ce a fost și nu este încă ceea ce aproape orice oraș european spălat sub unghii devine: o struțo-cămilă destul de previzibilă cu două centre (aria shopping și aria loc pentru selfieuri cu monumente). 

   După câteva plimbări prin zonele indicate și puțin în afara lor (maxim 800 m) poți admira felul în care logourile consumiste omniprezente în lumea occidentală (gen McDonalds) sunt înghițite și ”depeizate” de străzile înguste care emană un întuneric de biserică îngropată în palazzourile lipite de ea (pe mine m-au făcut să-mi aduc aminte de fotografiile gen ”puterea naturii” cu copaci care au crescut înglobând în scoarța lor biciclete sau alte artefacte umane). Cerul mai clar decât un open-office și soarele mai abundent decât nurii unei starlete locale nu pot face nimic pentru străzile orașului. Oricâte cearșafuri colorate, prosoape cu supereroi, șosete, tricorui ar atârna, oricâte colțuri amenajate pentru sfinți, Madonne înecate în scrisori sau resturi de obiecte votive, oricâte pizzerii, motorini, magazine minuscule și intrări în clădiri monumentale s-ar înlănțui pe o bandă a lui moebius șmecheresc-infinită, străzile din Napoli emană un întuneric incurabil. Doar deasupra orașului sau pe lido poți scăpa de el. Ori în locurile hypercontemporary gen MADRE (Museo d'arte contemporanea Donnaregina) sau metroul care este ”cel mai frumos din Europa” după spusele unui Jupân local care te pupă pe obraz și își dă seama doar după nume dacă ești sau nu un ”grande uomo” (și toți care cumpără ciorapii pe care-i vinde sunt și nu te poți supăra chiar dacă știi schema. Ca orice italian și jupânul italian muncește de două sau trei ori în loc de una. Pentru că o dată face ce scrie în fișa postului, a doua oară face pe italianul, iar a treia oară face pe italianul care e altfel decât italianul-sudist de care se vorbește rău. Ca să-și apere aceste trei naturi e dispus să fie ghid, ghicitor în bolul de cristal și băiat simpatic care te face să zâmbești chiar dacă orice zi e „mai na gioia/niciodată o bucruie”). Bruegel il Vecchio a pictat pe la 1556 un tablou intitulat Veduta del porto di Napoli. Culorile reci, nordice pe care le-a folosit i-a făcut pe unii experți să se îndoiască de faptul că pictorul a văzut cu adevărat Napoli. Nimic din ”orașul soarelui” nu pare să transpară în pictura sa. După patru zile de plimbări comunitari-extracomunitari nu pot să mă gândesc decât la faptul că poate Bruegel a pictat o ”inversiune”: a luat întunericul emanat de străzi și l-a revărsat în mare și pe cer, iar soarele l-a dosit bine în barăcile și vasele portului, lăsând doar o pată murdar-luminoasă ca un cearșaf în loc de boltă.

   Despre aerul de pericol și senzații tari pe care ar trebui să-l respiri nu aș putea spune prea multe. O ironie divină bună de transformat într-o memă pe fb a făcut să văd pe străzile orașului doar pistoale de jucărie, iar un fior mai degrabă ciudat decât de spaimă mi l-a dat o gașcă de copii care mima împușcarea unor trecători sau consumatori de bere la terasă, încercând să copieze mișcări cât mai experte în mânuirea armamentului. Cât despre Cartierul Spaniol care pică peste centru sau se înalță peste el, până la panorama cu de toate (Vezuviu, mare, sus numitele străzi care emană întuneric printe nenumărate cearșafuri... poate Napoli nu e decât o mare uscătorie) poți simți un fior mai degrabă ”cultural” (de genul ”se spune că aici mișună delicvența”), dar dacă te iei după doamnele elegante, amestecate cu pițipoance cu look universal (fundul și silicoanele din buze la vedere), sau chelnerii care dansează pe Despacito cu clientele frumoase (înalte, slabe și blonde) ajungi să crezi că și pericolul e ”butaforizat”, menținut din motive turistice. Totuși, rămâne mereu o urmă de îndoială. Probabil Scampia (ultima stație de metrou, unde s-a filmat Gomorra) este mai în măsură să răspundă nevoii de adrenalină deși, mai nou, tinerii din cartier lucrează la un proiect numit ”Jurnalul știrilor bune” în care să se vorbească și de florile roz care cresc printre ”le guerre tra i clan” (războaiele între clanuri). Probabil și în Scampia, ca peste tot în Napoli alternanța dă culoarea locului. Un amestec de barăci, blocuri de 10 etaje făcute parcă din chirpici în care balcoanele sunt ținte cu plase, magazine șic care vând mobilă de ultimă generație, biserici feștite modern în stil graffiti, biserici închise de 500 de ani, bântuind ireal printre magazinele de telefoane inteligente, bănci și penthouseuri cu grădini de lămâi și portocale. Chiar dacă turistul nu merge in Scampia poate admira acest peisaj în drumul spre unul dintre cele mai inedite locuri din Napoli: Cimitero delle Fontanelle, datând din secolul XVI (când napoletanii ocupați de spanioli au găsit o grotă în afara zidurilor orașului pe care au transformat-o în cimitir). Pe lângă tot felul de cranii legendare și cranii care ”asudă” precum și cranii din timpul ciumei ceea ce sare în ochi, ca de obicei, este varietatea obiectelor lăsate peste morți: de la ursuleți de pluș, la elastice de păr, poze și desigur clasicele rozarii. Cimitero delle Fontanelle reprezintă și continuarea credinței în Purgatoriu, acest loc devenind un fel de ”e.market place metafizic” în care morții îi ajută pe vii, iar viii aduc mângăiere ușurând cu rugăciunile și ofrandele lor, suferința morților din Purgatoriu. Probabil doar localnicii mai pot contabiliza profitabilitatea acestor shimburi. Pentru vizitatori, frigul, pulberea din nas și gură (un amestec de nisip cavernos cu cranii zdrobite) și plantele strident de verzi întrezărite în niște ”feresre” cioplite în pereții grotei țin pe post de contact cu propriul corp, de care uiți în prezența atâtor capete care-ți stau la picioare.

   Un loc la fel de friguros (și pentru unii la fel de plin de mortăciuni) precum Cimitiro delle Fontanelle este MADRE (Museo d'arte contemporanea Donnaregina). La intrare, un decor din fâșii paralele roșii, galbene, alb, nege ”ajutat” de niște oglinzi gen Iulius Mall îți aduc aminte de muzeul erotic din Praga, dar încerci să păstrezi morga de connoisseur, chiar dacă pășești în unul dintre sanctuarele artei care se tot dezice de sine, de cel puțin vreo două sute de ani. Spațiile albe, puțin populate îți trimit, aproape instantatenu privirea spre curțile interioare riguros geometrice. Niște statui amplasate pe acoperiș (un cal, spre exemplu) îți dau senzația de călătorie printr-un tablou Magritte. Ca peste tot în marile muzee, cu sau fără vizitatori, îmi atrag atenția angajații care păstoresc operele. Mai triști și mai ursuzi decât bibliotecarii, nu contenesc să-ți atragă atenția că nu este voie să faci fotografii. Am senzația că, de fapt, nici nu vorbesc cu vizitatorii, ci cu ei înșiși. ”No foto” a devenit o mantră, o parolă cu care își accesează simțurile adormite de aceeași și aceeași priveliște, de timpul devenit bandă rulantă.

   Cu siguranță, mă număr printre persoanele care nu-și mai pot "revoluționa" simțurile prea mult când vine vorba de arta contemporană. Totuși, am găsit impresionantă lucrarea ”Dark Brother” de Anish Kapoor. Un fel de "negrul cel mai negru", suprematism al suprematismului, deșertăciune a deșertăciunii care înghite limita dintre pătratul negru pe alb, alb pe alb sau orice alte pătrate. Inițial pare un covor, dar dacă-l fixezi preț de 10 secunde începi să deslușești extrem de vag, la limita percepției un abis conținând forme neregulate, nori cumullus, galaxii care nu vor să se nască, un întreg avort cosmic, un scenariu post-mortem, sau orice fel de monstru coșmaresc, în funcție de angoasele fiecăruia. Privind Dark Brother mi-am adus aminte de performanceul Marinei Abramovic ”The Artist is Present”, în care însăși artista îi privea în ochi, oricât de mult timp rezistau, pe toți cei care se așezau în fața ei. Mi-am imaginat, total infantil, un performance în care reprezentanți ai gândirii pozitive, politicieni, CEO, HR, PR și tot felul de stâlpi ai societății l-ar privi pe Dark Brother ”în ochi” preț de câteva minute. Ce ar urma? Scenarii SF cu convertiri miraculoase, de la creșterea productivității la saltul în partea diavolului? Sau pașii impasibili spre cealalte încăperi pline de nume mari și lucrări care mi-au intrat pe un ochi și mi-au ieșit pe altul. Printre aceste nume se numără și Darren Bader, care mi-a rămas între ochi doar pentru că îmi aduce aminte de reclama ”Fructele iubesc granini” populată de mere, portocale și alte soiuri ce sug cu un pai din sticla de suc, care desigur, e mai naturală decât orice se găsește în natura idilică a pubicității. Exact ca în reclamă, o vânătă uriașă ”bea/extrage” cu ajutorul unui pai, nu se știe ce din nisipul în care stă. Inutil să mai spun ca vânăta are patru picioare. Darren Bader se descrie ca fiind ”an artist working in [some] place(s) [some] time(s)”. Printre lucrările lui, se numără și tot felul de jocuri gen Andy Warhol (serii, copii). Când le privești nu poți decât să te gândești că artistul este un veritabil învățăcel al maestrului Business art. Frazele care acompaniază lucrările reproduc facilele preplexități pe care lucrările le conțin. Un exemplu este: The dog obsessively barks at the elevator. And I tell the dog, ”That,s right, the elevator is You” (Câinele latră obsesiv liftul. Iar eu îi spun, ”E corect, liftul ești Tu”). Mai comic decât privirile rapide ale privitorilor care, cu siguranță nu descifrează niciun koan în aceste vorbe de duh, sunt convulsiile mentale ale criticilor de artă, care ajung inevitabil să-i ceară ajutorul lui Wittgenstein, un gânditor ajuns pe tărâmul absurdului pornind totuși de la logică, în timp ce artiștii conceptuali, îți dau impresia că parcurg drumul invers și nu ajung niciodată la un capăt sau măcar la un început de ”luminiță de la capătul tunelului”. Criticii ajung la eterna ”artă care are ca material limbajul”, iar pe cumile extremei fâstâceli, declară că ceea ce vedem este "late-late-late-post-Conceptual-Relational-Aesthetics" (Alessandra Troncone, articolul Darren Baden. L'importante e partecipare, Flash Art, no, 336, edizione itliana).

   

   Nu aș mai putea spune alte cuvinte despre MADRE. Cristo Velato (o operă care rivalizează cu Pietà) sau scările stil liberty din Palazzo Mannajuolo au fost ca o gură de aer pur ”pre-pre-pre-post-Comceptual-Relational-Aesthetics”. 

În fața lor rămâi copleșit. Ele sunt The Other Brother (să nu-i spunem White) și cu siguranță un clasicist le-ar găsi un loc în ”sublimul Kantian”. Legenda legată de Cristo Velato di Sansevero stă mărturie asemeni trupului sfântului, pentru ”grozăvia” realizării sculpturii. Opera lui Giuseppe Sanmartino (1720-1793) este executată dintr-un sinur bloc de marmură și se spune că cel care a comandat-o, Raimondo di Sangro, un mare alchimist, l-ar fi învățat pe sculptor cum să transforme țesătura în cristale de marmură. Acest mister l-a impresionat atât de tare pe Canova încât a declarat că ar fi renunțat la zece ani din viață pentru a-l desluși. Pe latura mistică, legenda atribuie pietrificării țesăturii care acoperă corpul lui Crist un simbolism mai profund: focul interior este atât de intens încât cauzează o sudoare a corpului ale cărei cristale se pietrfică.

   Între Dark Brother și The Other Brother, sublim și conceptual, iureșul care este Napoli continuă indefinit. Pe lista lucrurilor insolite intră cu siguranță Madonna delle Mosche, muzeul dedicat lui Maradona sau arta stradală La Santa con la pistola (Banksy) ”curatoriată” și întreținută de pizzeria ”Dal Presidente”. O Sfântă (copiată după Santa Agnese in Agone din Roma) privind pistolul cu aură de deasupra capului va mulțumi atât privitorii obișnuiți cu ”dialogul artei contemporane cu clasicii”, precum și pe cei care mai caută încă ”șocul” sau doar ceva îndeajuns de cool încât să treacă cu brio de echilibristica pe firul atât de subțire dintre kitsch și ce a mai rămas. Dacă le-ai văzut pe toate, ai pus pe facebook selfieul cu Madonna și/sau Maradona poți să te încadrezi în cel puțin unul dintre proverbele locului: Vedi Napoli e poi mori (Vezi Napoli și apoi mori) sau Ccà nisciuno è fesso (Aici nimeni nu e prost).

                                                                                          Oana Pughineanu