Proiectul acesta, al ”lumii”, mă bântuie de vreo 2 ani. În urmă cu 730 de
zile el părea mai realizabil... Forme diverse de energie, aproape niciodată
susținute de entuziasm mă propulsau câteodată în lupta iluzorie cu ceasul
morții care, o știm deja, bate întotdeauna înaintea ceasului adevărului. Un
transfer, sau mai degrabă o transsubstanțiere sinistră începea să se înfiripe
fără voie în mintea mea. Dacă ar fi să explic cumva acest proces aș prelua o
minunată expresie a lui Canetti, dar cu o modificare: ”negrul de oameni” s-ar
transofrma în ”negru de litere”, sau ”negrului de oameni” i s-ar alătura un
”negru de litere”, trecute parcă totate prin școala grecilor care se temeau de
cumplita lor putere de a încifra întru uitare: ”Ele, de fapt, prin aceea că ne
scutesc de exersarea memoriei, vor produce uitarea în mintea celora care le-au
învățat ca unii care, încrezându-se în scris, își vor aminti cu ajutorul acelor
semne exterioare, și nu de la sine, printr-o strădanie a lor, interioară”.
Socrate nu face decât să intensifice această îngrijorare lansată de mitul lui
Thot: ”tu ești înclinat să crezi că ele vorbesc ca niște ființe gânditoare”. Ca
niște ființe... Nu are rost să revenim la istoriile binecunoscute ale esenței
și aparenței sau la metoda iluministă de a produce un ”de la sine” ce se străduiește să stăruie tocmai prin semnele exterioare. E un mit al educației al cărui
exemplară năruire și-a găsit epitaful în cuvintele lui Lipovetsky: ”modul
nostru de a trece de la natură la cultură e consumul”. Adică: modul nostru de a
trece de la natură la cultură e incultura, acultura sau ”culturalizarea
culturii” (Baudrillard). Cum aș fi putut să transmit ”Lumea la 33 de ani”
sustrăgându-mă totalei eficiențe a culturalizării culturii? Simpla apariție, nu
numai în forma publicistică, ci chiar apariția literelor electronice din vidul
alb al paginii de pe ecran participă deja la totalitarismul magic al
culturalizării, al trimiterii culturale, al ambientului călduț de magazin
decorativ. Nu puteam să scap nici de izul revolut al unei filosofii
existențialiste: cum să te transmiți fără să devi o parte a propriului CV?
”Lumea la 33 de ani” trebuia să fie demnă de rezonanța cristică a cifrei... cel
puțin pentru mine. Trebuia să lase pe papilele cititorului același gust metalic
pe care mi le lăsau rarele constatări la care mă hazardam în zilele cu soare:
că obișnuința (harnica gospodină proustină) a devenit nostalgie înainte de a
deveni realitate, că răsăritul soarelui s-a transformat într-o comemorare
isterică a camerei mele, că timpul s-a zaharisit, că spațiul a crescut ca o
unghie moartă, că maturitatea se consumă asemeni unei parazitoze halucinogene
pentru că n-aș putea niciodată, din lipsă de testosteron, să-mi transform
eșecurile etice în eșecuri morale și n-aș putea niciodată, din lipsă de sfințenie să-mi transform eșecurile morale
în eșecuri etice, că până și
asta nu-i decât un mecanism vanitos la fel de eficient ca orice rețea de
neurotransmițători.
Trebuia să-l port pe cititor în mine, să-l
pălmuiesc și să-l sufoc, să-l otrăvesc ca pe un Rasputin, iar el să reziste ca
un personaj de desene animate. Să fim eu și el una, asemeni tautologiilor
tangențiale ale lui a fi sau a nu fi. Ale lui a fi și a nu fi. Ale lui a fi cu
a nu fi. Ale lui a fi ca a nu fi. Fără deveniri, fără oboseli și mai ales fără
ipocrizia de a le numi pe ultimele cu numele primelor. Pe drumul de la BCU la
Tribuna și invers, i-aș fi arătat zilnica eternitate a frunții bătrânei lipită
de geam, privirea ei de reptilă dispărută acum milioane de ani, dar replasată
în fiecare secundă de către Dumnezeul rău într-un bibelou absurd numit cu
cruzimea egală a oricărei arbitrarietăți lingvistice ”corp”. Când clipește pot
să jur că scoate un păcănit. Motivat.
Toate acestea și multe
alte atrocități de zile cu soare s-ar fi dorit împărtășite. Dar m-am pierdut
sau m-am complăcut și impersonalul sublim al lui ”s-ar fi dorit” a devenit al
meu în mod pervers. Mi-ar trebui perseverența lui Iov pentru a ieși din ”negrul
de litere” personalizate în vederea consumării, ”negrul de litere” ieșit din
mașina de tocat carne a lacrimilor neuscate ale scriitorului care nu poate
”spune bine mediocrul”. În 730 de zile n-am reușit să-l transform pe Iov în
comis-voiajorul imortal mult așteptat, în comis-voiajorul ”reprodus mecanic” în
mii de măști poetice, care ia ochii lumii scoțînd din geantă, din coala de
hârtie, din gură, mostre reprezentative pentru lucrurile pe care odată le-a
avut și care ”Domnului nu-i sunt de folos”. Numai că în 730 de zile s-a
consumat toată vremea în care să te naști, deși ne naștem, toată vremea în care
să mori, deși murim, vremea să smulgi ce ai cules, deși culegem și vremea să
ucizi, deși ucidem... vremea să vindeci, să dărâmi, să zidești, deși... pentru
lacrimi, pentru râs, pentru bocet, pentru joc, deși... să împrăștii, s-aduni,
-mbrățișării, singurătății, deși... să cauți, să pierzi, să strângi, să
spulberi, să sfâșii, să îmbini. Să taci, să vorbești. Iubire, ură, luptă, pace.
”Nu te pierde cu firea”. Fără de vreme încerc să fac lumea să dureze. La 35 de
ani fără câteva zile.
