Ceea
ce i
se întâmplă științei, care părea să fi găsit în
”obiectivitate” un punct greu de atacat, i se întâmplă și
învățământului care nu mai este frământat doar de metodele de
predare sau stabilirea canonului, ci este supus cu totul în
chestiune. La ce bun învățământul? Doar privind o manifestare
precum cea a deschiderii anului universitar putem simți că ceva s-a
schimbat în felul în care este percepută educația. Cu greu s-ar
fi putut deosebi prima zi de facultate de Colour run, Zilele clujului
abia terminate sau, în general, orice street festival tras la indigo
din urbea noastră. O atmosferă ireală de joy and hapiness, de
libertate marca coca cola sau de-a dreptul eMag nu a fost deloc
fisurată de vreun dram de sobrietate academică, chiar dacă
vorbitorii oficiali au fost mulți și de rang înalt (incluzându-l
pe președintele României, Klaus Iohannis prezentat în moduri
euforice și lipsite de orice legătură cu realitatea de către
primarul Boc, ca fiind ”un președinte care a înțeles mereu rolul
educației”, fiind nimerit să-și continue campania electorală și
cu ocazia împlinirii a 100 de ani de învățământ univeristar la
Cluj, oferind astfel și mai mult prestigiu autonomiei universitare.
Probabil domnul primar Boc se referea la programul ”România
educată” care se înscrie în trendurile internaționale ale
erodării roului educație însăși, fiind un program axat pe
competențe. Desigur, nu se pomenește nimic de subfinanțarea
învățământului nici de școlile încălzite cu lemn și fără
condiții igienico-sanitare sau de cei 1 din 10 copii de la sat care
se culcă flămânzi).
Imnul zilei a fost, desigur, hitul Ne
vedem la Cluj al
formației Hara. Videoclipul melodiei nu se poate deosebi de
filmulețele de promovare ale Clujului pe care citadinul le poate
vedea pe trolee. Deși este dedicat studenților și vieții
universitare, videoul pare făcut mai degrabă pentru folosul unei
agenții de turism care își prezintă atracțiile pentru fericiții
deținător de capital. De fapt, melodia are parte de două
videoclipuri, unul cu titlul ”Film prezentare universități Cluj”,
celălalt fiind videoclipul oficial al formației Hara care se
remarcă în special prin plasarea grosolană de produs (de la
gemurile Arovit și apariția în cadru a două restaurante clujene
până la mult lăudatele autobuse electrice fără menționarea
traficului infernal din orașul comoară). Dar probabil cel mai
surpinzător cadru al videoclipului e cel care nici măcar nu-i
aparține, fiind o inserție dintr-o reclamă la CEC în care apare
însuși inconfundabilul palat CEC din București. Pentru cine nu are
răbdare să urmărească videoclipul până la capăt trebuie
menționat că ”iexistă” o explicație. La final apar lipite
peste imagine ”abțibildurile” cu sponsorii ghidului turistic,
printre care se numără toate afacerile enumerate mai sus și,
desigur, sprijinul primăriei și consiliul local Cluj-Napoca. Rămâne
un mister cum de lipsesc scene la mallul Polus (care nu se mai cheamă
Polus), pomenit în versrurile cântecului. Nici celebra stradă
Piezișă, loc mitic de întâlnire pentru studenții din Cluj, nu
lipsește din cântec, dar este evident că n-a fost luată în
considerare pentru videoclip din motive lense de înțeles: aerul său
de favelă împănată cu baruri hipsterești la prețuri imbatabile
pentru buzunarul unui căminist nu ar fi cadrat cu restul atât de
lustruit. Unde mai pui că pe Piezișă e imposibil să-ți ferești
privirea de cearșaful video chat care acoperă o clădire întreagă
prezenând probabil cel mai ușor mod de a plăti pentru traiul în
Silicon Valley-ul transilvan (”Îmi plătesc chiria pe un an cu cât
câștig într-o lună”) cu program flexibil și fără să ai
nevoie de experiență. Un job ideal, 100% bazat pe competențe. Ne
vedem la Cluj, deci. La Cluj care îți lasă urme de suflet pe ruj,
dacă e să continuăm în stilul Hara.
Privind
tot acest spectacol care s-a încheiat într-o mare de confetti pe
hitul ”More than you know” m-am gândit că acum suntem liberi,
iar ”23 Augusturile” le producem ”spontan”, pentru unica
ideologie și mai ales pentru instagram, pentru producerea propriei
imagini care terorizează eficient orice instituție, fără să mai
fie nevoie de presiuni propagandistice și alinieri pe stiul vechi.
În această cultură colonizată de gustul pop și industria
culturală școala încetează să mai reprezinte un punct de
rezistență, iar accentul pe competențe va reuși cu succes să
producă angajatul perfect, lipsit de lume, atașat direct la o
mașină de producție sau alta, lipsit de puterea de a chestiona
atât mecanismul cât și propriul destin. Walter Powell face o
observație interesantă când spune că de fapt această industrie
culturală este un ”răgaz” de la lumea alienată a muncii. A
rămas unicul loc de evaziune. O alienare ca pauză de la altă
alienare. Între cele două au dispărtut formațiuni de tipul
uniunilor, sindicatelor și dacă privim mai atent, cele doua tipuri
de alineare doresc să se contopească până la indistincție.
Powell este optimist când spune că universitățile au rămas
singurul ”câmp de luptă”, fiind singurele deținătoare și
producătoare de ”gândire critică”. Un lucru greu de imaginat
în momentul în care Universitățile nu încetează niciodată să
curteze mediile de afaceri devenind practic pepiniere de recrutare
”direct de la sursă”.
Am asistat și eu la astfel de workshopuri
în care o multinațională, fericită că la Cluj se găsesc tineri
cunoscători de cel puțin o limbă străină și cu studii
superioare sunt atât de ușor de găsit. Practic patronilor ”nu
le-a venit să creadă”. Reprezentanții multinaționalei prezentau
cu entuziasm descoperirea zilei de muncă de 24 de ore (același
proiect fiind mutat din România în China și din China mai departe,
urmărind fusul orar). Worksolpul consta în prezentarea metodelor
prin care marile companii colonizează piețele est-europene,
angajații lor urmărind pur și simplu niște indicatori (de la
numărul de locuitori, nivelul de trai până la gradul de corupție)
care să-i facă să înțeleagă dacă un produs poate sau nu fi
plasat pe piață. O atmosferă plină de zâmbete și de bomboane în
care niciunui student nu i-a trecut prin cap să întrebe dacă este
plătit la fel ca alți lucrători din ziua de 24 de ore. Este
cunoscut că multinaționalele plătesc mai bine vorbitorii nativi ai
unei limbi (de unde și afluența de străini la Cluj) decât
autohtonii care vorbesc respectiva limbă ca limbă străină. Deși
este vorba de aceeași muncă și de același număr de ore. Am pus
eu întrebarea respectivă, iar domișoarele manager, evident
incomodate mi-au răspuns că este vorba de ”economii diferite”.
În pauza workshopului m-au luat ”la separeu” și mi-au servit
din scurt răspunsul ”real”: este vina angajatului care nu știe
să își negocieze salariul. Deci nu mai e vorba de economii locale?
Admirabil spirit de haită corporatist care încearcă să reducă la
tăcere elementul ostil. Pare cunoscut? Mai lipsea doar să îmi fac
autocritica. De resistență, nici vorbă.
Dacă univeristatea
trebuie să se înfrățească cu mediul de afaceri și cu societatea
în feluri dictate exclusiv de producție atunci ”gândirea
critică” poate fi insuflată desigur, de câțiva profesori la
cursurile lor, dar când tânărul iese de pe băncile facultății
intră într-o lume în care ”jocurile sunt făcute”. Nu ar fi
mai ușor să-l ajutăm să intre în joc decât să-i spunem că
jocul nu e chiar fair? Universitățile fac parte din joc,
supraviețuiesc în acest joc și au tot interesul să îl
perpetueze. În mod paradoxal analizele lui Bourdieu sunt mai acutale
ca niciodată și mai ineficiente ca niciodată în măsura în care
nu există nimic (nici în școală, nici în afara ei) care să nu
perpetueze status quo-ul.
Oana Pughineanu
foto: Oana Pughineanu