Motivul pentru care am ales să
merg la protestele legate de Roşia Montană este, în mod bizar, acelaşi pentru
care, de obicei, aleg să nu merg la niciun prostest: mi se pare că trăim nu
doar în ţara, ci în lumea (largă) care are nevoie de prea multă inflamare, prea
mult entuzism, prea multă teorie şi prea multă politică pentru a „realiza” sau
pur şi simplu pentru a spune lucruri de un bun simţ şi de o evidenţă
zdrobitoare. Aşa că celor care mă întreabă de ce am fost sau nu am fost la un
protest, le răspund: De ce trebuie să avem un protest pentru aşa ceva? De ce
avem nevoie de armăsarul care să evidenţieze ţânţarul şi invers? Cianura ucide.
Câinii înfometaţi, maltrataţi şi abandonaţi devin haită. Oamenii, la fel. Medicii
(subliniez! medicii, şi mai apoi, sistemul medical) dau rinichii oricui are mai
mulţi bani scoşi din reclame pentru farmacii. Şpaga curge. Soarele răsare la
răsărit şi apune la apus.
Cu
siguranţă, mulţi îmi vor spune, că mergem la protest pentru că toate aceste
evidenţe nu par să fie la fel de clare pentru clasa politică sau pentru
mass-media. Acolo lucurile se complică. Evidenţele devin mai interpretabile
decât parabolele biblice. Mii de experţi sunt dispuşi să complice, contra cost,
fiecare firavă bucată de sens de care ne-am mai putea agăţa. Politica, îmi pare
a fi un suprem exerciţiu de manierism, de roccoco, plutind ca raiurile şi
iadurile improbabile peste gropile de gunoaie care-şi păstrează toată
carnalitatea pentru cei îndeajuns de lipsiţi de noroc. A protesta devine
atunci, readucerea în atenţie a acestei carnalităţi. Acesta este motivul pentru
care am ales să ies în stradă. Nu pentru că am soluţii. Nu pentru că – să mi se
ierte cinismul – cred că lucrurile se rezolvă mai degrabă prin nesimţirea
politicanului român care nu are nici onoarea mafiotului care „face treaba”
pentru care a fost plătit/şpăguit. Am ieşit pentru a aduce în vizibil, mai mult
ca vizibilul, pe care, de mici suntem învăţaţi să-l îngropăm cu imagini şi,
dacă suntem îndeajuns de occidentali şi îndeajuns de albi, cu savantlâcuri. Nu
am ieşit la protest pentru că aş fi avut o nemaipomenită credinţă în eficienţa
lui, ci pentru că mi s-a părut că el a rămas o ultimă formă de a expune corpul problemei. Dar asta e doar
începutul: corpurile şi evidenţele riscă mereu să fie înlăturate, extirpate,
explicate. De fapt, asta se întâmplă aproape instantaneu. La al doilea protest
la care am participat, oamenii au început să aplaude când au auzit că
mitingurile, semnalate de presa străină, au dus la scăderea valorii acţiunilor
Gold Corporation. Analiza cantitativă a devenit forma supremă a luptei pentru
supravieţuire. Pentru oricine ţine neapărat să supravieţuiască. Corpurile sunt
imediat îngropate sub mecanismele care le produc opresându-le şi invers. Dar
asta e poveste veche. Orice manual de sociologie sau economie politică ne
explică deja de atâta vreme că sclavia nu a dispărut deoarece oamenirea a avut
o criză de conştiinţă, ci pentru că nu mai era eficientă. Şi acest model de
gândire se perpetuează fără probleme, devenind locul comun al tuturor: un soi de poartă stelară care-i
va izbăvi teleportându-i pe planeta eficienţei atât pe sclavi, cât şi pe patroni.
Doar odată trecută această poartă stelară, lucrurile se pot negocia. Şi am face
orice ca să o trecem. Corpurile brute
şi suferinţa lor au astfel două praguri de trecut: cel al evidenţei (până la
urmă toate revoluţiile vor să scoată din subliminal, să urle, lucruri evidente,
devenite evidente) şi cel al porţii stelare sus menţionate. Oricum am privi
problema, lista lucrurilor evidente pe care le avem de urlat şi cărora trebuie
să le ataşăm valoarea în acţiuni pentru a le scoate din anonimat este
nesfîrşită. Carnalitatea Roşiei Montane (a câinilor şi celor care aşteaptă
transplant) râmâne aceeaşi cu sau fără Gold Corporation. Întrebarea este dacă o
vom mai putea face vizibilă. Când discuţiile experţilor vor înceta, când
politicienii îşi vor fi împărţit „gloria” de a fi fost de o parte sau alta, ce
anume ne va mai impulsiona? Cred că am găsit o fărâmă de răspuns într-o
distincţie dragă lui Tzvetan Todorov: cea între convingerile etice şi cele
politice. Cele din urmă sunt „constituite din proiecte de viitor”, cele etice
fiind „reacţii în faţa prezentului, în toată varietatea sa”. Această distincţie
ne poate ajuta să tăiem cumva nodul gordian între convingerile profesate
(politice) şi cele – hai să le spunem –
exersate (etice). Mai înainte de orice e vorba de a vedea „răul ca rău” şi de a
lua o atitudine sau chiar a acţiona înainte de a ne ciondăni ideologic şi
cantitativ. Altfel, riscăm să devenim pacienţii care mor pe patul de spital în
timp ce doctorii se hotărăsc sau nu să sară peste protocol. Protestul este doar
un mic pas. Şi nu înseamnă nimic mai mult decât că 2+2=4, că cianura ucide, că
animalele înfometate, maltratate şi abandonate devin haită, că oamenii, la fel,
că soarele răsare la răsărit şi apune la apus... Şi că trăim în lumea în care e
nevoie de strigătele a zeci de mii de voci ca să ne aducem aminte de asta.
Oana Pughineanu