Cunosc deja de atâția ani scările Bibliotecii Centrale. Un etaj până la
sala Mikó Imre. Două până la Marino. Pare neimportant, dar nu e. Până la etajul
unu rămâi cu același nivel de entuziasm și hormonii masculini reușesc să rămână
într-o ușoară superioritate numerică pentru a fi reinvestiți într-o lectură de
calitate, dar până la erajul doi ești un popcorn expandat cu respirația tăiată.
Începi să înțelegi de ce până și scările trebuie tăiate după măsura oamenilor,
fie că unii sunt sau nu măsura tuturor lucrurilor. Cei care sunt își permit –
pe asta am aflat-o de la ghida din Casa Poporului – să comande de mai multe ori
demolarea și refacerea scărilor după un ”gradient” personal. La auzul acestora
am început imediat să fabulez, imaginând o altă variantă a Cenușăresei: urcând
scările palatului norodul ar fi putut afla, în funcție de creșterea ritmului
cardiac, dacă e sau nu pe măsura marelui conducător. În capul scărilor, în urma
unor controale cu aparate fine, gen detectorul de minciuni, pe unii i-ar fi
așteptat pâinea, pe alții sarea. Dar Casa Poporului e o excepție. Pentru restul
caselor prin care chiar se perindă poporul nu s-a găsit un Ales. Astfel,
fiecare e condamnat să meargă după măsura altuia și să se regăsească sus, în
vârful vrejului, cu echilibrul hormonal spulberat.
Dar mai interesant
decât efectul nepermis pe care îl au scările de la BCU asupra mea este eterna
mirare, aparent filosofică pe care mi-o dă unul dintre ciudatele lucruri pe
care le remarc întotdeauna, prin tot soiul de clădiri (nu doar la bibliotecă). Spun
aparent filosofică (permiteți-mi să glumesc) pentru că ea nu vizează statutul
ontologic al ființei tradus în întrebările ce
este și de ce există ceva mai degrabă
decât nimic. S-ar putea spune chiar că e o simplă nedumerire, în măsura în
care se pretează doar la un trivial: la
ce folosește? Este totuși o mirare pentru că acest la ce folosește nu poate găsi un răspuns funcțional și, sper (!),
că nu e vorba de posibilitatea unui răspuns estetic, chiar dacă respectivul
obiect pare să sufere de o ciudată autonomie. Având în vedere ciudățenia, acest
la ce folosește pare să facă saltul
de la problemă la problematizare producându-mi vertijuri interpretative și
aproape false percepții în măsura în care are o existență cameleonică. În
limbaj tehnic cred că obiectul respectiv se numește linoleum, un soi de covor
roșu de culoare gri, de exact aceeași nuanță ca și podeaua de care stă lipit,
în sine și pentru sine, cât sunt coridoarele de lungi. În mintea mea el se
încadrează la secțiunea generică de ”mușamale”. În ea intră atât mușamaua
clasică, de pe vremea copilăriei, mereu împânzită de fructe, flori sau pitici
în culori dezolant de vesele, cât și o serie întreagă de obiecte reproduse în
plastic, inclusiv danteluțele de pe sub bibeloruri, fețele de masă sau tot
soiul de jucării care nu-și permit să se îmbrace într-o blană decentă de pluș.
Într-o încercare de aproximare conceptuală aș spune că mușamaua e dantela de
mahala. În ea se întâlnesc josul și
susul, practicul și inutilul, borangicul și mătasea naturală, blocurile și
vilele... și se întâlnesc de o așa
manieră încât nu mai rămâne nimic nici din unele, nici din altele. În mușama
totul devine semn pur. Nu poți ști dacă ai în față începutul sau sfârșitul unei
lumi. Totul e perfect mușamalizat astfel încât mirabilele plastice să ne
supraviețuiască. Mușamaua-linoleum de la biblioteca centrală ocupă pentru mine
un loc de seamă, cel al Ideii de Mușama, în măsura în care mimează oarecum
covoarele de pe scările și holurile care marchează drumul spre autoritate,
precum în primării, consilii județene și rectorate. Dar mușamaua e un covor
roșu pentru nimea-n drum. El nu marchează nimic, dar dacă nu ești atent te
poate transporta în altă dimensiune. E un soi de triunghi al bermudelor pentru
conexiunile aleatorii dintre neuroni. Nici covor, nici lipsă de covor, nici
mobilă funcțională, nici element ambiental, musai că mușamaua e mai mult decât
toate acestea. Poate asemeni spațiului și timpului e o categorie
transcendentală a sensibilității noastre. Ea ”marchează” drumurile care nu duc
nicăieri și sunt în cel mai democratic mod posibil puse la discreția oricui. Ca
să parafrazez o celebră filosofie, conceptele fără mușamale sunt goale, iar
mușamalele fără concepte sunt oarbe. Cu ele la fel. Și totuși... trebuie să
avem o schemă mentală inclusiv pentru aceste ”diferențe fără concept” care nu
ne lovesc în moalele capului ca madlenele proustiene, și nici nu ne răvășesc cu
profunzimea unor recitiri (aceleași și totuși altele). Nu poți nici să-ți
reamintești, nici să aprofundezi o mușama, oricât ai călca pe deasupra.
Inutilitatea ei te va lovi cu aceeași intensitate. E un nimic care dacă n-ar fi atât de insipid,
ar putea deveni simbol național, ca Vespa la italieni, ca bagheta la
francezi.
Pe mine una mă scoate
mereu din toropeală. Cel puțin cât sunt la etajul I. Când urc mai sus, mă
întâlnesc cu surata ei... o linie trasată în mod la fel de inutil pe pereți...
așa cum era la modă pe vremuri și cum se mai poate vedea prin zugrăvelile de la
bunici și mătuși. Un soi de GPS pentru muște. O avertizare că urmează tavanul. De
parcă tavanul ar fi speriat vreodată vreo muscă. Ele n-au limite. Sunt în
spațiul Schengen din/prin naștere. Dar asta nu e tot. Într-o zi când urcam
agale cu un prieten italian (da! cu Pietro!) spre sala Marino, l-am auzit
punându-mi întrebarea fatală: ”Dar voi de ce puneți faianță pe pereți?” Desigur,
se referea la bucățelele pătrate albastre, amplasate cam la nivelul umerilor,
șerpuind în paralel cu scările. Primul răspuns a venit în mod prea facil. Nu
merita dat: ”Pentru că suntem într-o mare budă”. Așa că l-am schimbat cu
intenția răuvoitare de a-l pune în încurcătură: ”nu-i bre faianță, e gresie!
Nimic nu vă învață în Italia”. Bre-ul era pentru punerea în încurcătură. Și am
continuat anticipându-i și cealată întrebare: ”nu-i bre covor roșu, e mușama.”
Oana Pughineanu
