S-a întâmplat, ce de obicei,
de când peretele facebookului îmi prezintă mai multe fapte diverse decât pot
duce, sau de câte fapte diverse ar fi corect din punct de vedere
neuro-nutriţionist să am parte, să dau de două care m-au trezit din amorţeala
cu care sunt/suntem obiţnuiţi să facem pe alertaţii. E vorba de o ştire venită
tocmai din Norvegia unde s-ar fi promulgat o lege care să descurajeze avortul, conform
căreia părinţii care nasc un copil cu handicap în proporţie de peste 66% au
posibilitatea de a sta „de probă” cu progenitura pentru a vedea dacă sunt în
stare sau nu să se obişnuiască cu ea, cu stilul de viaţă pe care convieţuirea
cu un animăluț bolnav îl presupune. În caz de eşec, ei au posibilitatea de a lăsa
copilul în grija statului. Perioada de acomodare se caculează în funcţie de
gravitatea handicapului: între 12 luni şi 8 ani. (La Norvège Légalise
L’abandon D’enfants Handicapés, Nord Presse). E important de menţionat că
aceşti părinţi, ştiu din timp că
respectivul copil se va naşte cu handicap. Nu doar că au posibilitatea de a
alege să nu-l aducă pe lume dar, cum ar veni, după ce au spus un da hotărât, au posibilitatea de a spune
un nu la fel de hotărât. În traducere
liberă, you can now unsee the unseen, or unfuck the fucked. Nu vreau să condamn
în mod nejustificat persoanele care fac aceste alegeri, dar cu sigurnaţă, măcar
un lucru se poate spune despre ele: nu ştiu ce au în cap, la fel cum, desigur,
nicio persoană care se angajează într-o relaţie pe termen lung, nu ştie (de
unde abandonuri, divorţuri, crime şi alte heartbreake-uri). Este unul dintre
motivele pentru care s-au inventat datoria
şi despăgubirea. Desigur, primul
comentariu pe care l-am făcut, abordând clişeistica la modă legată de piaţă-capital-piaţă-capital-alfa-omega-s.a.m.d
a fost: „viaţa ca bun de consum”. Într-adevăr, totul seamănă înseajuns de mult
cu un test-drive... Cu siguranţă, un nou concept de „viaţă” decât cel sacru,
oricât de camuflat în profan ar fi, străbate această abordare care este contractuală fără a fi stabilită între
egali sau între aşa-zis egali, care se cred egali tocmai pentru că au
posibilitatea de a fi părţile care semnează un contract (de fapt, pentru mulţi
contractul e un fel de drept de protimisis asupra persoanei. Te poţi
vinde/cumpăra/recumpăra lunar de la oricine plăteşte 600-800 ron pe lună,
conform mecanismului "leasing de sclavi". Un fel de robie modernă,
menţinută printr-un fond nemimitat de „mituirea socială” şi mitul progresului ar spune Gellner).
Între indivizi şi stat, se negociază condiţiile de predare ale unui bun cu
defect, care pare mai degrabă luat în chirie decât „adus pe lume”, „adoptat
într-o comunitate”. În niciun caz nu se ia în considerare viaţa celui care nu
are nicio posibilitate de a se apăra, negocia, protesta sau pur şi simplu de a
exprima un gând (la scară largă, aşa funcţionează mule afaceri făcute peste
capul cetăţenilor). Peste această asimetrie în care vechile morale, fie ele
creştine, fie imperative, ar fi văzut o flagrantă nedreptate nu se poate trece
decât desconsiderând orice caracter incalculabil al faptului de a fi în viaţă.
Iar acest calcul, seamănă oarecum cu cel propus de Bentham. Sintetizând, am
putea spune că respectivul cuplu are dreptul să calculeze câtă
plăcere-neplăcere le provoacă cineva (un organism) care nu poate nici măcar să
exprime în mod articulat plăcerea-durerea de a se fi născut. În urma acestui
calcul ei se pot debarasa de datorie pentru a-şi cere o despăgubire. A afla cam
câtă neplăcere anulează datoria ar fi, presupun, la fel de greu de aflat precum
a şti numărul exact de străini, emigranţi care s-ar putea folosi pentru
declanşarea sentimentul naţionalist. Şi la urma urmei, dacă Rousseau a făcut-o
de ce n-ar putea-o face şi ei. În fond, ei par să împlinască visul milenar al
omenirii de a trece din pântecele matern (sau direct din eprubetă), în
pântecele statului, dar nu prin educaţie, prin inocularea unui concept sau
altul de responsabilitate, de la cea în doi, la cea civică, ci prin contract.
Al doilea fapt divers era
cules de pe siteurile de vânzări marca ro., unde cineva oferea la schimb, un caniş
pentru un iphone 5 sau iphone 5s. „Cainele are 12 ani,
ştie cateva scheme de concurs, e rasă pură. Foarte cuminte!! Cer şi ofer
SERIOZITATE MAXIMĂ!! Nu deranjati inutil!” Practic, avem de-a face cu acelaşi
tip de logică, care presupune schimbarea unor obiecte mai puţin performante,
învechite, cu unele mai noi. Un caniş de 12 ani începe să fie un gadget depăşit
şi are nevoie de serioase updatări.
Sunt lucuri care m-au făcut să mă gândesc, din nou
şi din nou, la felul în care societatea noastră care a renunţat la „lună şi
stele”, care a încercat tot soiul de morale mai mult sau mai puţin imperative,
mai mult sau mai puţin pragmatice eşuează, din nou, faţă-în-faţă cu suferinţa.
Aş fi putut spune: nu-şi găseşte nicio modalitate de a fi umană, dar asta ar fi
sunat de-a dreptul preţios, odată obişnuiţi să folosim gândirea aproape
exclusiv, fie numai pentru a destabiliza vechi concepte, fie pentru a justifica
facile jocuri de putere care „teritorializează-reteritorializează” lumea
într-un cocktail de ideologii care n-au cum să nu se bată cap în cap la un
moment dat. Cel puţin ideologia eco şi cea a performanţei nu îşi pot găsi un
numitor comun. Între a ocroti orice formă de viaţă şi a decide condiţiile în
care ea merită să fie trăită stă, de fapt, tot calvarul istoriei şi
civilizaţiei noastre. Dar poate, pentru prima dată, aceste condiţii se
stabilesc fără a avea nicio altă bază decât una „tehnică”, „de ameliorare”. Şi
totuşi, corporalitatea lumii pare să fie, tocmai acum, când suntem mai dresaţi
ca nicicând să o gândim în termeni senzuali, extrem de îndepărtată. Termenii
senzuali sufocă tocmai senzorialitatea. A calcula plăcerea-neplăcerea extermină
la fel de bine empatia subiectului moral precum o făcuse orice altă „doctrină”
bazată pe asimetria trup-suflet. Pare să fie ultimul tip de „ideologie”
aplicabil pe individul care se vrea
eliberat de toate celelalte. Şi nu mă refer aici la individul care s-ar simţi
moralmete presat să facă alegeri destinale (tip Sophie’s choice), pentru că în majoritatea timpului pacea şi
bunăstarea în micuţa parte de lume confortabilă a micuţului alb occidental,
tind să elimine chiar posibilitatea apariţiei acestui tip de tensiune care
rămâne totuşi pus pe seama hazardului genetic şi biologic. Mă refer la viaţa de
zi cu zi, în banalitatea ei cotidiană supusă unui nesfîrşit vid de
semnificaţie.
Că nu mai are nevoie de
explicaţii transcendete care să-i valorifice fiecare gest (aşa cum s-ar întâmpla
pentru un credincios) ar fi una. O moralitate, poate una chiar mai strictă
decât cea care este, spre exemplu, propovăduită de un catolicism care permite
până la ultima suflare rejucarea meciului răutate-milostenie divină, a fost
posibilă datorită fundamentării pe reflecţie şi conştiinţă. Dar e poate timpul
să ne întrebăm ce soi de moralitate poate fi elaborată pe baza unei existenţe
care tinde să elimine chiar gândirea? Şi nu mă refer aici la inteligenţa
instrumentală care a permis speciei să evolueze de la măciucă la tanc. Mă refer
la acea gândire care e preocupată atât de nesemnificativ din punct de vedere al
supravieţuirii speciei de „ce înseamnă toate astea”? Pentru că dacă totul se
reduce la un soi de modularitate, atunci toate astea nu mai înseamnă nimic. Şi
alegerea de a abandona un corp suferind, cu care ai împărţit pur şi simplu
spaţiul o perioadă îndelungată de timp nu mai poate fi tratată nici măcar în
termenii pe care, în mod surprinzător până şi apologetul datoriei îi folosise:
„prostia se datorează unei inimi haine”. În spatele eşecului de a întemeia o
morală fie pe inimă, fie pe datorie, ambele bazate la urma urmei pe sfânta
practică (întru înfrânarea celor care nu sunt aleşi) mai rămâne altceva decât
abandonarea în fluxurile largi ale schimbului? Ale acestui mai bine, mai
performant, mai satisfăcător care se dovdeşte a fi o iluzie mai găunoasă decât orice metafizică?
Oana Pughineanu
