Eco, eco dar nu fără ”vaca sacră”!

 

Multe și mărețe lucruri poate face omul modern, ajutat de tehnologie, mai puțin unul: să rămână măcar pentru câteva zile pe an, lipsit de ea sau, mai degrabă, lipsit de câteva, foarte puține instrumente de care depinde toată calitatea vieții lui. Omul modern poate ajunge la capătul lumii, poate ocoli lumea, dar nu-și permite luxul de a renunța nici măcar o zi la „vaca sacră” a tehnologiei (după cum o numea Andre Gorz în Ideologia socială a automobilului) care este, desigur, mașina personală. Lipsa acesteia nu doar că va reduce la maxim confortul, plăcerea și eficacitatea de care se pot bucura zi de zi indivizii speciei noastre, dar va ataca dramatic imaginea socială a acestora. Și nici măcar nu vor mai fi măsurați ierarhic și manelistic în funcție de scanarea unor evidente însemne ale reușitei în viață, ci vor fi considerați o specie de alienați mintali. Pentru că mașina este obiect de lux pentru câțiva și necesitate pentru restul. Astfel că individul lipsit de mașină personală nu este doar un ratat, ci și un retardat. Nu doar că nu poate, dar nici nu înțelege cum se croiește drumul în viață. Dar existența unor indivizi fără mașină personală nu este însă în întregime sumbră, medievală (truda drumului fără mașină este probabil comparabilă pentru mulți cu interminabila muncă a pământului fără boi), ci are și binecuvântatele ei momente comice. Mai multe astfel de momente mi-a fost dat să le trăiesc vara aceasta în care am ajuns (minune!) fără „vaca sacră” direct în Sardinia, mai exact, în sudul ei (chiar în „vârf”). Din poveștile pe care le-am auzit despre Sardinia mi-am format o imagine-șablon. Știam de la început că nu este făcută pe măsura minusculă a celor fără „vacă” și datorită faimei nordului insulei (Costa Smeralda care va rămâne probabil până la sfârșitul lumii în imaginarul colectiv-tabloidizat legată de numele lui Berlusconi și Flavio Briatore care au reușit să adauge frumuseții naturale a insulei multe minuni antreprenoriale care pot transforma chiar și o bucată de pizza într-un obiect de lux. Nu mai pomenim celebrele „ragazze billionaire” și cluburile în care aceste făpturi mitologice sau pe cale de a fi mitologizate, devenind cel puțin animatoare tv, pot fi ademenite cu mai sus amintita bucată de pizza). După aceea mai știam de faimoasa ”entroterra sarda” (interiorul sard) în care după cum spun unii, ”mulți intră, puțini ies”. În plus, Sardinia și-a păstrat, special pentru individul mai puțin antreprenor și o imagine sălbatică (eco), de paradis perfect turistic însă, reprezentat de celebra imagine cu el și ea pe o plajă goală. De fapt, toate imaginile turistice din pliantele pe care le-am primit, ilustrează Sardinia complet goală, fără el, ea sau familiile unse cu nenumărate straturi de cremă protectoare. Dacă te iei după aceste pliante, Sardinia e toată în ochiul privitorului, unic, singur, omnipotent. Acel spațiul gol care lovește privirea este sfântul Graal turistic, este scopul trudei pe care familiile o depun an de an, este visul milioanelor de deținători de mașini personale care sunt dispuși să parcurgă distanțe uluitoare cu „vaca lor sacră”, să pască regulat benzină și să plătească taxe exorbitante pentru drumuri și întreținere doar pentru a găsi măcar o săptămână pe an locul în care nu poate pătrunde mugetul ei mecanic și în care, nu se știe nici cum, nici de ce, alte milioane de deținători de mașină personală nu vor ajunge.

                                 

                                                                       

                                    

Astfel, în mintea mea, Sardinia a devenit nu doar un loc foarte îndepărtat, ci și un loc, în sine accesibil, fie cu ajutorul prietenului milionar fie cu ajutorul unui prieten sard. În lipsa primelor două opțiuni a rămas doar transportul în comun GNV (grandi navi veloci) care, culmea ironiei, transportă sute de vaci sacre personale (insulele sunt încă acele formațiuni nerușinate înconjurate de apă). Cât despre Sardinia, ce aș putea să spun? În mod absolut neașteptat a îndeplinit promisiunea cu paradisul. Plajele nu erau goale, dar aproape goale (fiecare turist putea să-și facă o poză înconjurat de „nimic”, devenind instantaneu demn de invidia instagramului). Apa era exact ca în poze: ireală, iar în jurul plajelor totul era rezervație naturală. Totul era verde. Iar acest verde a devenit și el un moment comic pentru turistul fără mașină personală. Majoritatea plajelor din Sardinia sunt despărțite de formațiuni deluroase, stâncoase pe alocuri, năpădite de vegetație mică, de multe flori și de... cărări ilegale. Pentru că, în teorie, de dragul menținerii naturii în starea ei naturală, a fost interzis mersul pe jos. El a devenit neecologic. Astfel că, tot în teorie, dacă turistul dorea să treacă de pe o plajă pe alta, în loc să se bucure de plăcerea de a face o drumeție de 10-15 minute și de a admira un peisaj miraculos, trebuia să iasă de pe plajă, să intre în mașina personală și să conducă câteva minute, până la plaja următoare. Desigur, plătind două parcări și fiind astfel pe cât e omenește posibil de eco. Doar ratații, retardații, vânzătorii ilegali și câțiva fățarnici „iubitori de natură” călcau cu nesimțire pe și cu propriile picioare natura care, se știe, are oroare de cărări, dar iubește autostrăzile. Ca turist fără mașină personală, respectarea regulii menținerii naturii naturale este imposibilă. Drumurile din Sardinia nu sunt dotate cu zone pietonale. Ele sunt niște DN-uri nesfârșite printre dealuri și câmpuri care ar fi fost demult betonate de sus până jos dacă ar fi aparținut, de exemplu, de administrația Costineștiului. Nu există shopping zones, nu există străzi dedicate doar magazinelor cu suveniruri, abia dai de o alimentara din 7 în 7 kilometri, iar farmaciile sunt de găsit doar în micile orașe. Sudul Sardiniei a rămas o zonă străină de turismul de masă și de „distracții”. E greu de spus dacă acest fapt se datorează dorinței de a o păstra „naturală” sau incapacității administrației de a o face funcțională. Cu siguranță, cel puțin pentru mine, rămâne o terra favolosa care a reușit să se păstreze departe (cel mai departe) de imaginea și atmosfera unui mall. S-ar putea să trebuiască să parcurgi câțiva kilometri pentru o sticlă de apă, dar cât binecuvântat nimic în jur, cât paradis.

                                                        

Nu pot să închei fără a aminti probabil cel mai comic moment pe care l-am trăit ca turist fără mașină personală, ca individ prins în acestă mascaradă „eco” în care nu reușim să facem decât să ne dăm cu stângul în dreptul, dar cu noi ifose. Dimineața când plecam spre îndepărtatele plaje și mai ales seara când ne mai și întorceam acasă, proprietarii locului unde am stat ne priveau ca pe niște supraviețuitori din emisiunile Discovery. Probabil își închipuiau că mâncăm doar ceea ce reușim să vânăm peste zi. Nu erau îngrijorați de faptul că ne-ar fi atacat porcii mistreți (nu i-am întâlnit niciodată, dar puteam să vedem în fiecare dimineață urmele pe care le lăsau în iarba proaspăt udată), dar erau absolut uluiți de faptul că ne-am putut imagina că vom supraviețui 6 zile în Sardinia fără mașină personală. Ba, mai mult, că vom ajunge și pe faimoasele plaje. Spre veșnica noastră pomenire, am fost întâmpinați ca fiind primii turiști care au ajuns la ei în aceste condiții (ceea ce s-a dovedit a fi neadevărat) și ni s-a arătat, aproape cu lacrimi de compătimire în ochi, că avem două posibilități ca să ajungem la stația de autobus cu care va trebui să mergem timp de 10-20 de minute, în funcție de plaja pe care doream să ajungem (da! Există autobuse în Sardinia!): fie să mergem un sfert de oră pe un drum împrejmuit de tufe multicolore de flori (dafin și mimoze), fie să mergem pe o scurtătură umbroasă, împrejmuită de niște copaci minunați cărora, din păcate, nu le știu soiul. Puteți să vă imaginați ceva mai îngrozitor? Ceva mai neecologic? Ceva mai insuportabil?