Cu veșnicia care s-a născut la sat am avut contacte constante din copilărie. Fac și eu parte din generația de copii care aveau bunici și străbunici la „sat”, adică undeva foarte aproape de oraș, dar cu grădină, cu animale, cu caznele agriculturii care dacă nu era „de subzistență”, era cu siguranță de mici dimensiuni, cu cheltuieli mari și profituri nesemnificative în bani sau produse, dar care stârneau, în ochii lor, o bucurie neînțeleasă pentru mine. Era ceva obținut „din al nostru”. La o adică era ceva în plus față de ce îți putea oferi rația luată pe cartelă de la alimentara din oraș. Dar mai mult decât orice era dragostea bunicilor și străbunicilor pentru cultivarea pământului. Grădina și casa erau locul lor pe lume. Din nou, sentimente care mi-au rămas străine până în ziua de azi. Nu m-am putut niciodată simți atât de atașată de câțiva mp și nici de ratele sau chiriile care le făceau să fie „ai mei”. A sta într-un loc, dacă ar fi să traduc în limbajul bunicilor sentimentul pe care mi-l dă, înseamnă „a fi uitat acolo de dumnezeu”. A sta într-un loc e un blestem. A te simți acasă însemna să accepți un destin sisific al zilelor egale, în orașe betonate în care nu se întâmplă niciodată nimic, în ciuda sutelor de „evenimente”, ”festivaluri” și lansări de carte 24/7. Verile sunt mai negre decât iernile în aceste orașe de când rețelele de socializare ne îngroapă în paradisuri en gross. Poți să-ți ocupi timpul cu cărți, filme, nimic. Cărți, filme, nimic. Cărți, filme, nimic. Încet-încet, te reîntorci mental la curtea și grădina bunicilor. Poate că acolo ai putea face ceva, ceva al tău. Să plantezi o floare, să faci un porumb fiert cules din grădină, să ai o găină pe care să o iubești și să nu-i rupi niciodată gâtul. Să-ți petreci după-amiezile pe un pat vechi scos în pridvor, ascultând fluxul continuu al mașinilor, câteva păsări și urletele sătenilor care vor să le alunge plus muzica la maxim a vecinului mereu bine-dispus.
Aerul ar fi totuși mai bun, chiar dacă ar fi contaminat când și când de cancerigenele plastice arse alături de cine știe ce alte deșeuri. Îți lași mult timp pentru tine. Așa că renunți la kauflandul din oraș și mergi doar la bolda din sat (de fapt, cele trei minimarketuri cu prețuri de Cluj). De câte ori ieși pe ușă vecina din față iese și ea. Mereu cu plasa de plastic goală (și la dus și la întors) și mereu doritoare să-ți spună neapărat ceva. La zece case mai încolo o altă vecină vrea neapărat să-ți spună și ea ceva. Peste încă zece case, la fel. Totul e legat de averi. Ce cui rămâne. Da? Nu mai spune? Eu am auzit că i-au luat casa pocăiții. Dar când se pune parastas? Știi... lumea vorbește. Păi oricum vorbește. Nu? La înmormântare n-a pus nimeni cele patru ștergare nege la lumânări. Ah! Și nu poate intra mortul în rai din cauza asta. Dumnezeu, ziditorul universului, numără toate zilele lui dumnezeiești ștergare. E mai rău decât un supercontrol cfr. Dar masa a fost faină. Toată lumea s-a mirat că ai făcut așa masă faină pentru mătușa. La Peștișorul de Aur. Restaurant cu lac și pensiune cu piscină. Lux. Preotul a rămas uimit de brățara ta roșie. Dar nu e roșie dragă vecină. Nu e nici brățară. E un fir de ață portocaliu fosforescent cu o broscuță metalică decolorată, amintire de la Mamaia. Nu e brățara aia evreiască la care s-a gândit popa. Suntem bântuiți de multe duhuri rele, dar duhurile de la Mamaia sunt inofensive, normale, vor doar bani. Dacă domnul părinte e nemulțumit poate transforma vodka în apă când vine la parastas. Nu vecină. Nu uit. Încă 50 de lei la domnul care trage clopotul. O seară frumoasă. Ne vedem mâne când vom merge din nou împreună la boldă. Sau vii să-ți dau un suc „La școală”? Vai de mine! Nu mă duc eu acolo! De la 6 dimineața vin muncitorii și pensionarii să-și ia cafeaua cu rom, să mai comenteze despre pantalonașii scurți ai adolescentelor din stația de autobuz (în caz că nu sunt chiar nepoatele lor). Veșnicia de la sat încă nu a înglobat în programele ei culturale cursuri despre cat-calling. Și nici femeile care merg la terasă să bea o bere. Adică „La școală” (pentru că e lângă școală), un hangar al fostei cooperative, împărțit din motive pe veci necunoscute în două părți, absolut identice. Două baruri cu terasă și obiecte ciudate de vânzare: sare de baie în culori atomice, tablouri motivaționale (gen Live, Love, Laugh), napolitane din timpuri prerevoluționare, pitici de grădină hipermoderni (sub formă de ciuperci și capete roz de femei) turnați de soția baristului, cafea la doi lei și postere cu domnițe despuiate făcând reclamă la vodka V33. În jur case aranjate, flori atârnând ca „în felicitări”, iarbă tunsă și curățată obsesiv, zi de zi. Un fel de Viscri fără regi. Zeci de camere în care probabil nu a intrat nimeni în ultimii 40 de ani (poate doar ultimii morți care se mai țineau 3 zile în casă). Camerele bune, pentru ocazii, cu bibelouri și servicii aurite aduse din Ceholsovacia. Fețe de perină și vechi plăpumi făcute de mână, dezinfectate anual. Câinii ținuți în lanț și hrăniți cu oase și resturi de kurtos. Icoane. Mult întuneric. Animale microscopice preistorice pe care le inhalezi în fiecare noapte nedormită, auzind toți morții casei care vin să rânduiască ce ai hăndălit tu peste zi. Dar nu există așa ceva. Prostii! Fă un scroll pe instagram. Vezi niște unghii tehnice, niște mări cristaline. Viața de apoi e aici. Aici unde te poți lăsa uitată de dumnezeu (ți-ai cumpărat de la oraș un prosecco pentru ocazia asta specială). Și mai e de făcut gardul, podul, de curățat via, poate de pus o roșie, un bujor, de luat o găină pe care să o iubești și să nu-i rupi niciodată gâtul...
Foto și text Oana Pughineanu
