“…şi-apoi... când era să cadă de tot, chiar când mai avea câţiva metri... îţi dai seama ce spaimă pe ea, omul cu roşu şi albastru şi-a scos aţele din mână... ştii tu... acelea care ies aşa... cu viteză de-aici... şi s-a prins de o clădire mare şi a zburat spre fată. A prins-o exact când era să se zdrobească de asfalt. Fain no, fain. Ea de fapt nu ştia cine e el, că el nu voia să se ştie. Era prietenă cu fiul duşmanului omului cu roşu şi albastru. Era fain şi băiatul ăla. Tare drăguţ.” Povestea a fost mai lungă de-atât. Şi a avut un punct de pornire inocent. Era vorba de un el şi o ea care păreau să se îndrăgostească după o formulă consacrată: „erau numai prieteni la început”. Desigur, amestecul de biologie şi serialele educative despre familii americane de nezdruncinat (în special, datorită eroului pe care îl au în compoziţie), i-au făcut să se îndrăgostească. + chemisty-ul + the magic atmosphere. Şi pe lângă toate acestea, în mod dezastruos, dublând story-ul acesta care se multiplică asemeni capatelor tăiate ale hydrei, mai exista un el, un tânăr, care se chinuia să (re)povestească minunatele întâmplări vecinei din troleu. Ceea ce mi-a captat atenţia a fost nu atât dorinţa obscură de a rezuma un film hollywoodian, ci încetineala cu care băiatul de vreo 20-22 de ani rostea cuvintele, chinuindu-se să le pronunţe corect, cam ca atunci când începi să înveţi o limbă străină şi eşti deopotrivă, încordat să duci o propoziţie la capăt şi enervat că până la urmă n-ai spus ceea ce voiai să spui, gândindu-te la câtă profunzime (profunzimea ta, desigur) se pierde pe lumea asta. Dar momentul şi-a căpătat întreaga savoare când am realizat că efortul acesta sisific de a pronunţa corect, de a face legătura între subiect şi predicat, făcea parte dintr-un „dans nupţial”. Fata trebuia cucerită. Probabil nimeni nu mai încercase să o farmece prin folosirea corectă a limbii române. Cu siguranţă băiatul acesta nu putea fi acuzat de lipsă de „spontaneitate”.
Nu ştiu exact de ce, dar cred că dintr-o maliţiozitate jucăuşă, gândul meu s-a îndreptat spre prietenii mei de breaslă catalogaţi ca „stângişti”. Ştiţi voi... aceia care vorbesc sau ar trebui să vorbească de Liiceanu ca „filosof liric”. Mă gândeam prin ce minune, într-un viitor apropiat sau îndepărtat s-ar găsi nişte tineri care să facă „revoluţia” ... măcar una între ghilimele (în caz că în vocabularul stângist mai intră acest cuvânt). Parcă ultima dată când am auzit vorbindu-se despre ea în context larg (adică făcând rating), zburase din gura domnului Mazăre, care tot de dragul ratingului era îmbrăcat milităreşte în culori de camuflaj (o frumosă redundanţă pentru un politician) şi dacă nu mă înşel purta o beretă roşie pe cap. Dacă studiourile Buftea i-ar fi închiriat şi un tanc... cine ştie?... poate destinul poporului acesta era schimbat deja. Nu are rost să însistăm asupra particularităţilor inepte de sens pe care cuvântul „revoluţie” le are pentru domnul Măzăre, dar poate e binevenit să ne întrebăm ce sens poate avea el pentru tinerii care, prin absurd, ar renunţa la lecţiile vizuale de liberalo-fascism marca Lady Gaga de pe MTV (necunoscătorii se căute pe youtube videoclipul „Alejandro”) şi s-ar uita din când în când la ştiri. Ce sens au, în general, cuvintele pentru tinerii care folosesc limbajul doar în valenţele lui de „perfect simplu” sau „perfect compus”? Vă mai amintiţi frumoasele poveşti ale lui Barthes? Perfectul simplu ca „timp al Povestirii, cosmogoniilor, miturilor, Istoriilor şi Romanelor, expresia unei ordini”, a Literaturii, a burgheziei. Când se renunţă la el „literatura devine depozitara unei densităţi a existenţei, şi nu a semnificaţiei sale. Desprinse de Istorie, actele se aporpie de persoane”. Perfectul Simplu „trasează spaţiul unei verosimilităţi ce va dezvălui posibilul în chiar momentul în care îl desemnează drept fals. Finalitatea comună a Romanului şi a Istoriei narate este alienarea faptelor”. Apuse vremi şi apuse abilităţi de şarlatani. După cum observă un filosof italian, tinerii par să se scufunde într-o linişte prelingvistică (Umberto Galimberti, L’ospite inquietante. Il nichilismo e i giovani). Exemplele pe care el le analizază sunt multiple şi variate. Este atent mai cu seamă la semnalele care vin din mediul şcolii generale şi liceu. Un profesor de gimnaziu se confesează: “Nu e vorba de o rafală moralistă care deplânge vremurile frumoase în care tinerii citeau atâtea cărţi şi făceau atâta politică. Eu văd ceva cu mult mai grav, faptul că adolescenţii nu mai înţeleg nimic. Procesele intelective cele mai simple, o operaţie elementară matematică, înţelegerea unei povestioare, dar chiar şi un simplu rezumat al unei după-mese petrecute cu prietenii sau a intrigii unui film au devenit teme de casă supraumane în faţa cărora adolescenţii ramân cu gura deschisă, în tăcere. Capacităţile sentimentale au rămas intacte. Elevii mei iubesc, urăsc, se împrietenesc, se emoţionează, se indignează, înroşesc, râd, plâng – ca de obicei, dar capacităţile logice, mentale, par compromise iremediabil.”
Care va să zică tinerilor le lipseşte educaţia&abilitatea care i-ar pune în posesia limbajului ca instrument burghez de falsificare a lumii întru asuprirea „credulilor”, sau, şi mai bine, educaţia de care vorbea Gramsci unui proletariar „deconstruit”, pe veci rămas în urma sensului. Aş putea să fac pariu că peste 10-20 de ani o mulţime de tineri vor fi absolut convinşi că Hitler a murit într-un cinema incendiat, fiind în acelaşi timp mitraliat de un „Roky” american. Dacă filmul lui Tarantino are vreun semnal de alarmă de tras, mi se pare că acesta este: pare să prezinte istoria aşa cum s-ar derula ea în mintea unui adolescent crescut cu filme de acţiune şi jocuri video. Adolescentul acesta nu mai are nicio şansă să rostească magica formulă: „acesta e un mit!”. Falsificarea prin expunerea verosimilului nu va trasa în mintea lui limite şi pentru acest adolescent se va produce o nivelare de „gradul doi”: limbajul mitului nu va mai fi o chestiune de „conotaţie”, ci va recădea într-o „denotaţie” ineptă (există tineri care s-au sinucis pentru că nu pot trăi „ca în Avatar”. Să-i mai pomenim şi pe cei care încercau să se urce la propriu pe pereţi după vizionarea filmului Matrix?). Jocul nu se va mai purta între un „limbaj-obiect” şi „meta-limbaj” din simplul motiv că al doilea termen va dispărea. De pe terenul utilizării şarlatan-burgheze a limbii (care va rămâne luxul câtorva sau poate doar a limbajelor tehnice ultraspecializate) se va trece la o „credulitate” generalizată a unui prezent continuu. Modul în care tinerii se raportează la timp ca la „ceva de umplut” depăşeşte până şi concepţia modernă a unei aşa-zise linearităţi (cu care mitul se juca scoţând din memorie anumite trăsături şi ascunzând altele, făcând din „adevăr” un bricolaj de clişee). Eficientizarea corporatistă a timpului presupune ciopârţirea lui pe „puncte” şi liniuţe. Oricât timp ar lua realizarea unui „punct” de pe agendă, el va rămâne captiv în „efemerul” acelui cerc exact circumscris, care nu mai trimite nici înainte, nici înapoi. Dar mai înainte de a ajunge să trăiască visul american corporatist, mai înainte de a păşi ţanţoş prin ierarhia asigurărilor de viaţă adolescentul are mari şanse să se piardă în ceea ce neurologul Jean-Didier Vincent numea vorbirea ca „superdespăduchere”, adică un limbaj care nu trece de funcţia referenţială, funcţia de exprimare a emoţiilor şi cea fatică. Vor folosi limbajul asemeni maimuţelor care de despăduchează pentru a-şi „stăpâni şi calma emoţiile”. Am mai vorbit şi cu altă ocazie despre „stolurile” de adolescenţi, de modalitatea de a fi mereu în „gaşcă” ca unică posibilitate de a se prezentifica continuu unii altora în timpul-punctificat, timpul power-point, mereu de umplut (cu slide-uri) şi constant ameninţat de plictiseală. Succesul pe care emisiunile Big-Brother le au în Occident nu numai că au rolul de a da lecţii de „intimitate cu subtitrare”, ci reuşesc să continue procesul de prezentificare în fiecare minut, în fiecare secundă cu ajutorul găştii celei mai „cool”, cea de la televizor. Ce înseamnă pentru aceşti adolescenţi a se identifica cu personajul? Răspunsul la întrebare e apocaliptic: ei nu se mai pot identifica cu personajul pentru că ei sunt deja identificaţi/identici cu el, nu există decât în măsura şi în timpul precis în care sunt traversaţi de personaj, conectaţi la el (figura lui Mazăre îmi trece din nou, sinistru, prin faţa ochilor). Procesul falsificării prin verosimil le este necunoscut. Ei au plonjat din Mit direct în Adevăr, direct în semnele Motivate, fără posibilitatea de a folosi „conştiinţa castratoare”, ironia sau speculaţia pentru a le demotiva, şi, în mod evident, fără posibilitatea de a le remotiva printr-o interpretare (la care ar ajunge în primul rând printr-o educaţie care i-ar reconecta cu propiile capacităţi logice). Exemplul cel mai atroce de tineri pierduţi în liniştea antepredicativă pe care îl dă Umberto Galimberti sunt doi adolescenţi italieni care au comis o crimă aruncând cu pietre în maşinile de pe autostradă „exact ca în jocurile video”. Italia ocupă locul doi, după Statele Unite în privinţa crimelor „fără motiv”. Adolescenţii şi-au povestit viaţa „normală” pe care o duc zi de zi: şcoală, muncă, televizor, plimbare cu prietena, bar. În familie toţi se înţeleg de minune unii cu alţii. De fapt, se înţeleg prea bine, căci adolescenţii nu par să cunoască multe persoane în plus. De fapt, sunt incapabili să înţeleagă că în lume mai există şi alţii decât rudele, cei din casa Big Brother iubita şi preotul. Întrebaţi ce sens a avut să arunce acele pietre ei răspund simplu: „nu ştiu”. De fapt, cele mai folosite cuvinte sunt „nimic” şi „normal” (sunt „normal”, sunt „ca toţi ceilalţi”). Întrebaţi dacă sunt impresionaţi de avocaţii şi ziariştii care le dau târcoale răspund că „nu au nici un efect”, „nu simt nimic”. Unul dintre ei mărturiseşte totuşi că în ziua crimei, după ce s-a uitat la televizor, a adormit mai greu. „Şi la ce te-ai gândit?”. „La nimic.”
Mai sunt aceşti tineri capabili să intre măcar în ierarhia asigurărilor de viaţă? Cei mai descurcăreţi, cu siguranţă. Fie că îi privim ca pe viitoare funcţii ale sisemului monetar, sau ale sistemului informaţional tehnic ultraspecializat (0101 la infinit), fie că ne îndreptăm privirea către puterea de „despăduchere” a limbajului în care politicienii par să deţină supremaţia, parcă revenim la dilema dintre fizicalişti şi funcţionalişti în privinţa existenţei sau non-existenţei conştiinţei, ba mai mult, în privinţa necesităţii existenţei ei pentru buna funcţionare a sistemului (fiziologic sau de alt fel). Întrebarea lui Wittgenstein e mai acutuală ca oricând: „Ce rămâne când din faptul că eu îmi ridic braţul scot faptul că braţul meu se ridică”? Greu de spus. Poate nimic.
Şi mă gândesc din nou la prietenii mei stângişti sau catalogaţi drept stângişti: cu cine facem fraţilor revoluţia? Şi cum o să facem o revoluţie împotriva revoluţiei lui Mazăre? O facem înainte sau după reduceri? Şi cu ce ne prezentăm? Lirism n-avem. Adevăr nici pe-atâta. De la încheieturi nu ne ies aţe cu care să ne prindem de Casa Poporului. Asta ne-ar face credibili. Şi unde mai pui că falsa conştiinţă ne roade până la măduvă.
Oana Pughineanu
