Isteria
vaccinării se reia cu succes cu fiecare ocazie și nu este de
mirare. Oamenii simt că viața lor poate fi pusă în pericol, prin
urmare au datoria de a căuta ”adevărul salvator” care nu stă
la suprafață. Deși viața lor este pusă în pericol zi de zi, în
moduri evidente (poluare, alimente de proastă calitate, lipsa unui
sistem sanitar, degradarea sistemului de învățământ etc.) acest
lucru nu pare fi de ajuns atunci când, precum în cazul unei
pandemii, salvarea devine o ”urgență”. Uscinski și Parent au
cercetat între 1980 și 2010 conspirațiile citind scrisorile
primite la redacția New York Times. În capitolul ”Conspiracy
Theories Are for Losers”, cercetătorii concluzionează că
teoriile conspirației sunt pentru pierzători, pentru cei lipsiți
de putere, care își canalizează energia pentru găsirea unor
vinovați. O concluzie destul de simplistă pentru vremurile noastre
în care, conspirațiile și fake newsurile au devenit o afacere de
miliarde pentru companiile social media, iar naturii umane i se
adaugă puterea bots-urilor.
Totuși Uscinski și Parent recunosc în Trump ”excepția care
confirmă regula”, ascensiunea lui bazându-se pe știrea falsă,
cercetătorii vorbind despre un nou tip de conspirație, ”conspiracy
without theory” care se bazează pe simpla repetiție a unor
afirmații fără nici o bază. Ele nu au ca scop ”explicația”
unor evenimente, ci doar delegitimarea opozanților sau a guvernelor
și instituțiilor. În 2018 un studiu masiv care a urmărit
traiectoria știrilor false timp de 10 ani pe Twitter, publicat în
Science (The
spread of true and false news online),
arată însă că excepția a devenit regulă, deoarece oamenii
”aproape preferă” să posteze știrile false. Ele au șansa de a
fi repostate în proporție de 70%. O știre falsă ajunge să fie
văzută de 1500 de oameni de 6 ori mai repede decât una adevărată.
Deci, cu bună știință sau nu, un utilizator care va căuta să
devină vizibil pe rețelele sociale nu va avea mult succes cu
adevărul (care mai nou se numește fact-check și sălășluiește
și el pe websiteuri).
A căuta adevărul pe internet seamănă cu încercarea de a tăia
capetele hidrei mai rapid decât pot ele să crească.
Adevărului
îi lipsește calitatea de bază pentru a supraviețui pe net:
rapiditatea, caracterul aproape instantaneu al apariției sale. În
cazul vaccinurilor acest lucru este evident. În timp ce vaccinurile
s-au dezvoltat pe parcursul a mai mult de două secole, conexiunea
lor cu 5G-ul se poate realiza instantaneu. Deși tehnologia mARN este
studiată de 30 de ani, ea este ”nouă” în măsura în care
jurnaliștii au auzit abia acum de ea. Primul vaccin a fost realizat
cu succes în 1796 de către Edward Jenner, ”un medic de țară”
care îngrijea familiile fermierilor. Dar ”vaccinarea” în lipsa
cunoașterii agentului care provoacă variola nu este nouă. Anglia
a fost prima care să aplice ”variolarea” sau ”altoirea” (o
vaccinare rudimentară dar eficientă) care se folosea în Imperiul
Otoman și China. ”În 1713, dr. Emmanuel Timoni, medicul ambasadei
Angliei la Constantinopol trimite către Societatea Reglă un raport
cu privire la variolare, iar interesul stârnit este atât de mare,
încât academia solicită de urgență informații suplimentare din
Turcia” (Povestiri
despre epidemii și vaccinuri,
Alexandru Toma Pătrașcu). Variolarea devine larg practicată după
ce ”excentrica” Lady Mary Woertely Montagru (și ea soție de
ambasador al Angliei în Imperiul Otoman) își variolează copilul
cu succes. Variolarea se folosea și în China (”se spărgeau
bubele deja coapte ale cuiva peste care a dat vărsatul și ștergând
acea materie cu un pic de vată, pe care o ține într-o cutie
închisă și apoi o bagă în nările celor pe care vor să-i
infecteze”). Metoda din Imperiul Otoman era deschiderea unei vene
”cu un ac mare” după care se punea pe venă ”atâta puroi cât
se ia pe vârful acului”. La noi, doctorului Constantin
(Constantinache) Caracaș, fondatorul spitalului Filantropia din
București răspândește vaccinarea ”în toate clasele poporului”,
căci ”altoirea se făcea numai în clasa boierească”. În plus,
”Comitetul Carantinelor emite la începutul anului 1835, cu
aprobarea domnitorului Alexandru Dumitru Ghica un regulament ce
prevede obligativitatea predării meșteșugului vaccinaristului
elevilor din seminariile teologice”. După intense campanii de
vaccinare în întreaga lume, variola este declarată dispărută în
8 mai 1980. Se estimează că în secolul XX au murit, din cauza
acestei boli, 300 milioane de oameni.
Am
găsit toate aceste informații și multe altele despre felul în
care funcționează vaccinurile citind cartea lui Alexandru Toma
Pătrașcu. Oricâte tweeturi sau postări facebook aș citi, ele nu
pot însuma și nici pe departe sintetiza informațiile așa cum o
face o carte (în cazul de față 320 de pagini, fără să includ
notele), iar cartea oricât de concisă ar fi nu va putea niciodată
atinge dimensiunea și rapiditatea de glonț a unui tweet. Cartea se
adresează ”omului obișnuit, interesat de subiectul vaccinării,
dar care nu are cunoștințe bogate în acest domeniu”. Dacă aș
dori să aflu și mai multe, cu siguranță, aș găsi sute de
articole la o simplă căutare cu google, dar m-aș lovi de bariera
lipsei de cunoaștere în acest domeniu. Tocmai această barieră
este ușor de străpuns de către orice conspirație, cu sau fără
teorie. Majoritatea timpului oamenii acceptă și se bazează pe
informații pe care nu le pot verifica. Majoritatea dintre noi nu
știm nimic despre fabricarea lucrurilor pe care le folosim zi de zi
(cum ne-am descurca dacă brusc ar trebui să trăim înconjurați și
ajutați doar de lucrurile pe care le putem produce singuri în
condițiile în care o pană de curent de câteva minute ne aruncă
în panica de a fi ”deconectați de la deviceuri”?). Sunt
întrebări logice, dar nu le mai punem deoarece ne-am născut în
”tehnosferă”. Problemele apar la punctul de întâlnire între
această tehnosferă și propriile noaste limite (psihologice,
gnoseologice) care au devenit acum produsul de bază al ”economiei
atenției”.
Dacă
școala este nevoită să devină cu fiecare an tot mai ”altfel”,
să se transforme într-un produs cât se poate de atractiv,
repudiind atât de hulita repetiție care stă la temelia învățării
din vremuri imemoriale, conspirația, în special, ”conspirația
fără teorie” nu se ferește de repetiție. Practic, este cea mai
puternică armă a sa. Ea mai este uneori însoțită de un
catchphrase (o formulă goală sau un slogan), de genul celei
folosite de Trump: ”a lot of people are saying/ mulți oameni spun”
și de o aserțiune gen ”rigged/ trucat”.
În
The
Consequences of Reading Inaccurate Information,
David Rapp, specialist în științele cognitive scrie despre felul
în care știrile false afectează memoria și învățarea. El arată
că atunci când citim o astfel de știre avem tendința ca mai
târziu să o considerăm adevărată chiar dacă inițial o
consideram falsă. Simpla citire a unei știri false creează o
”breșă” în mintea noastră chiar dacă noi nu suntem
conștienți de ea. Un al doilea pas, spune Rapp, este realizat cu
ajutorul sus-numitei repetiții. Din moment ce, asemeni unui refren,
un anumit mesaj este mereu vizibil pe paginile de social media,
creierul are tendința să îl considere ca adevărat deoarece este
simplu de ținut minte. Singurele modalități de a nu ne lăsa
prinși în acest joc de miraje este fie să căutăm informații din
cât mai multe surse, fie să facem o ”notă mentală” prin care
să atașăm cuvântul ”fals” informațiilor neadevărate pe care
le citim. Nu trebuie să ne aducem aminte doar refrenul, ci și
faptul că nu este adevărat. Alte metode de a face față
conspirațiilor constau în inserarea unor avertismente (”s-ar
putea ca acest text să conțină informații false”), dar cine și
când ar putea tria cu puterea unui algoritm? În plus, există
riscul ca tocmai acest avertisment să întărească credința în
conspirație, din moment ce ar trebui să fie produsul unei surse
”sigure”, ”oficiale”. Pentru un reprezentant QAnon acest tip
de mesaj nu ar face decât să întărească încrederea în oculta
satanistă mâncătoare de copii. Majoritatea cercetătorilor par să
fie dezarmați când sunt întrebați despre metodele de combatere a
conspirațiilor și știrilor false. Preferă să vorbească despre
prevenție, considerând ”pierdut” individul care deja face parte
dintr-o ”bulă” conspiraționistă. Van der Linden
vorbește
în termeni medicali despre metoda de prevenție: “I think one of
the best solutions we have is to actually inject people with a
weakened dose of the conspiracy… to help people build up mental or
cognitive antibodies/ cred că cea mai bună soluție pe care o avem
este să injectăm oamenii cu doze slabe de conspirații... pentru
a-i ajuta să construiască anticorpi mentali”. Acest lucru se
realizează prin folosirea unui joc numit Bad News
(https://www.getbadnews.com/#intro)
în care indivizii își asumă rolul creatorului de știri false
care încearcă să atragă cât mai mulți cititori. În cele 15
minute cât durează jocul, individul ar trebui să devină conștient
de felul în care informațiile și știrile false se propagă. Jocul
a fost creat în 2019 și în urma cercetărilor efectuate pe 14.000
de subiecți s-a ajuns la concluzia că ”anticorpii mentali”
rezistă până la trei luni în mințile celor care l-au jucat.
Aceeași cercetători au creat, cu suportul UK și OMS jocul Go
viral!, având ca țintă infodemia corona.
Ceea
ce s-a schimbat în ultimii ani în privința conspirațiilor și
știrilor false este viteza și uneltele de răspândire ale
acestora. Celebra ”bulă informațională” pe care o creează
social media în jurul fiecărui individ (prezentându-i doar
informații care îi confirmă prejudecățile) este deplânsă de
sute de mii de pagini virtuale. Chiar creatorii acestor sisteme sunt
speriați de efectele pe care acestea le pot avea asupra societății.
În documentarul The
Social Dilemma,
câțiva dintre tinerii care au avut poziții de conducere în
companiile gigant (google, facebook, twitter etc.) vorbesc despre
aceste pericole. Unul dintre ei susține că cel mai frică îi este
de un ”război civil” (s-a văzut cu ocazia evenimentelor de la
Capitoliu cum funcționează dezbinarea accelerată și întărită
de rețelele de socializare), alții vorbesc despre dispariția unei
”lumi comune” sau a ceea ce Karl Popper ar numi ”lumea 3, lumea
produselor obiective ale spiritului”. Absolut toți vorbeau despre
nevoia de reglementare a felului în care aceste rețele
funcționează, lăsând desigur, în umbră faptul că ele au fost
concepute ca ”modele de business”, afacerea fiind găsirea
metodelor celor mai eficiente de a crea dependență, o afacere care
a profitat din plin de lipsa reglementărilor (celebra deregulation)
economice, plasând aceste companii pe poziții semnificative de
putere. Cel mai la îndemână exemplu este interzicerea lui Trump pe
rețelele de socializare (din moment ce nu mai era ocrotitorul
ocolirii plătirii taxelor). Politica însăși devine ”victima”
unei ”colonii penitenciare” kafkiene pe care a creat-o. Probabil
cel mai dezamăgitor aspect al documentarului nu este ipocrizia
vorbitorilor, ci lipsa lor de viziune. Una dintre tinerele
intervievate spunea că ”la început internetul era un loc
nebunesc, unde puteai găsi tot felul de ciudățenii, acum e un mare
mall”, iar cei care au creat acest sistem au fost și ei înghițiți
de acest mare mall. Tot ce pot face este să vorbească de
”îmbunătățirea” acestui sistem pe care tocmai l-au descris ca
fiind mai rău, mai puternic și mai incontrolabil decât dracul. O
mână de corporatiști care făcut avere construind acest
Frankenstein virtual cu puteri reale cred că vor putea rezolva
problema tot prin metode corporatiste. Este clar că pentru ei nu
există nicio altă cultură în afara celei corporatiste (nici măcar
o subcultură), nici un ”exterior” din care să se nască o altă
perspectivă asupra ”falsei dileme” pe care o trăiesc, în
măsura în care modelul de business va continua să scuze orice fel
de derapaje. Dacă răspândirea știrilor false generează profituri
mai mari decât orice altceva cine va controla ”modelul de
business”? Cum poate fi îmbunătățit un Frankenstein? Cine
decide ce informație este acceptabilă și ce informație nu?
Conform cărei ideologii? Care vor fi noile comportamente pe care
rețeaua le va accepta? Deocamdată se pare că cele mai profitabile
sunt cele ”instagramice”, neproblematice. Produse promovând alte
produse în decoruri idilice. Este ironic cum îi rămâne tot
individului liber sarcina de a se feri cum poate de lumea care îl
devorează, stochează și vinde la bursă. El trebuie să devină un
fact-cheker, el trebuie să fie propria sa agenție mass-media,
propriul său avocat și medic. Pentru că va fi tot vina lui dacă
va eșua să iasă cu mintea întreagă din brațele unui
Frankenstein care deja ”știe” totul despre el. Pe măsură ce
școala devine tot mai ”altfel”, ferindu-l de repetiții
plictisitoare și de prea multe informații, rețeaua preia aceste
metode de ”intoxicare” și le aplică fără probleme. Până și
cercetătorii speră că tot niște jocuri ne vor salva de la totala
degringoladă mentală. Și metodele de dezintoxicare trebuie să fie
cel puțin la fel de ”fun” precum cele de intoxicare. Să sperăm
că îmbunătățirea va fi îndeajuns de profitabilă.
Oana Pughineanu