duminică, 21 februarie 2021

Ce bine că există blugi tăiați!

 

”Ce bine că există blugi tăiați!” mi-am spus într-una din nenumăratele zile monocrome ce hibernează încolăcindu-se printre dealurile din jurul orașului fără să dea vreun semn că s-ar trezi și ar ieși din culcușul de beton. Eram într-un mijloc de transport în comun aglomerat și brusc mi-am dat seama că senzația de sufocare pe care o simțeam se datora faptului că toată lumea era îmbrăcată în negru, maron închis sau un bleumarin sumbru. Parcă am fi fost într-un cavou mobil într-un film horror cu morți vii, dresați să facă ce fac și viii morți, pe parcursul zilnic casă-lucru-hipermarket, retur. Totuși o rază de lumină salvatoare s-a ivit de pe unul din scaunele din față, de unde un genunchi alb ieșea prin crăpătura blugilor unei adolescente care era, și ea, îmbrăcată în negru, peste pleoape avea trasată o dungă groasă de tuș, ieșită parcă din anii '60 și nimic nu ar fi întrerupt sufocarea ternului compact în afara acelei tăieturi căreia încă o bună parte a populației nu poate să-i dea de cap. Acea deschizătură albă avea efectul luminii care trece prin cupola panteonului roman, o lumină care nu iradiază, ci țintește un loc sau altul, lăsând neatins restul de întunecime prin care colcăie turistul/credinciosul/ mortul viu. Poate că moda nu mai ”creează siluete” (după cum spunea un critic), ci doar uniforme pentru vagi ”subculturi” produse și ele odată cu cusăturile și dispărute de îndată ce pe banda rulantă apar altele, dar încă mai este bântuită de trup, ca de un apendice inutil, pe care nu poți să-l tratezi decât în moduri extreme: fie îl îneci în haine oversize și unisex, fie îl expui ca pe o bucată de carne ambalată în pungi vidate, cu leggings și topuri mulate. Silueta este un concept depășit pentru vremile postumane, iar tăietura care lasă să se vadă carnea începe să semene cu un ”cultural appropriation” al unei culturi/tradiții vechi și învechite, un fel de pește de sticlă care nu-și mai găsește locul pe televizorul plasmă, la fel cum trupul înfloririi și degradării nu-și mai găsește loc pe lângă corpul etern optimizat.

Nu am știut niciodată ce să gândesc despre blugii rupți. Dacă ”țintele”, ”metalele” și cerceii în nas mă făceau să râd sau mă duceau cu gândul la animalele chinuite și serializate, iar hainele mulate mă duceau cu gândul fie la trupurile perfect photoshopate ale supermodelelor fie la dizeuzele de pe terasele litoralului din anii '80, blugii rupți mă contrariau. Când mătușa m-a întrebat ”tu copilă, nădragii aia rupți îi cumperi așa din magazin? Tulai doamne! Dar de ce să dai banii pe haine rupte?” nu prea știam ce să-i răspund. Parcă blugii rupți nu se mai încadrau perfect în seria ”părului lung” care se dorea o sfidare a regimului sau a ordinii. Nu știu dacă azi, un adolescent ar răspunde la întrebarea ”de ce porți blugi rupți?” cu ”pentru că mama îi purta întregi”. Probabil îi poartă pentru că așa e moda și pentru că e noul fel de a arăta prea mult sau prea puțin prin uniformele culturale produse de două ori pe an. Probabil ar fi surprinși să afle că nici mult abuzații leggings, nici hainele tăiate nu sunt o noutate. După ce ultimul duce de Burgundia a fost ucis în 1477, trupele elvețiene au jefuit și prădat satele ținutului. Au tăiat bucăți de corturi și steaguri pe care le-au introdus în găurile propriilor haine. Bogații vremii au preluat această modă care a făcut furori în Europa, devenind o marcă a celor care își permiteau costume cu detalii unice, intricate, în culori puternice.

Blugii rupți sunt departe de bătăliile medievale și departe de moda renascentistă. Tăietura lor nu dezvăluie straturi succesive și jocuri de culori, ci aduce la suprafață o goliciune care nu se mai încadrează nici la necuviință, nici la moda radical chic, ci este un ”statement”, o afirmație, ceea ce în moda zilelor noastre de reduce la a atrage atenția. În micuța noastră urbe cazna de a atrage atenția se reduce cam la trei metode: fie a atrage atenția prin propriile curbe (urmând posturile unor vedete de reality show), fie prin încadrarea serializată în moda de mall, fie prin purtarea unui accesoriu sau mai multe, care depășește puterea de cumpărare a multora. Blugii tăiați sunt un articol ubicuu. S-ar încadra sau nu peste tot. Sunt ca celebra coca-cola pe care Andy Warhol o considera făcând parte din ”măreția Americii”, în care ”consumatorii cei mai bogați, cumpără în esență, aceleași lucruri ca și cei săraci”. Cu blugii tăiați ești greu de încadrat la bogați sau săraci (ai putea fi și una și alta), la banal sau la modă (ai putea fi și una și alta), la șic sau de prost gust (ai putea fi și una și alta). Blugii tăiați trimit direct la primordialul ”a fi”, lăsând într-o eternă ambiguitate modurile sale.

Nu am știut să-i răspund mătușii la întrebare. Am spus un timid: ”așa se poartă acum” și tot gândindu-mă la ei mi-am dat seama că blugii tăiați chiar dacă nu reprezintă ceva anume (vreun spirit de frondă, vreo bătălie culturală sau medievală și nici măcar vreun gauche caviarism) sunt, mai ales pentru cei care nu îi poartă, semnul unei lumi dispărute, în care există haine de duminică și haine de lucru, zile de sărbătoare și zile ca toate celelalte, există oameni și există lucruri, lumea de aici și lumea de apoi, rău și bine, știință și politică o serie întreagă de delimitări pe care filosofii nu încetează să le demonteze, spunându-ne că ”nu am fost niciodată moderni”, că, de fapt, nu am știut niciodată prea bine să nu amestecăm oalele chiar dacă ne-am imaginat că o putem face, în spirit iluminist și în spirit progresist. Blugii rupți au devenit, cel puțin pentru mine, semnul unui ”aici și acum” fără istorie și fără prea mult viitor, un semn care nu mai este produsul niciunei dihotomii, o surpriză, o țâșnire, o tăietură care eliberează lumina corpului în doze mici, trasând urme aleatorii în panteonuri rămase și fără zei și fără memoria lor. Blugii tăiați sunt altceva decât am fost eu. Nu mi-aș putea imagina niciodată care ar fi altceva-ul lor.

Oana Pughineanu


luni, 15 februarie 2021

Un bicchiere di vino con un panino

 



    

  • Guardo il sito lidl da domenica sera
  • e faccio i calcoli per i due giorni di possibili spese
  • È un'operazione mentale equivalente a un sonno profondo su un prato
  • Non puoi desiderare niente più di due sonni profondi a settimana su un prato.
  • E che sia sempre così
  • Senza fine

sâmbătă, 13 februarie 2021

”Conspirații fără teorii”


Isteria vaccinării se reia cu succes cu fiecare ocazie și nu este de mirare. Oamenii simt că viața lor poate fi pusă în pericol, prin urmare au datoria de a căuta ”adevărul salvator” care nu stă la suprafață. Deși viața lor este pusă în pericol zi de zi, în moduri evidente (poluare, alimente de proastă calitate, lipsa unui sistem sanitar, degradarea sistemului de învățământ etc.) acest lucru nu pare fi de ajuns atunci când, precum în cazul unei pandemii, salvarea devine o ”urgență”. Uscinski și Parent au cercetat între 1980 și 2010 conspirațiile citind scrisorile primite la redacția New York Times. În capitolul ”Conspiracy Theories Are for Losers”, cercetătorii concluzionează că teoriile conspirației sunt pentru pierzători, pentru cei lipsiți de putere, care își canalizează energia pentru găsirea unor vinovați. O concluzie destul de simplistă pentru vremurile noastre în care, conspirațiile și fake newsurile au devenit o afacere de miliarde pentru companiile social media, iar naturii umane i se adaugă puterea bots-urilor. Totuși Uscinski și Parent recunosc în Trump ”excepția care confirmă regula”, ascensiunea lui bazându-se pe știrea falsă, cercetătorii vorbind despre un nou tip de conspirație, ”conspiracy without theory” care se bazează pe simpla repetiție a unor afirmații fără nici o bază. Ele nu au ca scop ”explicația” unor evenimente, ci doar delegitimarea opozanților sau a guvernelor și instituțiilor. În 2018 un studiu masiv care a urmărit traiectoria știrilor false timp de 10 ani pe Twitter, publicat în Science (The spread of true and false news online), arată însă că excepția a devenit regulă, deoarece oamenii ”aproape preferă” să posteze știrile false. Ele au șansa de a fi repostate în proporție de 70%. O știre falsă ajunge să fie văzută de 1500 de oameni de 6 ori mai repede decât una adevărată. Deci, cu bună știință sau nu, un utilizator care va căuta să devină vizibil pe rețelele sociale nu va avea mult succes cu adevărul (care mai nou se numește fact-check și sălășluiește și el pe websiteuri). A căuta adevărul pe internet seamănă cu încercarea de a tăia capetele hidrei mai rapid decât pot ele să crească.

Adevărului îi lipsește calitatea de bază pentru a supraviețui pe net: rapiditatea, caracterul aproape instantaneu al apariției sale. În cazul vaccinurilor acest lucru este evident. În timp ce vaccinurile s-au dezvoltat pe parcursul a mai mult de două secole, conexiunea lor cu 5G-ul se poate realiza instantaneu. Deși tehnologia mARN este studiată de 30 de ani, ea este ”nouă” în măsura în care jurnaliștii au auzit abia acum de ea. Primul vaccin a fost realizat cu succes în 1796 de către Edward Jenner, ”un medic de țară” care îngrijea familiile fermierilor. Dar ”vaccinarea” în lipsa cunoașterii agentului care provoacă variola nu este nouă. Anglia a fost prima care să aplice ”variolarea” sau ”altoirea” (o vaccinare rudimentară dar eficientă) care se folosea în Imperiul Otoman și China. ”În 1713, dr. Emmanuel Timoni, medicul ambasadei Angliei la Constantinopol trimite către Societatea Reglă un raport cu privire la variolare, iar interesul stârnit este atât de mare, încât academia solicită de urgență informații suplimentare din Turcia” (Povestiri despre epidemii și vaccinuri, Alexandru Toma Pătrașcu). Variolarea devine larg practicată după ce ”excentrica” Lady Mary Woertely Montagru (și ea soție de ambasador al Angliei în Imperiul Otoman) își variolează copilul cu succes. Variolarea se folosea și în China (”se spărgeau bubele deja coapte ale cuiva peste care a dat vărsatul și ștergând acea materie cu un pic de vată, pe care o ține într-o cutie închisă și apoi o bagă în nările celor pe care vor să-i infecteze”). Metoda din Imperiul Otoman era deschiderea unei vene ”cu un ac mare” după care se punea pe venă ”atâta puroi cât se ia pe vârful acului”. La noi, doctorului Constantin (Constantinache) Caracaș, fondatorul spitalului Filantropia din București răspândește vaccinarea ”în toate clasele poporului”, căci ”altoirea se făcea numai în clasa boierească”. În plus, ”Comitetul Carantinelor emite la începutul anului 1835, cu aprobarea domnitorului Alexandru Dumitru Ghica un regulament ce prevede obligativitatea predării meșteșugului vaccinaristului elevilor din seminariile teologice”. După intense campanii de vaccinare în întreaga lume, variola este declarată dispărută în 8 mai 1980. Se estimează că în secolul XX au murit, din cauza acestei boli, 300 milioane de oameni.

Am găsit toate aceste informații și multe altele despre felul în care funcționează vaccinurile citind cartea lui Alexandru Toma Pătrașcu. Oricâte tweeturi sau postări facebook aș citi, ele nu pot însuma și nici pe departe sintetiza informațiile așa cum o face o carte (în cazul de față 320 de pagini, fără să includ notele), iar cartea oricât de concisă ar fi nu va putea niciodată atinge dimensiunea și rapiditatea de glonț a unui tweet. Cartea se adresează ”omului obișnuit, interesat de subiectul vaccinării, dar care nu are cunoștințe bogate în acest domeniu”. Dacă aș dori să aflu și mai multe, cu siguranță, aș găsi sute de articole la o simplă căutare cu google, dar m-aș lovi de bariera lipsei de cunoaștere în acest domeniu. Tocmai această barieră este ușor de străpuns de către orice conspirație, cu sau fără teorie. Majoritatea timpului oamenii acceptă și se bazează pe informații pe care nu le pot verifica. Majoritatea dintre noi nu știm nimic despre fabricarea lucrurilor pe care le folosim zi de zi (cum ne-am descurca dacă brusc ar trebui să trăim înconjurați și ajutați doar de lucrurile pe care le putem produce singuri în condițiile în care o pană de curent de câteva minute ne aruncă în panica de a fi ”deconectați de la deviceuri”?). Sunt întrebări logice, dar nu le mai punem deoarece ne-am născut în ”tehnosferă”. Problemele apar la punctul de întâlnire între această tehnosferă și propriile noaste limite (psihologice, gnoseologice) care au devenit acum produsul de bază al ”economiei atenției”.

Dacă școala este nevoită să devină cu fiecare an tot mai ”altfel”, să se transforme într-un produs cât se poate de atractiv, repudiind atât de hulita repetiție care stă la temelia învățării din vremuri imemoriale, conspirația, în special, ”conspirația fără teorie” nu se ferește de repetiție. Practic, este cea mai puternică armă a sa. Ea mai este uneori însoțită de un catchphrase (o formulă goală sau un slogan), de genul celei folosite de Trump: ”a lot of people are saying/ mulți oameni spun” și de o aserțiune gen ”rigged/ trucat”.

În The Consequences of Reading Inaccurate Information, David Rapp, specialist în științele cognitive scrie despre felul în care știrile false afectează memoria și învățarea. El arată că atunci când citim o astfel de știre avem tendința ca mai târziu să o considerăm adevărată chiar dacă inițial o consideram falsă. Simpla citire a unei știri false creează o ”breșă” în mintea noastră chiar dacă noi nu suntem conștienți de ea. Un al doilea pas, spune Rapp, este realizat cu ajutorul sus-numitei repetiții. Din moment ce, asemeni unui refren, un anumit mesaj este mereu vizibil pe paginile de social media, creierul are tendința să îl considere ca adevărat deoarece este simplu de ținut minte. Singurele modalități de a nu ne lăsa prinși în acest joc de miraje este fie să căutăm informații din cât mai multe surse, fie să facem o ”notă mentală” prin care să atașăm cuvântul ”fals” informațiilor neadevărate pe care le citim. Nu trebuie să ne aducem aminte doar refrenul, ci și faptul că nu este adevărat. Alte metode de a face față conspirațiilor constau în inserarea unor avertismente (”s-ar putea ca acest text să conțină informații false”), dar cine și când ar putea tria cu puterea unui algoritm? În plus, există riscul ca tocmai acest avertisment să întărească credința în conspirație, din moment ce ar trebui să fie produsul unei surse ”sigure”, ”oficiale”. Pentru un reprezentant QAnon acest tip de mesaj nu ar face decât să întărească încrederea în oculta satanistă mâncătoare de copii. Majoritatea cercetătorilor par să fie dezarmați când sunt întrebați despre metodele de combatere a conspirațiilor și știrilor false. Preferă să vorbească despre prevenție, considerând ”pierdut” individul care deja face parte dintr-o ”bulă” conspiraționistă. Van der Linden vorbește în termeni medicali despre metoda de prevenție: “I think one of the best solutions we have is to actually inject people with a weakened dose of the conspiracy… to help people build up mental or cognitive antibodies/ cred că cea mai bună soluție pe care o avem este să injectăm oamenii cu doze slabe de conspirații... pentru a-i ajuta să construiască anticorpi mentali”. Acest lucru se realizează prin folosirea unui joc numit Bad News (https://www.getbadnews.com/#intro) în care indivizii își asumă rolul creatorului de știri false care încearcă să atragă cât mai mulți cititori. În cele 15 minute cât durează jocul, individul ar trebui să devină conștient de felul în care informațiile și știrile false se propagă. Jocul a fost creat în 2019 și în urma cercetărilor efectuate pe 14.000 de subiecți s-a ajuns la concluzia că ”anticorpii mentali” rezistă până la trei luni în mințile celor care l-au jucat. Aceeași cercetători au creat, cu suportul UK și OMS jocul Go viral!, având ca țintă infodemia corona.

Ceea ce s-a schimbat în ultimii ani în privința conspirațiilor și știrilor false este viteza și uneltele de răspândire ale acestora. Celebra ”bulă informațională” pe care o creează social media în jurul fiecărui individ (prezentându-i doar informații care îi confirmă prejudecățile) este deplânsă de sute de mii de pagini virtuale. Chiar creatorii acestor sisteme sunt speriați de efectele pe care acestea le pot avea asupra societății. În documentarul The Social Dilemma, câțiva dintre tinerii care au avut poziții de conducere în companiile gigant (google, facebook, twitter etc.) vorbesc despre aceste pericole. Unul dintre ei susține că cel mai frică îi este de un ”război civil” (s-a văzut cu ocazia evenimentelor de la Capitoliu cum funcționează dezbinarea accelerată și întărită de rețelele de socializare), alții vorbesc despre dispariția unei ”lumi comune” sau a ceea ce Karl Popper ar numi ”lumea 3, lumea produselor obiective ale spiritului”. Absolut toți vorbeau despre nevoia de reglementare a felului în care aceste rețele funcționează, lăsând desigur, în umbră faptul că ele au fost concepute ca ”modele de business”, afacerea fiind găsirea metodelor celor mai eficiente de a crea dependență, o afacere care a profitat din plin de lipsa reglementărilor (celebra deregulation) economice, plasând aceste companii pe poziții semnificative de putere. Cel mai la îndemână exemplu este interzicerea lui Trump pe rețelele de socializare (din moment ce nu mai era ocrotitorul ocolirii plătirii taxelor). Politica însăși devine ”victima” unei ”colonii penitenciare” kafkiene pe care a creat-o. Probabil cel mai dezamăgitor aspect al documentarului nu este ipocrizia vorbitorilor, ci lipsa lor de viziune. Una dintre tinerele intervievate spunea că ”la început internetul era un loc nebunesc, unde puteai găsi tot felul de ciudățenii, acum e un mare mall”, iar cei care au creat acest sistem au fost și ei înghițiți de acest mare mall. Tot ce pot face este să vorbească de ”îmbunătățirea” acestui sistem pe care tocmai l-au descris ca fiind mai rău, mai puternic și mai incontrolabil decât dracul. O mână de corporatiști care făcut avere construind acest Frankenstein virtual cu puteri reale cred că vor putea rezolva problema tot prin metode corporatiste. Este clar că pentru ei nu există nicio altă cultură în afara celei corporatiste (nici măcar o subcultură), nici un ”exterior” din care să se nască o altă perspectivă asupra ”falsei dileme” pe care o trăiesc, în măsura în care modelul de business va continua să scuze orice fel de derapaje. Dacă răspândirea știrilor false generează profituri mai mari decât orice altceva cine va controla ”modelul de business”? Cum poate fi îmbunătățit un Frankenstein? Cine decide ce informație este acceptabilă și ce informație nu? Conform cărei ideologii? Care vor fi noile comportamente pe care rețeaua le va accepta? Deocamdată se pare că cele mai profitabile sunt cele ”instagramice”, neproblematice. Produse promovând alte produse în decoruri idilice. Este ironic cum îi rămâne tot individului liber sarcina de a se feri cum poate de lumea care îl devorează, stochează și vinde la bursă. El trebuie să devină un fact-cheker, el trebuie să fie propria sa agenție mass-media, propriul său avocat și medic. Pentru că va fi tot vina lui dacă va eșua să iasă cu mintea întreagă din brațele unui Frankenstein care deja ”știe” totul despre el. Pe măsură ce școala devine tot mai ”altfel”, ferindu-l de repetiții plictisitoare și de prea multe informații, rețeaua preia aceste metode de ”intoxicare” și le aplică fără probleme. Până și cercetătorii speră că tot niște jocuri ne vor salva de la totala degringoladă mentală. Și metodele de dezintoxicare trebuie să fie cel puțin la fel de ”fun” precum cele de intoxicare. Să sperăm că îmbunătățirea va fi îndeajuns de profitabilă.

Oana Pughineanu