Poor "poor things"

Cu ocazia lansării filmului The lobster/Homarul, regizorul Yorgos Lanthimos își ruga spectatorii să iasă/să gândească „în afara cutiei”. Era deja cunoscut ca făcând parte din „valul ciudat” al filmului grecesc, iar acesta era primul film în limba engleză cu o distribuție plină de staruri. Probabil cel mai straniu film pentru stilul său, considerat de către critici avangardist și suprarealist, este Dogtooth. Următoarele filme pierd din ce în ce mai mult din bizarerie, au o narațiune din ce în ce mai conturată, iar ultimul film, Poor Things, reușește cu totul să intre într-o „cutie” pe care aș numi-o indie hollywood. Ceva cu iz „independent”, dar în același timp și cu „poveste” (mult prea multă poveste) și cu „morală” recitată după manualele ideologice actuale. 

Pe lângă extrem de lipsitul de nuanțe bildungsroman feminin culminând, fără a avea un punct culminant, în „descoperirea de sine” filmul este o oribilă experiență vizuală. Pare o combinație de filtre instagram și programe de inteligență artificială descărcate gratis de pe internet, într-o cromatică agresivă căreia cu greu poți să-i găsești vreo rațiune estetică. Nu se înțelege dacă lipsa de focus este sau nu dorită. Filmarea fish-eye dă senzația de joacă infantilă cu camera unui nou telefon. Costumele personajului principal sunt caricaturale cu intenție, dar, din nou, rațiunile atât estetice cât și narative rămân ascunse. Consecutive perechi de neverosimili budigăi alungiți pe care le poartă principalul personaj feminin nu pot să îmbogățească cu nimic banala poveste a fetiței care descoperă că lumea e rea, dar că prostituția poate fi o cale spre libertate (prostituție care le făcea pe multe femei ale epocii să-și ia zilele, dar care în filmul lui Lanthimos este total desprinsă de orice formă de disperare, just another job). Din nou, ca și în cazul filmului Barbie, totul este legat de corp, în ambele cazuri, de plastic, cu ușurință aruncat de ici colo, și ocupând aproape tot spațiul mental al Bellei. Doar că în filmul Gretei Gerwig se încheie (har domnului!) când păpușa îl descoperă (am vorbit cu alte ocazii despre încheierea ginecologică Barbie). Filmul lui Lanthimos începe când Bella Baxter face aceeași descoperire epocală, mai întâi prin penibile scene autoerotice, iar mai apoi prin deplorabila figură a bărbatului Don Juan care o poartă prin lume promițându-i inițial o veșnică promiscuitate pe măsura poftelor ei, dar eșuând mai apoi în iubire-ură-răzbunare. De atât de multe ori asistăm la această descoperire încât Emmei Stone nu-i rămâne mult spațiu pentru demonstrarea vreunei subtilități în abordarea acestui rol. Pe bună dreptate unii critici au văzut jocul ei ca pe o încercare de a deveni un personaj de desen animat. Ce urmează după scenele de sex mai mult sau mai puțin explicit între acest almost toxic male și o toxic female, în care corpul femeii este manipulat conform imaginației rudimentare a unui puber? Alte scene de sex. Bella Baxter rămâne singură și fără bani pe străzile Parisului urmând calea previzibilă a prostituției și mai puțin previzibilă a socialismului care o învață că măcar așa, practicând cea mai veche meserie din lume, „deține mijloacele de producție” (strașnică alienare!). Bonus: poate experimenta varii dorințe și degradări de care este capabilă specia prinsă în chingile respectabilității victoriene aplicându-le o privire de om de știință care, în cazul de față, urmând alt clișeu hollywoodian, este musai psihopat. După alte complicații telenovelistice ale intrigii filmul se termină cu scena idilică în decorurile de cabinet de curiozități victorian în care Bella cea emancipată și independentă, proaspătă moștenitoare a unei averi îndestulătoare, declară că dorește să devină chirurg. Pe cât este de neobișnuită creația Bellei Baxter (își este în același timp și mamă și fiică, fiind ținută în viață de un chirurg excentric cu makeup de Frankenstein dar suflet de tată iubitor, care a transplantat creierul fătului în corpul unei mame suicidare devenită Bella) pe atât este de banal destinul ei. 

După cele 140 de minute extenuante de încercări eșuate ale regizorului și actorilor de a stoarce ciudățenia din care și-au făcut brand, am avut impresia că am revăzut un mix între: 1. filmul educativ Wonka, adolescentul care descoperă răutatea lumii, dar reușește să își urmeze visul, însă totul are loc pentru majoritatea timpului într-un bordel (fizic și mental) în loc de spălătorie; 2. filmul Barbie pentru că în fond e vorba tot de transplantul de creiere între fetițe și femei într-un corp matur de plastic și nu mai este nevoie să amintim că este vorba despre un transplant efectuat de bărbați; 3. filmul Nymphomaniac, o înșiruire de scene tari care militează întru neatârnarea sentimentală a femeii, care oricum se produce în filmul lui Lars von Trier, nu și în cazul de față. O fi acesta punctul forte din Poor Things?; 4. orice film marca Tim Burton care ar fi trebuit să-l regizeze și pe acesta, dar din varii motive a fost ocupat. 

Oana Pughineanu

Grisaille să fie, dar colorat!

 

Se spune că eschimoșii folosesc mai mult de 60 de cuvinte pentru a desemna zăpada. Plimbându-mă prin centrul Clujului m-am gândit că ar trebui și noi să avem cel puțin vreo 10 pentru a ne referi la gri și negru. Și încă câteva care să se refere la beton, la granit... să existe lucruri care să fie apreciate în funcție de „betonitatea” și „granitatea” lor. Să revenim la feluri de a vorbi aproape imemoriale în care vocabularul anunța dacă o anumită culoare e ternă sau strălucitoare, fiind mai apoi încadrată în gama cromatică. De exemplu, aflăm din cartea lui Michel Pastoureau dedicată Negrului că „în germana primitivă superioară se face distincția între swarz (negru închis) și blach (negru strălucitor), între wiz (alb lispit de strălucire) și blank (alb strălucitor)”. În grisailleul nostru de toate zilele, dacă am fi atenți precum maeștrii zen poate am descoperi grade de luminozitate greu detectabile de un ochi deprivat senzorial câteva luni pe an, ascuns printre dealuri într-un mix de ceață și poluare de care doar wizzairul îi poate scăpa. Pentru acest tip de exercițiu spiritual pare să se fi pregătit întreg centrul urbei noastre. Și nu de ieri, de azi. Bunăoară una dintre străzile centrale, strada Kogălniceanu, a fost „deșertificată” de pe vremea arhitectului Arnold Macalik care a declarat că „Teii sunt sumbri la Cluj”. Proiectele de „relocare” a copacilor sunt vechi. Tot ce nu va aduce a birou open space, nu face pentru centrul Clujului. În caz de proteste, se pot lăsa câțiva copaci, dar unii sunt pur și simplu prea sumbri pentru orice proiect urban, precum cel din colțul bisericii Piariste și pot fi „relocați” noaptea. Se aruncă niște bucăți de beton peste. Chiar dacă rămâne vizibil trunchiul sub dreptunghiurile tăiate de mântuială nu va mai protesta nimeni. Plimbându-te pe străzi precum Kogălniceanu, Universității, Iuliu Maniu (și piața Unirii, piața centrală a Clujului) ai impresia, într-o zi cu soare, că pășești print-o criptă pe care groparii au uitat să o închidă. Se mai vede cerul. Dar cerul înțelege și el adesea proiectele pământenilor și ia culoarea asfaltului, punând capac peste locuitorii îmbrăcați aproape toți în negru, mișunând în această groapă comună de cinci stele în care ochiul este trezit de bicicliștii glovo și lucrătorii stradali fosforescenți veniți din Vietnam, Pakistan și alte tărâmuri îndepărtate ca să ne convingă că avem și noi o țară ca afară. Efectul de cavou este probabil cel mai puternic pe strada Iuliu Maniu, numită și „strada în oglindă” datorită clădirilor identice de la capătul dinspre Piața Unirii. Lipsită complet de orice urmă de vegetație, urmând să devină stradă pietonală, are capacitatea de a-și dubla efectul de oglindă nu doar pe orizontală, ci și pe verticală. În zilele fără soare, cerul devine și el betonat, iar trecătorii par niște siluete giacomettiene.

Datorită unui nou sistem de iluminare „arhitectural”, efectul de grisaille se poate prelungi și noaptea. Perla orașului nostru, Biserica Sfântul Mihail își pierde minunata culoare-travertin caldă preluând omniprezenta „betonitate” a străzilor care o înconjoară. Grupul statuar din față nu a fost cuprins în noul proiect de iluminare, astfel încât soclul lui capătă noaptea o culoare gălbuie, în timp ce biserica își pierde total aura sub această iluminare neonistică, mallistică. Pe lângă tăierea copacilor și „fântânile arteziene” de pe strada Eroilor (un fel de jacuzziuri fără opțiunea masaj), probabil acesta este cel mai trist efect al modernizării fără cap din orașul nostru.

Pe vremuri „deșertificarea” se folosea de argumente de genul „obturării fațadelor” clădirilor istorice ale Clujului. Acum, este vorba de schimbarea aerului acestor clădiri, a întregului centru în ceea ce, pe limba de lemn corporatistă se numește „shared space”. Citim într-un articol pe internet: „proiectul propune realizarea unui spațiu partajat (shared space, n.red.) între pietoni, biciclete și mașini”. Adică va fi altfel, dar cum era, dar altfel. Spațiul de delimitare între pietoni și mașini e greu de observat. Un fel de adâncitură, fără bordură. Unii s-au plâns deja ca nu au observat-o și era să-și rupă picioarele. Dar suntem un oraș smart. Ne vom obișnui, ne vom descurca.

Privind toată această austeritate îți pare că te întorci în timp pe vremea aprinselor dispute despre culori. „Adversarilor culorilor nu le lipsesc argumentele. Ei consideră că acestea sunt mai puțin nobile decât desenul în sine, întrucât culorile nu sunt o creație a spiritului, precum desenul, ci doar materie produsă pe bază de pigmenți. Desenul, în schimb, este o prelungire a ideilor, el se adresează intelectului, în vreme ce culoarea nu se adresează decât simțurilor. Culoarea nu-i dă informații privitorului, ci doar îl seduce. De aceea, ea stânjenește uneori privirea, împiedică distingerea contururilor și identificarea figurilor și îl face pe privitor să nu mai fie atent la ceea ce este adevărat și bine. Pe scurt, ea nu e decât decorul, falsitatea, minciuna și trădarea, toate aceste aspecte fiind dezvoltate de către sfântul Bernard în secolul al XII-lea, apoi reluate de către marii reformatori protestanți și actualizate între 1500-1700 de către partizanii supremației desenului asupra coloritului” (Michel Pastoureau, Negrul. Istoria unei culori tulburătoare). O mare liniștită de beton este utilă precum întunericul din firmele IT. Nimic nu trebuie atragă atenția. Peisajele, pastelurile, nu fac bine efortului intelectual. Totuși culorile nu au dispărut cut totul din orașul nostru. Dar și ele sunt cele uniforme, industriale, culorile consumului. Publicitatea și circul își pot permite combinații de combinații disarmonice, deoarece sunt gândite pentru atragerea imediată a atenției și sunt indiferente la cenușiul milenar. Până și reformații spiritualizați întru productivitatea open space trebuie să mănânce. Descoperirile neurobiologilor ne-au învățat că creierul observă discontinuitățile, marginile, colțurile, bordurile, tot ceea deține contraste luminoase sau cromatice. Este probabil ca primele organisme aveau receptori vizuali care le permitea să distingă luminosul de întunecat. Mai târziu s-a ajuns la distingerea între albastru și galben, iar mai apoi verde de roșu. Una dintre ipoteze este că această nouă capacitate ar fi fost utilă la distingerea fructelor coapte într-o mare de verde. Într-un habitat colorat este mult mai ușor să identifici hrana. Parcă urmând această logică „bazală”, seducția și abandonarea orășenilor revine acum în întregime puzderiei de restaurante cu terasă din centru, câtorva vitrine cu haine, băncilor cu mesaje motivaționale și cofetăriilor cu produse în culori nenaturale. Pe lângă publicitate mai există însă un element care colorează grisailleul nostru de toate zilele. Un număr colosal de steaguri, aproape amintind de perioada funariotă a urbei noastre. Văzând, de exemplu, cantitatea irațională de steaguri de pe strada Eroilor este imposibil să nu te întrebi de ce? Care este rostul lor? Ce ne mână în luptă? Probabil că suntem deja atât de „ca afară”, încât avem nevoie la fiecare metru să ni se reamintească faptul că suntem „înăuntru”. Cartofisseriile, donuteriile, gelateriile și alte feerii nu ne vor transforma niciodată sângele în apă. Orice alte tipuri de monotonii vor fi combătute prin colour-run-uri organizate.