duminică, 16 octombrie 2011

Trupul și Sângele Personajului


Un gând nu vine când vreau eu, ci când vrea el... O maximă a lui Nietzsche îndeajuns de cunoscută încât să fi fost extrasă din contextul său mai larg, acel al spulberării oricăror presupoziţii carteziene de a gândi subiectul. „Astfel, a spune că subiectul «eu» este condiţia predicatului «gândesc» înseamnă o falsificare a stării de fapt. [...] În această privinţă, se raţionează potrivit rutinei gramaticale”. Pe o anume filieră, cultura occidentală nu a făcut decât să nege cât mai sofisticat cu putinţă accesul persoanei la sine însăşi. În timp ce această negare face furori în câmpul artistic-literar, împânzindu-l cu persoane cu atât mai carismatice cu cât declară mai plângăcios că nu se „simt nicăieri acasă”, câmpurile etice, morale şi ale justiţiei se găsesc adeseori în faţa unor fundături pe care le ocolesc printr-o aplicare a legii, care, cel puțin la o privire „din avion” pare arbitrară. „Nu e nimeni acasă” (medierile i-au expulzat pe toţi în spaţii mai mult sau mai puţin virtuale) şi totuşi pereţii mucegăiesc, vesela se sparge, zgomotele sunt asurzitoare. Se pare că doar atribuirea vinei mai face apel la subiect. O face „falsificând starea de fapt” sau „potrivit rutinei gramaticale”? Sau întrebarea e inutilă: „rutina gramaticală” nefiind decât una dintre modalităţile de a „falsifica starea de fapt”? Procesul a devenit o alegorie a gândirii occidentale tocmai pentru că a scos în evidenţă nu atât absurditatea atribuirii vinei unui „subiect plecat de acasă”, cât felul absurd de a identifica „subiectul” căruia i s-ar atribui vina. Până la urmă unica unealtă de identificare devine Numirea. (Până și un prozator luxuriant precum Proust declara că povestirea a început să curgă doar după ce a găsit Numele). Dacă am continua cu logica de până acum am ajunge să susținem că actul justiţiar e unul asemănător Facerii: o putere conexează un nume cu o faptă. Cu cât gradul de generalizare (sau chiar universalizare) al Numirii este mai mare cu atât puterea este/pare mai teribilă („Fiul Omului”... şi „K.” la antipodul său). În tradiția iudaică și creștină Legământul și Porunca reprezintă primul mod de conexare al Puterii cu omul. Facerea, după cum e văzută de André LaCocque și Paul Ricoeur, imprimă ordinea prin identitatea dintre istorie și povestire. Numai o astfel de identitate poate jongla cu răul inexplicabil al păcatului originar, al seducerii. Nu vom putea niciodată gândi îndeajuns felul în care răul e primul care aduce în scenă logica excepționalului captată în poveste (Eva, Avraam, Iov) și reconvertită prin Isus în supraabundență (economie a darului sau cheltuire). Chiar dacă omul s-a emancipat de poveste și legământul a fost înlocuit de justiție&dreptate și în general de o logică contractuală, a echivalenței putem observa un soi de sacru camuflat în profan și mai ales un profan camuflat în sacru (după logica Marelui Inchizitor) ce îl lasă pe individ la fel de vulnerabil ca oricând în fața unei ordini generate prin identificarea poveștii cu istoria.
            Revenind, putem spune că orice limbaj se mândreşte cu generalitatea Numelor pe care le inserează în discurs, şi care, la limită pot fi înţelese doar de cei specializaţi în respectivul limbaj. Restul, trebuie să creadă pe cuvânt specialistul. Tocmai de aceea, discursul democraţiilor socităţilor de spectacol e nevoit să controleze (sau mai politic corect să „dirijeze”) natura contractuală a relaţiilor dintre indivizi prin creditarea „extra-discursivă” pe care vulgul i-o acordă prin pârghiile încrederii într-un lider sau altul. Avem încredere într-un nume pentru ca pare să garanteze climatul de justiţie al schimbului dintre noi şi pare să garanteze justeţea pentru că avem încredere în el. Electoratul şi liderul politic par să fie închişi în paradoxul prizonierului[i]. Liderul e cu atât mai de calitate cu cât mimează discursiv cheltuirea... cu cât transformă cheltuirea în contract. Sau, mai bine spus, el se cheltuie pe sine în măsura în care garantează cât mai multe contracte celor cărora le inspiră încredere. Dorința lui de bine devine trup și sânge pentru micii investitori și bugetari, în timp ce rămâne pâine și vin pentru marii jucători. Trecerea de la legamânt la contract s-a dovedit a fi una dintre cele mai perverse turnuri pe care, cel puţin din punct de vedere antropologic, putem să le constatăm. Forţa brutală” care era un „agent economic” la începuturile capitalismului așa cum îl descrie Marx, a fost înlocuită de încredere (una înșelată, desigur). Şi nu e vorba numai de prozaicele lamentări ale pensionaului dezamăgit de deputat, ci de mecanismul economic care funţionează numai lubrifiat cu încrederea pervertită. După cum a dovedit-o recenta criză financiară agențiile de rating nu au făcut decât să măsluiască gradul de siguranță a investițiilor. Încrederea pervertită atinge o cotă mai mare de abjecţie decât fosta suspiciune din regimurile comuniste în măsura în care aruncă indivizii în jocul contractual dezactivându-le orice vigilenţă. Noile oraşe-corturi care împânzesc America sunt rezultatul acestei dezactivări. Falimentul Irlandei la fel. Iluzia materialistă prin care agentul economic „onest” (sau să-i spunem „rudimentar”) se conduce îl face inapt în a descifra semnele altfel decât în mod iconic. Un agent-economic experimentat acordă cel puţin aceeaşi atenţie „zvonurilor” pe cât acordă cifrelor de pe ecran. Investitorul „rudimentar” nu exclude numai posibilitatea unei maşinării care „îl minte”, ci îl face inapt să urmărească jocul între cunoaştere şi non-cunoaştere în care se zbate orice discurs. Televiziunea a jucat un rol masiv în dezactivarea suspiciunii și vigilenței la un nivel mai profund decât ne imaginăm şi a făcut-o cu atât mai mult cu cât s-a apropiat de divertisment în modul de tratare a oricărei ştiri, preluând de la showbiz ideea de personaj. Personajele sunt gata montate, construite de la un cap la altul, cu o coerenţă de caracter (sau cel puțin de temperament) demnă de un subiect „întors acasă”, urmând în mod cât se poate de natural firul liniștitor al istoriei contopite cu povestea și povestirea. Fie că le urmăriți la talk-showurile politice, fie pe Cultural sau chiar la lansările de carte din oraşele de provincie personajele vă duc mereu într-o atât de dorită stare de transă, vă acaparează. Orice ar spune şi oricât de tare s-ar contrazice nu vor deveni niciodată disonante cu ele însele. Personajul exclude cheltuiala din discurs tocmai în momentul în care o mimează. Pierderea carismatică și montată de sine e drumul cel mai sigur pentru obținerea unei poziții de putere. Show-ul este negocierea unui contract ascuns. Show-ul este piața perversă în care cheltuirea se camuflează în contract și contractul în cheltuire.
            Lucrurile stau așa nu numai datorită atât de dezbătutelor trăsături umane precum invidia, dorința de onoruri sau de recunoaștere socială (susținută mai nou de consum), cât mai ales a ceea ce pentru psihologia post-psihanaitică devine un defect, mai degrabă decât o calitate care până deunăzi garanta „autonomia” subiectului. Este vorba de ceea ce s-ar numi iluzia uni „experimentator divin”. Schopenhauer o descoperise deja când spunea că „finalitatea este introdusă în natură de intelectul care, după aceea se minunează în fața unui miracol pe care chiar el l-a creat”. La nivel psihologic, lucrurile pot lua o turnură delirantă: evenimentele care contrazic o explicație în care individul are încredere, nu duc la dispariția explicației, ci la elaborarea unei „teorii” și mai stufoase sau sofisticate care să o justifice (iată un motiv pentru care trei sferturi din telespectatori o mai caută pe Elodia sau continuă să voteze aceeași clasă politică de vreo 20 de ani sau poate investi cu funcții politice personaje sinistre de genul Becali, Vadim, Vanghelie). Nevoia de a puncta, de a face ordine prin unirea istoriei cu povestea continuă să producă false miracole. Personajul le întruchipează. Dacă e să dăm crezare unui mare autor care spunea că prostia este nevoia de a concluziona atunci putem spune că personajele sunt cu atât mai deștepte cu cât se străduie să fie mai proaste, asezondu-și discursul cu generalități și termeni de specialitate inserați în cea mai clasică intirgă: a binelui care învinge răul sau al poeziei care învinge banalul. Fascinate de ele însele și fascinând auditoriul, exclud paradoxul funcționării oricărei cunoașteri: continua descoperire a falselor minuni ale intelectului, falsificând astfel „starea de fapt” și chiar limitele unei „rutine gramaticale” („Dacă nu știu că nu știu, cred că știu; dacă nu știu că știu, cred că nu știu”).
         Oana Pughineanu


[i] Paradoxul Prizonierului formulat de matematicianul Albert Tucker demonstrază îndeajuns de convingător modul în care judecata rațională atârnă de elementul încredere”. Doi prizonieri acuzați de jaf armat sunt închiși în celule diferite unde li se explică, la fiecare în parte, că datorită insuficienței probelor dacă nici unul dintre ei nu recunoaște fapta, pot fi acuzați doar de posesie ilegală de arme și, prin urmare, vor fi închiși 6 luni. Dacă ambii confesează pedeapsa este de 2 ani de închisoare. Dacă unul dintre ei confesează și celălalt nu, primul va fi considerat martor și va fi eliberat, iar celălalt va fi închis pentru 20 de ani. Nu e greu de identificat care dintre prizonieri (electoratul sau clasa politică) depune mai repede mărturie pentru stabilirea rapidă și eficientă a adevărului”.