BANANA PARTY NELIMITAT

    Clujul sau ”Club-Napoca” sau ”New Yorkul fără metrou”, după cum mai este cunoscut în mediile virtuale, poate să își închipuie că devine un trendsetter în ce privește distracția. Acum câteva săptămâni a avut loc viral-locala ”Banana party”, un bal al bobocilor, ocazie pentru câțiva tineri de 15 ani să mimeze/reproducă conform imaginarului colectiv acreditat în vremile noastre, în public și în grup, o partidă de sex oral folosindu-se de banane (se poate reinterpreta pentru ”clasa creativă”, ca fiind un ”exercițiu de empowerment”, nu se știe exact dacă pentru fete, băieți sau banane. Probabil banane). Câteva poze au ajuns în presă și unele voci condamnă felul în care aceste poze au devenit publice, invocând sfînta și aproape unica relație care reglează societatea: cea dintre angajat și angajator. Orice s-ar petrece în fața ochilor angajatorului el trebuie să-și respecte contractul de supunere, loialitate și confidențialitate. El nu poate sluji altor puteri, cum ar fi: senzaționalul de presă sau propria conștiință (în unele cazuri nici nu mai ai cum să le deosebești). Preocuparea aceasta legtă de felul în care au ajuns pozele în presa locală îmi aduce aminte de șirul nesfârșit de bussinesmani și robinhoozi din Videocracy. Așa se descria Fabrizio Corona (unul dintre produsele atipice ale televiziunii ”Președintelui”), ca fiind un Robin Hood modern, care ia de la bogați și își dă lui însuși. Metoda: vânzarea fotografiilor compromițătoare vedetelor însăși. Cazul celebru e cel al pozei cu fiica lui Berlusconi, nemulțumită de calitatea estetică a unor poze în care a fost surprinsă, poze pe care totuși tatăl le publică în toate revistele de scandal pe care le deținea la acea vreme (majoritatea din Italia) confirmându-și imaginea de businessman în ochii tuturor robinhoozilor.

    Am întrebat câțiva tineri majori ce părere au despre aces party. Unul dintre ei mi-a răspuns că și el ar fi dorit să aibă parte de asemenea baluri, iar ceilalți, în unanimitate, au spus că ”e foarte bine, creativitatea tinerilor nu trebuie îngrădită”. Parcă mi-au luat vorbele din gură: mă întrebasem și eu, ironic, de ce unii jurnaliști au ales să folosească titluri de genul ”și toate acestea de față cu profesorii”? Indiferent dacă profesorii sau orice alt individ matur a participat sau nu la acest eveniment, ce ar fi putut face? Profesorul nu poate impieta în niciun fel ”creativitatea” elevului. În învățământul modern ”centrat pe elev/student” (pe ce altceva ar putea fi centrat? pe învățătură?) profesorul e o figură total ”peripatetică”, însoțitoare, lipsit de autoritate. El se poate agita politic corect în privința patriarhatului din Baltagul, dar nu poate contesta modelele îndrăgite și acceptate în masă, lansate la emisiuni gen Capatos sau în videouri gen Swalla. Într-un mod spontan pentru care îmi cer scuze de pe acum, mi-a sărit în minte următoarea întrebare: ”Cum pot fi respectivii tineri creativi, copiind scenarii de pe Mtv și/sau youporn?” Tinerii au început să râdă spunându-mi că totul e ”doar așa, de distracție”. Mai noua categorie de distracție, cu siguranță, s-a lărgit considerabil de pe vremea studenției mele, ce să mai spun de a bunicilor... Generația mea, a celor născuți între anii 1977-1983 are, datorită trăsăturilor de struțocămilă (pe jumătate crescuți fără internet, pe jumătate trăind cufundați în el) un nou nume: Xenniali (între Generația X și Millenniali, și aducând încă aminte de omul care se rostogolește dinspre centru spre un X indeterminat). Corpurile și mințile noastre au cunoscut alte tipuri de dresaje, pre-creative. Distracția cuprindea câteva jalnice activități destul de clar circumscrise și nu am mai apucat (cel puțin cu o jumătate de viață) epoca în care la capitolul distracție intră aproape orice pentru care nu se găsește o explicație (între ”rațional” și de de ”bun simț”).

    Dar mi-am dat seama urgent de cât de anacronică este gândirea și gusturile xilenniale. Cum aș putea vorbi despre un concept de creativitate legat de noutate într-o lume social media care funcționează pe bază de colaj, copy-paste, print screem și număr de clikuri? (Cât despre ce înseamnă noul însuși în minunata lume nouă, din nou, diferențe de gândire și gust mă impiedică să văd în ”modificare” și ”postproduction” ceva nemaipomenit). A copia este un act de creativitate dacă poate deveni un meme. Alte copieri care nu se supun acestui aleatoriu al succesului rămân închise pe vecie într-un purgatoriu etern al rețelei aștepându-și revalorizarea așa cum un bugetar așteaptă câștigul la loto. Millennialii trăiesc în gustul pop și cultura share. Din impulsul corectitudinii politice trebuie să spunem că nu e nici mai bună nici mai rea decât epoca bronzului sau epoca de aur. Funcționează doar pe alte criterii. Aici, desigur, intervine buba. Care criterii? Aproape că îți vine să te încrezi în inteligența artificială pentru a le descoperi. De fapt, companii precum Google nu fac altceva decât să descopere matematic aceste criterii. O nouă cabală a algoritmilor poate va face sens și va răspunde întrebării legată de autoorganizarea viralelor. Din mișcările ochilor și din microtrăsătuirle noaste vor fi deduse comportamente de consum și comportamente ”ideologice”. Mai devreme sau mai târziu ele vor fi combinate într-un înfricoșător liberalo-fascism. Semnele totalitarismului unei tehnologii inimaginabil de invazive sunt deja copleșitoare: în partea occidentală, de partea ”distracției”, firmele se întrec să producă roboți cât mai umani care pot reproduce până și atingerea cuiva care a murit. Roboții vor stoca nu doar informații, ci o serie întreagă de comportamente pe care, probabil, generațiile viitoare le vor cumpăra de ”la raft” (Dan Chen construiește roboți pentru îngrijirea bolnavilor terminali, roboți care pot reproduce atingerea umană, chiar atingerea cuiva care a murit și roboți care stimulează sentimentul de echipă: https://www.facebook.com/quartznews/videos/178282875175081/?hc_ref=ARQgsAbEIbmeqpNjBOV5wokhHYOt5Vv9Hxzgx6xYTgw5LdSXWbBdkMZoShNrHresEe4&pnref=story). 

   În timp ce noi suntem urmăriți în calitate de consumatori, împărțiți pe categorii de gust (fiind desprinși de fosta viziune a clasei și relațiilor de putere), China experimentează cu identificarea ideologică. În 2020, guvernul chinez își propune să lanseze un Social Credit System prin care cetățenii vor primi un ”national trust score”, un sistem care să noteze calitatea cetățeanului în urma monitorizării tuturor activităților sale online: de la vizitarea magazinelor la urmărirea tipului de prieteni pe care îi are sau a a orelor pe care le petrece cu jocurile video (http://www.wired.co.uk/article/chinese-government-social-credit-score-privacy-invasion).

    Cu siguranță Millennialii au ”timpuri interesante” în față. Dacă e să adoptăm un ton apocaliptic, s-ar putea ca ei să se confrunte sau să fie direct condamnați fără apel de acest totalitarism al mașinii care nu uită, nu șterge și în funcție de interese și ideologii, nici nu iartă. Distracțiile se pot transforma cu ușurință în alte vremi în acuzații (și nu e vorba doare de faptul că peste câțiva ani domnișoarele care au mâncat banana vor învăța despre sexual harassment). La fel cum se întâmplă în cazul unor firme precum Ancestry.com care face o analiză a ADN-ului la cerere (indicându-ți strămoșii), informația o dată lansată în lumea virtuală poate deveni o probă împotriva ta. ”Big data” nu doar culege informații, ci este proprietarul lor, adică le deține pentru a le folosi dincolo de voința celor care le ”produc” cu fiecare mișcare și respirație. ADN-ul tău nu e protejat de niciun drept de autor. Poitica Ancestry.com mi se pare semnificativă pentru tot spațiul social-virtual în care ne lăsăm urmele și plantăm, fie că știm sau nu, viitoare ”crime anunțate” (https://www.geneticsandsociety.org/article/ancestrycom-takes-dna-ownership-rights-customers-and-their-relatives): 1. Ancestry.com poate folosi și distribui ADN-ul clientului în orice scop (științific sau comercial). 2. informațiile tale genetice pot fi folosite ”împotriva ta și a rudelor tale”: în cazul descoperirii unor boli în ADN-ul clientului sau al rudelor, informațiile pot fi folosite pentru a împiedica obținerea asigurării medicale sau chiar obținerea unui loc de muncă. 3. În cazul în care informațiile deținute îți produc ție sau rudelor tale neplăceri, Ancestry.com nu poate fi făcut responsabil în niciun mod legal. Singurul lucru pe care clientul îl poate face este să înceteze folosirea Ancestry.com. La fel cum singurul lucru pe care Ancestry.com îl poate face e să nu înceteze niciodată folosirea materialului furnizat de client. Pentru generațiile viitoare ”The Banana party” va fi fără sfârșit. Deocamdată doar barmanii au avut de suferit, primind amenzi pentru vinderea alcoolului minorilor. Dar ADN-ul virtual al tuturor celor implicați în ”distracție” plutește pe vecie în rețea așteptând judecăți de apoi imprevizibile. 

                            Oana Pughineanu

Despre peștele de sticlă

  Nu toți peștii de sticlă sunt la fel. Pătați cu măiestrie în toate culorile lumii, intră în memoria colectivă cu profilul straniu al ”botului” mereu deschis, întregul corp devenind un ambalaj pentru cantități variabile de aer și praf, un ”odradek” burghezo-balcanic (și nu numai) care supraviețuiește, exact ca în povestirea kafkiană, stăpânilor. Dar, la o privire inutil de atentă, lucrurile nu stau așa. Unii pești au gura închisă, cu buze siliconate, alții nu se sprijină pe înotătoare, ci direct pe o burtă pantagruelică care se lipește de mileu ca trupul umed al unei starlete reality de prosopul de plajă. Între câinii de porțelan, păstorițele sau balerinele care încântau vitrinele dintre oameni acum 50 de ani, peștii iau cu asalt platformele emarket. Sunt apreciați la noi și peste hotare. Dacă ar avea conștiință, cu puțin self help și câteva cursuri de dezvoltare personală ar putea deveni brand de țară. Dar așa, mereu puși la locul lor, nu fac decât să inspire gânduri stranii. Privind cei 10 pești pe care consăteanul meu de viață îi colecționează, alineați ca niște baionete luate în râs mi-am amintit, desigur, de bibelourile copilăriei: o întreagă menajerie redusă la tăcere în corsete de porțelan. Cântăreața de operă reprodusă în cea mai expresivă mimică de scenă, producea efecte comic-grotești. În criza de paralizie produsă de durerile de spate, cu atât mai stranii mi s-au părut peștii. La o adică ei oricum sunt muți, ”morți”, reproducerea lor în sticlă pare o taxidermie la pătrat. Privindu-i intri în abis. Între ”de ce specia umană simte nevoia de a reproduce tot ce zboară?” și ”de ce există ceva mai degrabă decât nimic?” totul se evaporă. Niciun răspuns dintre cele știute nu te mulțumește. În paralizie timpul e atât de lung încât nici ”cultural appropiation” nici ”autocolonizarea” hipsterească a memoriei nu ajung. Ești doar tu cu peștele-de-sticlă-mai-degrabă-decât-nimic.

   Dacă aș cunoaște artistul poate o explicație destinală și-ar face loc: ”nu puteam să nu fac peștele”, ”simt nevoia să creez pești așa cum alții simt nevoia de alcool”. Dar în acest caz, Reproducerea Mecanică pare să fie artistul, iar nevoia de reprezentare nu mai trece prin idiosincrasiile unuia individ de geniu și nici prin obsesia lui August II. der Starke, ”părintele” porțelanului ”adevărat” european (datorită faptului că suferea de maladie de porcelaine și datorită celor care au descoperit utilitatea caolinului în fabrica din Meissen, figurinele nu mai trebuie importate din China, iar kitschurile pe care azi le numim bibelouri devin, încă o dată, simboluri ale puterii și rafinamentului elitelor). Peștii din atâtea case trebuie să facă semn către ceva cu relevanță antropologică. Desigur, nu mai e vorba de un obiect sacru de la care toți vor să se împărtășească. Azi e vorba de o reevaluare parodic-nostalgică a kitscului care nu s-a născut în comunism (în mod ciudat, unica referire descoperită pe net la peștele de sticlă și alte drăgălășenii vorbește doar de perioada Odiosului, de parcă sticla și porțelanul și lipsita lor de gust întrebuințare s-ar fi născut spontan pe vremea PCR, fiind la fel de pure ca și creștina noastră moștenire, veche de ”2000 de ani”). Dar ce a fost în mintea primului fabricant care, cu siguranță, nu mai făcea parte din marea burghezie și, probabil, nici din mica burghezie a cărei resturi de gust le reproduce? Puțin probabil să fi răspuns vechilor nevoi simbolice precreștine sau creștine. Nu astfel a ajuns peștele ”pescar de oameni”. Singurul lucru la care mă pot gândi este că, între bibelouri, peștele devine un reprezentant al preluării de către mase a ”dezinteresului față de subiect” cu care artiștii s-au confruntat după ce au scăpat atât de cătușele tradiției cât și de cele ale subiectivității, dar păstrând reminiscențe. Peștele de sticlă pare un obiect suprarealist, dar nu mai iese dintr-un inconștient anume, ci din unul ”democratizat”, devenind astfel hiperreal. Privindu-l îți aduci aminte de culorile și cuvintele lui Frank Stella: ”Partizanii vechilor valori în pictură sfârșesc întotdeauna prin a afirma că există acolo ceva în afară de vopsea și pânză. Pictura mea se bizuie pe faptul că numai ceea ce poate fi văzut acolo este acolo (...). Tot ce vrea cineva să extragă din picturile mele și tot ce extrag eu însumi din ele este faptul că se poate vedea întreaga idee fără nicio confuzie... Ceea ce vezi este ceea ce vezi„.

   Desigur, peștele de sticlă s-ar supune unor evidente interpretări psihanalitice dar preferința maselor pentru acest tip de bibelou care nu reproduce nici bucolicul (păstorii), nici natura jucăușă (căței, pisici cu ghem, căprioare), nici apuse arome nobiliare (cântăreața de operă) rămâne opacă (la fel cum greu de explicat este reproducerea omniprezentă a logoului hello kitty). Dacă îl privim într-o vitrină alături de celelalte bibelouri, peștele e o apariție ”nefirească”. Cu ce este populat inconștientul colectiv care selectează un astfel de artefact? Corespune în materie de gust, deierarhizării subiectelor în stil Courbet căruia i se reproșa că totul ”e la fel de nesemnificativ” și-atunci pește-păstor-soprană pe același raft sunt egal de inegale? Este un inconștient colectiv care-și ”uită” vechile simboluri și mitologii chiar dacă este populat de ele? Când îl zăresc prin piețele de vechituri sau cum revine la modă pe internet tot ce îmi trece prin minte este aleatoriul acestei apariții. El este un exemplu de viral avant la lettre. Între cauză și efect, se interpune o reproducere canceroasă, imprevizibilă. De ce o pisică și nu alta? De ce un app și nu altul? De ce un joc inept gen angry bird și nu altul? De ce fidget spinner? Pentru răspunsul la astfel de întrebări de obicei intră în joc o mulțime de cercetări bazate pe analiza cantitativă, pe urmărirea reacțiilor somatice, a privirii cu ochelarii google, a nivelului de transpirație, a pulsului.

   În epocile străbătute de metanarațiuni, era absurd sa întrebi, spre exemplu, de ce se pictează mereu subiecte religioase? În zilele noastre, care încă mai trăiesc, cel puțin la nivel de gust, din ”dialogul cu trecutul”, unul tot mai nefericit și care probabil va deveni opac pentru generațiile viitoare, a găsi răspunul la un astfel de ”de ce?” seamănă cu aplicarea unui ”detector de minciuni”, deși povestea însăși în care apare minciuna e tot mai vagă sau tot mai confuză. Lucruri banale plutesc în neștire în jurul nostru. Apar (prin pop out) din nimicul virtual al minții și dispar în același nimic. Sunt pești de sticlă de o secundă, jonglând cu istorii din ce în ce mai estompate sau doar cu o sensibilitate care nu-și mai conștientizează cadrele sau sursele (după nevoia modernă de șoc, urmează nevoia postmodernă de aleatoriu, producător de divertisment). De ce peștii de sticlă? De ce un anume albastru în bara de căutare google? Nu există nici filosofii premergătoare, nici tradiții care să ajute la stabilirea culorii. Există doar măsurători care pot indica pe bază de reacții corporale inconștiente condițiile de succes ale unui viitor produs.

   În ceea ce mă privește, după trei zile de conviețuire ionesciană cu peștii de sticlă de pe dulap, mi-am adus aminte de nedumerirea pe care melcul lui Francesco del Cossa (Annunciazione, 1470) i-o provocase criticului Daniel Arasse. În prim planul tabloului, aproape cu un efect de trompe l'oleil care îl face să iasă pe jumătate în afara tabloului, pictorul a așezat un melc ”uriaș” dacă îl comparăm cu Dumnezeul pictat în stânga sus. Indiferent de speculațiile teologice cea mai interesantă observație mi s-a parut cea legată de templu. Discutând cu un arhitect, Arasse află că în ciuda perfecțiunii simetrice, respectiva construcție nu s-ar putea zidi în realitate. Este doar un templu ideal sau o imagine ironică a ”idealului”. Asemeni melcului, aproape ieșind afară din ”tablou”, peștele străbate epoci de aur, care mai de care mai ideale. În spate și în jur, imaginea se schimbă. În locul vitrinei burghezo-proletare de bloc stau corpuri simple, ”funcționale” imitând viața bună din reclamele banca transilvania. Peștele rămâne o nuncă-n perete în orice decor. După ce ai consumat faza amintire-nostalgie-kitsch și privești de aproape acest înveliș de nimic cu o gură deschisă neverosimil, ajuni de unde ai plecat: de ce există ceva mai degrabă decât nimic? 

                         Oana Pughineanu 

Etic, estetic, taxe, manele

     De când Foucault analiza capitalul uman lucrurile au „evoluat” în domeniul investiţiei de sine. Nu doar că individul trebuie să se gestioneze ca pe o întreprindere, ci mai mult decât atât, mai nou trebuie să se gestioneze şi ca pe o instituţie mass-media (reţelele de socializare democratizează reproducerea mecanică care, de obicei era în puterea celor care deţineau mijloacele de producţie). Artei exploatării de sine i se adaugă arta expunerii de sine, prima fiind practic de nesusţinut fără a doua. Nu mai e vorba aici de o apariţie spontană, mai mult sau mai puţin deşănţată, mai mult sau mai puţin fericită sau distractivă, gen „Românii au talent”, la fel cum nu mai e vorba nici de apariţiile boematice care şi-au pierdut cu totul farmecul (presupun) într-o lume de clubbing, unde, din nou, vorba lungă e sărăcia imaginii. Paginile personale ale celor care doresc să devină lideri de opinie sau care pur şi simplu simt presiunea acestui nou spaţiu public ca transformându-i în lideri de opinie arată „comme il faut”, respectând şi în glume limitele corectitudinii politice care, după cum se ştie, poate provoca pierderea locului de muncă şi varii stigmatizări. Facebookul potenţează la maxim autocenzura şi fabricarea „selfie-ului perfect”. Apariţiile „spontane” sunt procesate de marile instituţii care au resursele necesare pentru a construi o scenă îndeajuns de mare. Arta pop şi instituţiile media au înţeles nevoile acestui nou narcisism şi locuri precum Factory-ul lui Andy Warhol sau studiourile de televiziune au funcţionat şi funcţionează, practic, folosind acelaşi principiu: oferă un spaţiu unde fiecare este invitat să „fie el însuşi”. Succesul este garantat pentru că e mereu însoţit de efectul non-elitar care maschează cu strălucire inechitatea. Expunerea obscenă a corpurilor „talentaţilor” este cea mai semnificativă formă de „divertisment pentru divertisment”. Fiecare este deosebit şi place în acelaşi timp tuturor. Fiecare se autoexprimă pentru a deveni viral. Scena poate crea inclusiv spaţii egoist-altruiste precum în emisiunile „Dansez pentru tine”. Oameni care vor în majoritatea cazurilor să salveze de boli grele rude care nu-şi permit tratamentele scumpe, sunt puşi de bună voie să producă circ pentru mult râvnita pâine. În viaţa de zi cu zi ei sunt cei care produc pâinea pentru circari, dar puterea de atracţie a ecranului este, dacă nu locul unei transfigurări, atunci, cu siguranţă, locul unei teleportări. Aici, pe micile touch screen-uri sau pe marile plasme se joacă la miză mare. În termeni filosofici „divertismentul pentru divertisment” produce un nou raport între două tipuri de libertăţi. Sau mai bine spus, o pune pe una în slujba celeilalte. Una este, dacă îl urmăm un clasic precum Kant, „libertatea pentru”, cea etică, prin care acţionăm încercând să urmăm imperativul categoric, iar cealaltă este „libertatea faţă de” care a luat multe forme, cea mai „nobilă” aparţinând domeniului estetic în vremea apusului romantic dispreţ faţă de lume. În zilele noastre dispreţul faţă de lume nu mai implică retragerea într-o creaţie ermetică, ci cel mult, o combinatorică parodică, un meme viral sau o expunere copy-paste fără sfârşit a realităţii. Între o transmisie live şi o galerie de artă care afişează obiecte Ikea doar criticul rafinat mai poate face o diferenţiere. Ca de obicei el este antrenat să creadă şi să vadă ceea ce vulgul nu poate vedea, dar de data asta nu din cauza caracterului incomprehensibil, ci datorită evidenţei zdrobitoare. Între iubitorul de divertisment şi cel de artă (să presupunem că ele nu se suprapun total) o comică diferenţă se insinuează. Pentru primul e frumos ceea ce place fără concept (taletnul: o voce fantastică, un corp abil, un meşteşug oarecare practicat de un amator), în timp ce al doilea are nevoie de concept pentru a-şi explica diferenţa atât de fină, transparentă între galeria Ikea şi Ikea (Ikea încă place fără concept şi toate formele abile de publicitate doresc să obţină din partea cumpărătorului/consumatorului emoţional, această faimoasă plăcere pe care galeria de artă dorea să stoarcă din meschinul burghez. Acum, galeria de artă poate deveni proria casă, iar muzeul rareori mai place fără concept. El face parte din consumul de status: ai sau nu selfie cu Monalisa?).

       Dar făcând abstracţie de conceptul care trasează diferenţe şi creează valori estetice şi financiare, trebuie să observăm că în lumea capitalului uman şi a mass-mediei de sine, orice libertate pentru, este posibilă doar dacă e ajutată, promovată şi susţinută de libertatea faţă de. Totuşi, ecouri din vremuri apuse, când accesul la expunere era atât de restricţionat încât valoarea trebuia produsă sau cel puţin produsele trebuiau selecţionate înaintea expunerii mai bântuie şi în zilele noastre. Ele nu fac, de fapt, decât să creeze confuzie în acelaşi timp în care livrează tot prin expunere, principiile solide a lumii apuse.

         Un astfel de caz este indignarea produsă în rândul „clasei creative” şi a „clasei self-made manilor” de apariţia de succes a maneliştilor în cultura de club a Clujului. Florin Salam invitat acum vreo lună şi o altă formaţie care a electrizat scena TIFF-ului au cântat pentru un public exclusiv hipsteresc şi îmbătat de plăcere fără concept. În urma acestei isterii colective Adevărul a preluat un comentariu deştept postat pe facebook de către un IT-ist (nu insistăm asupra autorităţii de necontestat a părerilor celor care câştigă peste salariul minim sau mediu în niciun domeniu, fie el estetic, politic sau economic). Mesajul e simplu şi vizează nu doar manelizarea tiff-ului ci, mai ales, se adresează buzunarului oricui: „Aţi celebrat faptul că sunteţi nişte proşti care plătesc impozite inclusiv în locul maneliştilor”. „Văd multă lume inflamată pe tema manelizarii de la TIFF. Sincer, nu mă interesează, fiecare are dreptul să se manifeste în felul lui. Marea mea problemă este cu impozitele. Dacă la mine la firma "uit" să plătesc chiar şi 10 RON la impozit pe profit sau TVA, sare ANAF-ul pe mine, popreşte conturi, etc... Când vine vorba de băieţii ăştia, facem filme despre cum fac ei mii şi zeci de mii de euro într-o singura noapte. Până când nu voi vedea acelaşi tratament aplicat de ANAF ca şi în cazul meu, plătitor regulat şi riguros de taxe, îmi rezerv dreptul să-i cataloghez drept ceea ce sunt. Nişte evazionişti nenorociţi, mână în mână cu nişte (o parte, nu toţi) funcţionari la fel de nenorociţi care îi protejează. Asta ca să nu ajungem la subiectul justificării averilor considerabile acumulate până în acest moment, lucru în legătură cu care aceeaşi evazionişti nenorociţi (publici şi privaţi) tac mâlc.” Cu siguranţă acelaşi IT-ist nu are probleme cu Avoniz-area Tiffului, cu McDonaldizarea Tiff-ului. Nu se întreabă nici câtă evaziune legală şi consimţită fac marile firme care sponsorizează Tiff-ul. Self made-man-ul nu vede mai departe de lungimea taxei lui... IT-istul e un executant de calitate. Nu va fi niciodată plătit precum confratele lui european sau american pentru aceeaşi muncă, dar ce contează? E mai bine plătit decât capra vecinului şi poate să-şi ia cel puţin un sandwich cu avocado pe zi plus o limonadă la preţuri de neconcurat. Nu are nicio problemă cu Untold şi alte blănuri cultural-artistice plătite din taxele lui. E la fel de ignorant ca oricare altul. Nu poate face diferenţa între un „Picasso şi un accident de maşină” dar ştie exact unde se poate expune cu converşii #rezist şi unde se poate imersa în cultura ceaiului ca să pară că poate face diferenţa, în timp ce râde de ţoapa care merge la biserică-mall să-şi expună tocurile roşii. Şi nici prin cap nu-i trece că manelizarea Tiff-ului nu e decât felul în care hipsterii transformă minorităţile şi, în general, orice tip de cultură în propriul „souvenir” kitsch. Pe plan estetic, desigur, gusturile nu se discută. În fond manelele învârt aceeaşi ciorbă binară la care inconştientul self-made man-ului rezonează: io cu fraţii mei pe de o parte, duşmanii pe de alta, self-made-ul şi confortul familiei sale pe de o parte, rataţii şi asistaţii social pe alta, elita corporatistă pe una, prostimea pe alta. Plus suferinţele din amor. Dar parcă aici manelistul iese mai sus la testul de „romantism eminescian”. Self made-ul pierde investiţii şi-n relaţii, manelistul mai plânge, mai moare de dor. 

                                 Oana Pughineanu

Corupţie nu, exploatare da!

   Cu siguranță trăim timpuri în care, dacă e să folosim termenii lui Lenski, tot ceea ce societatea a câștigat pentru a se apropia de o distribuție bazată pe trebuințe și nu pe putere este puternic contrabalansat de... pur și simplu, realitatea crudă. Dreptul și cetățenia erau două instrumente prin care, cel puțin în partea bună a lumii se putea echilibra accesul la resurse, oricum inegal. Discuțiile stângiste de top se preocupă de subiectul lacanian, hegemonie, universalitate. Nu este vorba aici de clasicul turn de fildeș al discursului teoretic, ci de raportul pe care îl are cu așa zisa realitate. Foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă în cazul ”artei sociale” sau ”artei politice”.

   Robert Storr, în Le Surrelalisme comme raison d'Etat citează cuvintele unui angajat al Casei Albe pentru New York Times: ”Noi suntem deja un Imperiu, iar când noi acționăm, noi ne creăm propira noastră realitate. Și în timp ce voi studiați această realitate, noi acționăm din nou... samd. Noi suntem actorii istoriei, iar voi trebuie sa vă multumiți a studia ceea ce noi facem”. La fel ca arta, care poate să-și conteste doar mecanismele interne, discursul teoretic stângist este văduvit de orice putere de ”manifest”, de orice posibilitate de a deveni punct de pornire pentru acțiune. El comentează realitățile exploatării pe de o parte, evidențiindu-le, iar pe de alta, se retrage în dezbateri sofisticate care nu-și mai pot depăși propria ”autonomie”. Cineva construiește realitatea, iar discursurile autonome asemeni mass-mediei și artei, o comentează. Astfel, în Sicilia niște italieni fără acces la resurse și educație (presupun că partea birocratizată și hipsterizată a companiilor nu face munca de jos. Cu atît mai puțin o fac ”deținătorii mijloacelor de producție”) fac pe câinii de pază pentru niște românce lipsite de resurse și educație, care ajung în faza de a ”prefera” un viol zilnic în locul mizeriei din satele românești (caz consemnat the The Guardian în martie 2017, „Raped, beaten, exploited: the 21st-century slavery propping up Sicilian farming”, preluat, mai apoi, firav, de mass-media autohtonă). Între timp, ”confrații” români luptă împotriva corupției după un model total nemarxist. Comentându-l pe Gramsci, Bobbio observă: ”La Gramsci, societatea civilă nu aparține momentului structural, ci celui suprastructural”. Într-un mod pe care, cu siguranță, îl face pe Gramsci să se răsucească în mormânt. O societate civilă care luptă împotriva corupției, dar nu și împotriva exploatării. O societate civilă colonizată și autocolonizată care nu iese în stradă pe motive de ”scalvie modernă”. Ea este profund preocupată de ”cine ne conduce țara”, eventual dacă acel Cine știe sau nu limbi străine, dacă ar putea să ne reprezinte cu același aplomb precum băieții școliți (gen Năstase, Geoană, Tăriceanu sau, mai nou, fiul lui Năstase). România a pierdut din start negocierea cu o Piață Mondială care se construiește de sute de ani în Europa. Nu face decât să o piardă în tot mai multe feluri, din cauze de corupție, dar și din cauze hegemonice și de imagine de sine, dacă vrem. Un lucru care se reflectă în gesturile banale, cotidiene, sau într-o arhitectură haotică, oscilând între spații personale îngrămădite după voia și posibilităție fiecăruia sau zone gentrificate după voia și posibilitățile celor care conduc lumea.

   Între problemele care intră în atenția societății civile nu se numără, spre exemplu, sfaturile apărute pe RAI1, în data de 18 martie la o emisiune de mare audiență. Subiectul? De ce să preferi o prietenă din est. Expunerea? Clară. Pe puncte. A alege o prietenă din est e ca și cum ai alege un animal de companie care nu murdărește covorul... ba chiar îl spală și îl întreține catifelat:

”1. Sunt toate mame, dar după ce nasc recuperează o siluetă de vis.
2. Sunt mereu sexy. Nu poartă combinezoane sau pijamale.
3. Iartă dacă sunt înșelate.
4. Sunt dispuse să-l lase pe bărbat să conducă.
5. Sunt casnice perfecte și învață de mici muncile ce trebuie făcute în casă.
6. Nu sunt sclifosite, lipicioase și bosumflate.”
Au uitat să menţioneze că, la batrânețe, când nu mai sunt sexy, pot fi folosite pe post de îngrijitoare. Practic, nu se aruncă nimic din ele. 24/7.

    Când mase mari de oameni nu văd un motiv de furie în acest tip de indicații sau în felul în care sunt tratate femeile din Ragusa sau în alte mii de cazuri ”consemnate” sau nu, corupția a devenit o pată într-un tablou mai mare, pe care mass-media are mereu grijă să-l ascundă prin scoaterea la lumină a unor subiecte de pe o agendă confortabilă. Ea este deliciul unor mase care au ajuns în poziția de a-și cere drepturile, care nu mai înțeleg și nu mai percep că există oameni care nu vor ajune niciodată să dețină acest privilegiu. Înainte de toate, pentru ei, supraviețuirea rămâne problema de bază. Mass-media este semeni curatorului de mare bienală, un fin aparat de detectare a subiectelor care pot fi puse pe tapet pentru a scandaliza și a realiza ”revoluții” mai mult sau mai puțin virtuale, dar oricum, nu îndeajuns de scandaloase încât să conteste mecanismul care produce aceste scandaluri. E mult mai facil, într-un război, să vorbești de conducătorii corupți și mai puțin de o armată nepregătită și subnutrită dar care e învățată zi de zi să nutrească (și nu e vorba aici doar de clasa IT-iștilor și corporatiștilor care acceptă cu zâmbetul pe buze 10-12 ore de muncă nu doar pentru bani, ci și pentru o stimă de sine pe care nu o mai pot construi în afara firmei, ci și de fenomene înjositoare cum e cazul muncitorilor care au ”organizat” un protest împotriva celor care au scris în presă despre condițiile mizere în care trăiesc și lucrează. Cazul poate fi urmărit pe casajurnalistului.ro, ”Fabricat în Europa”). Probabil în Sicilia, exact în Ragusa, locul indicat de mass-media, vor avea loc anchete, patronii vor fi sau nu sancționați, vor schimba sau nu numele firmei și-și vor relua activitatea cu același sîrg sub altă pălărie. Dar cine le va asigura celor care au pierdut o muncă inumană un alt loc de muncă decent? Și, mai ales, ce societate, mai poate să le acorde ”șansa egală” pe care n-au avut-o de la naștere? Cu sigruanță nu un capitalist cu față umană și nici o stângă indignată sau pierdută pe culmi hermeneutice. Poate, o nouă conștiință a ”precarității și interdependenței” (consider că Judith Butler a găsit aici poate un fir de teorie care, în fond, nu face decât să confirme o realitate), o ”ecologie” a conștiințelor, mai degrabă decât o politică a grupurilor, ar putea schimba ceva pentru generațiile viitoare.

    Până una alta, societățile Occidentale se complac în indiferență și cinism. Un exemplu în acest sens, stau semnele speciale (”Fairtrade”, „Rainfores alliance certified”, „UTZ certified”) care apar pe mărcile de ciocolată (Nestle, Milka etc.) pentru a indica faptul că respectivele produse nu au fost obținute prin sclavie şi munca copiilor. Desigur, lângă ciocolata acreditată, poți găsi aceeași ciocolată însă fără semnul distinctiv. Dar dacă se pot liniști conștiințele cu o simplă bulină colorată pe semne că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Mai trebuie ”ștampilați” consumatorii înșiși. Problem solved. 

                                Oana Pughineanu

Erzsébet torta și sfârșitul civilizației

  Poluarea aduce cu sine senzaţia de amestecătură, amalgam, particule invizibile şi celebrele 99% dintre bacteriile care colcăie pe unde nu te aştepţi în spaţiile locuite de om. Poluarea are ceva din haosul primordial, ne ocultează simţurile, vătuieşte lumea. Sau cel puţin aşa mi se părea până nu demult. Cu siguranţă, mă gândeam, poluarea mentală trebuie că are aceleaşi determinaţii. Aduce confuzie, provoacă ambiguitate prea puţin artistică şi duce la indecizie cronică. Dar la o a doua privire, poluarea mentală poate la fel de bine să fie şi un factor ordonator (propagandiştii transformaţi în PR-i cunosc bine efectele repetării sloganelor inepte, iar publicitarii renunţă pe zi ce trece la orice urmă de ironie sau umor în favoarea imaginilor edenice gen Turnul de veghe în viziunea bcr, bt, șamd.). Primii critici ai industriei culturale vorbeu de standardizare, un fel de lagăr al minţii cu program strict şi mişcări numărate gândite după câteva reţete strict urmate. Dar lucrurile s-au schimbat de atunci. Pare banal spus, dar poate nu reuşim încă îndeajuns de mult să conştientizăm standardizarea simţirii (nu doar a gândirii) pe care o trăim în era simulacrelor. De fapt, a nu putea conştientiza este trăsătura de bază în lumea simulacrelor, în care nu există diferenţă între pilula roşie şi cea albastră, căci nu e vorba ca în celebrul Matrix de nişte maşini care folosesc oamenii pe post de baterii care totuși se trezesc din somnul peșterii ci, dacă e să urmăm comparaţia „sf”, e vorba de nişte clone-maşini care se cred oameni (gen Oblivion). Iluzia umanului sau a unor bucăţi de umanitate este cea care asigură funcţionarea eficientă a maşinii (a se vedea şi noile generaţii de roboţi umanoizi care devin inteligenţi/se activează/se actualizează prin comunicarea cu umanoizii robotizaţi). Desigur, mi se va aduce aminte, orice ideologie care avea efecte de standardizare ale gândirii era însoţită şi de felurile de a simţi la modă (pe care pentru o scurtă perioadă geniul sau avangardistul le putea contesta sau depăşi). Mi se pare însă că azi mişcarea este inversată. Că începând cu supraproducţia şi necesara producere a consumatorului complementar, simţurile sunt cele atacate de standardizare. Şi asta, în două moduri. Prin crearea unei imagini unice a binelui comun, reprezentat de confort şi prin livrarea unor experienţe diversificate, dar care urmează cam acelaşi traseu hormonal (tensiune-descărcarea tensiunii, gen Veronica se pregăteşte să moară) sau prin diversificările mai „sofisticate” ale unei arte publicitare etern conceptuale (happeningul şi instalaţia fiind nişte exerciţii live de simulare artistică a artei sau a procesului artistic). S-a vorbit îndeajuns de efectul mass-media care transformă orice „tragedie”, cu sau fără ghilimele, în fapt divers.

  Poate lipsa atitudinii revoluţionare deplânsă de mulţi se datorează nu atât unei lipse de viziuni ideologice unitare sau de ”soluții” (efectiv internetul colcăie nu doar de inepții, ci de mii de idei interesante dar care nu vor deveni niciodată Modele pentru mase, o idee bine subliniată de analizele lui David Holmes din Virtual Politics), ci acestei simţiri standardizate care nu mai poate produce o mânie generalizată, ci revolte sau revendicări locale, activisme activate de neotriburi cu interese punctuale. Sloterdijk observa că pe lângă acuza de superbie tipică creştinismului şi dresarea prin sublimare tipică psihanalizei, cum „consumerismul actual provoacă aceeaşi excludere a mândriei în favoarea eroticii fără să recurgă la altruism, la holism şi la alte pretexte nobile, cumpărându-le oamenilor, prin avantaje materiale, interesul pentru demnitate”. Mândria şi demnitatea aparţineau desigur, omului mânios care lupta până şi cu zeii pentru a se afirma (în stilul homeric sau cel al supraomului). Poate că cel mai perspicace observator al acestei standardizări rămâne Anders. Ea nu mai este nici produsul comunismului nici al capitalismului, ci provine direct din contactul cu maşina. Lumea globalizată este lumea procesată prin maşină, livrată în aceleaşi arome, o lume a „lucrurilor de făcut/văzut/pipăit într-o viață” din care e eliminată orice formă de întâlnire destinală între om şi mediu, om şi om.

  Lucrurile mici, asupra cărora s-au aplecat gânditorii postmoderni sunt cele care emană încă pentru ”mutanți” (cei care, după cum observă Baricco, trăiesc pe jumătate într-o eră prespectaculară) străfulgerări dintr-o lume apusă, a ”civilizației” bazată pe delimitarea real-ireal, esență-aparență. Pentru mine, Erzsébet torta a constituit momentul unui astfel de declic. În centrul Budapestei, cofetării cu ștaif te invită să guști prăjituri care la noi sunt de mult apuse. Nu pentru că ar fi contrafăcute, ci pentru că pur și simplu, a urmări o rețetă chiar numai pentru o maimuțări într-o variantă edulcorată, nu mai reprezintă un țel al cofetarilor români. Prajiturile sunt atât de prost făcute încât nici măcar nu pot fi considerate copii, ci un nou fel de prăjituri: seci, plicticoase, cu un dulce agresiv fără urmă de aromă. Batjocura e atât de evidentă, atât de flagrantă încât ne păstrăm pe falia esență-aparență, real-ireal, părjitură bună autentică - prăjitură rea autentică. Dar cu Erzsébet torta la care am poftit pentru că avea o glazură fondantă (tânjind de atâția ani să redescopăr gustul bomboanelor de brad din vremea lui Moș Gerilă) lucrurile stau altfel. Glazura semăna cu cea fondantă, crema aducea aminte de gustul de pralină, blatul părea să fie aromat cu o esență pierdută și totuși ceva lipsea. Erzsébet torta era și nu era în același timp și sub același raport Erzsébet torta. Ar fi imposibil de spus de ce era și imposibil de spus de ce nu era. Dar am rămas cu senzația acută că tocmai am mâncat o copie a prăjiturii pe care o cumpărasem. O senzație pe care o am adesea la cinema (în special urmărind valul de filme minimal sau real care încep să-și trăiască obștescul sfârșit): imaginea e bună, actorii sunt fabuloși, scenariul e ok, regizorul e talentat și totuși filmul nu există. Toate ingredientele sunt la locul lor, până și sufletul e turnat în dozele recomandate de nutriționiști, și totuși, maioneza e tăiată. În lumea ”barbarilor” descrisă de Baricco există o explicație: alunecarea e expereința fundamentală. Sau, mai pe românește, scrollul. Absolut orice expereință, de la mâncatul prăjiturii la o călătorie exotică sau o noapte în club are consistența alunecării. Nici trupurile nu mai pot fi percepute în intreaga lor prezență dură fără a fi imersate într-o lume virtuală în care poți face ”slide to left”. Am văzut sau cred că am văzut asta în noaptea de Revelion petrecută la Budapesta. Priveam tinere fete sărutându-se și inițial credeam că o fac pentru a atrage băieții. Probabil era doar o expereință în plus, deși, în lumea alunecării ”în plus” devine inutil sau imposibil. Experimentarea fără experiență e un mod de a trăi, iar plusul pur și simplu nu mai are sens, chiar dacă e dorit cu ardoare. Oricum, băieții păreau imuni la spectacol. Maxim puteau rosti cele două propoziții necesare obținerii unei poziții: "Where are you from? That is interesting". Pur și simplu în societățile avansate (în cazul de față un club populat de foarte multe nații din Budapesta, în special italieni) fetele nu mai au nicio modalitate de a se face remarcate. La Cluj ar fi mers. Aici legatura cu originile e mai bine conservată. Am văzut aceleași scheme (dar jucate mult mai lasciv) în Euphoria și succesul a fost total. În societățile în curs de dezvoltare, precum ale noastre, experimentul mai are iz de experiență chiar și fără wirelessul prealabil. Ceea ce i-a reușit simulacrului combinat cu societatea de consum e generalizarea celebrului ”fotoliu din care participăm la dramele lumii” care a devenit un soi de monedă mentală unică. Dar ceea ce este imposibil de produs în lumea producției generalizate este tensiunea pe care societățile ”înapoiate”, de la cele eroice, la cele burgheze se bazau. Baricco crede că profunzimea a devenit pentru barbar ”o pierdere de vreme ce nu se justifică, un impas inutil care fărâmițează fluiditatea mișcării (...) a experimenta lucrurile devine totuna cu a petrece în ele exact timpul necesar pentru a extrage din ele un impuls suficient pentru a ajunge altundeva”. Dar dacă ar fi asta, barbarul nu ar fi în totalitate barbar, ci doar un mutant. Profunzimea pur și simplu nu mai poate fi accesată. Programele care o detectau au fost șterse și înlocuite cu o nouă sensibilitate pentru care profunzimea e cel mult subliminală. Dar mai bine să-i spunem tensiune. Pentru că în fond, nici pentru cei care suferă azi mutația, nu mai era vorba de acea profunzime cu iz metafizic-romantic, ci cel mult de constructele sociale cu care bietul lor eu se mai războia. Ori, constructul este vedeta în lumea barbarului. Exact ca pe celebrul Airbnb, barbarul cumpără ”experiențe”, nu un spațiu în care ar putea rămâne cu gândurile sau programul lui. Ceea ce nu este în prealabil preparat/programat, posibil de apropiat cu un copy-paste este sursă de angoasă și confuzie. E ca o drumeție cu celularul lăsat acasă. Ca o existență în afara semnalului, (non)loc al tututror ororilor posibile. În afara semnalului, urșii te pot devora în pădure, traficanții își pot lua organele, sau poți pur și simplu dispărea fără urmă luat de o civilizație extraterestră. Desigur, aceleași lucruri ți se pot întâmpla și în aria semnalului, dar nimeni nu-ți poate lua falsa senzație de siguranță pe care ți-o dă semnalul, nimeni nu te poate convinge că Erzsébet torta nu e chiar Erzsébet torta. Un simț odată inoculat, asemeni unui zvon lansat, nu mai poate fi retras. El poate fi însă reprogramat în mod continuu, modificat, corecționat și, cel mai important e că toate aceste lucruri se pot face fără a întâmpina opoziții. Se pot întâmpina rezistențe, dar lumea simțului, așa cum ne-au demonstrat-o generații de neurologi și manipulatori e plastică. Simţurile nu pot fi autoironice. Pot fi doar încremenite sau avide. Și chiar dacă lumea creativiti și pozitive thinching ne învață că prin simțuri suntem activi și descoperim lumea, e imposivil să negi pasivitatea acestei activități. Nu poți descoperi decât ceea ce este deja prefabricat. Creativiti e combinarea prefabricatelor sau fabricarea unor prefabricate reality alike. Azi poți fi creativ făcând portrete din boabe de cafea sau spagetti, arătând în câte feluri poți mima însuși mimesisul. Zeuxis și-ar da demisia de la conducerea a mii de UAP-uri.

  Revenită în țară, m-am gândit zâmbind că aici încă trâim în lumea civilizației, că barbarii descriși de Baricco încă n-au năvălit cu totul (deși colcăie peste tot). Aici încă lucrurile sunt clare. În ciuda invaziei hipermarcheturilor și a dicursrului neoliberal eufemistic pentru care o creștere nesemnificativă de salariu se traduce într-o ”criză economică”, mai poți găsi pe lângă laptele Clever copiat la jumătate de preț față de laptele copiat autohton sau pâinea copiată după rețete italiene care copiază aproape la perfecțiune pâinea autentică de cuptor – mai poți găsi, pur și simplu lucruri proaste, făcute de mântuială, canalii și tâmpiți autentici, mafioți și baroni de școală veche și dacă mergi la Turda chiar câte o plăcintă autentică cu smântână și mujdei, făcută în ulei neschimbat de o lună. Sub panourile publicitare zac autentici morți de foame și frig, iar la Starbucks poți vedea pe căni ”taguri” cu autentici cocalari care se cred hipsteri. În România, pur și simplu, poți respira! Sub hartă mai găsești teritoriul. Pute. Te înviorează. Te tensionează. E născător de dumnezei.

                                                                         Oana Pughineanu