sâmbătă, 17 decembrie 2011

Staulul global. Mugetul de masă şi glisarea sensului


Nu doresc să vorbesc din nou despre Occupy Wall Street. Mă voi folosi totuși de acest eveniment și de unele reacții pe care le-a provocat pentru a evidenția un mecanism ce pare să întunece multe conștiințe... un mecanism care în trena deconstructivismului are tendinţa de a dizolva orice tentativă de filosfie pactică, sau mai bine să-i spunem de paxis teoretic, într-un soi de pragmatism poetic à la Rorty sau într-un „terorism al obscurantismului” (expresia îi aparţine lui Foucault şi e extrasă dintr-o convorbire pe care o purtase cu Searle despre Derrida) de tip deconstructivist. Mișcarea Occupy Wall Street e întoasă pe toate părțile de parcă din ea ar trebui sau s-ar putea extrage un decoct pur, fie pentru a-l omologa în ceva care cu îndeajuns de multă imaginație s-ar numi o luptă fictivă de clasă, fie pentru a da în vileag, nimic mai mult decât o trivială evidență: pe cei 1% și pe cei 99% (sau conform unei analize din The Guardian pe cei 0,1% ”contra” celor 99%. Restul de 0,99 stau la loc călduţ). Trebuie să remarcăm că dacă această revoltă vizează inegalitățile, ea o face extrem de selectiv. E revolta celor care întrețin sistemul contra lipsei de fair-play a sistemului. Cred că s-ar potrivi de minune în cazul de față cuvintele acelui Derrida care voia (?) să salveze onoarea rațiunii, explicându-ne că trebuie să ne ferim de bolile sale autoimune. Căderea bursei exemplifică perfect acest soi de boală. Dar inegalitățile sunt mai stratificate și mai profunde. Pe lângă cei care se luptă cu sistemul pe care îl întrețin se găsesc și cei care îi întrețin pe cei care se luptă cu sistemul pe care îl întrețin. Dacă ar fi să iau cazul Italiei, românii, vietnamezii și alte minorități ocupă locul acestor întreținători de gradul doi, sunt un soi de paraziți-necesari. Devin cei dintâi, în revolta lor, purtătorii de cuvânt ai celor din urmă? Devin italienii purtătorii de cuvânt ai românilor sau vietnamezilor? (Sau devin americanii purtătorii de cuvânt ai mexicanilor care le traversează granița?) Da și nu. Da, în măsura în care Europa are nevoie de o creștere a a populației și de muncă ieftină (cu cât mai discreditați, cu atât mai ieftini). Nu, în măsura în care Europa are nevoie de o creștere a populației și de muncă ieftină. Pare contradictoriu? Așa și este, sau mai bine spus, așa ar trebui să fie. Reluîndu-l pe Derrida, putem explica extrem de elegant paradoxul: e vorba de eterna și occidentala „eterogenitate dintre dreptate și drept [care] nu exclude, ci dimpotrivă, implică indisociabilitatea lor: nu există dreptate fără trimiterea la determinații juridice și la forța dreptului, nu există devenire, transformare, istorie și perfectibilitate a dreptului care să nu facă trimitere la o dreptate, care îl va exceda totuși întotdeauna. A gândi, împreună, și această eterogenitate, și această indisociabilitate, înseamnă a lua act, mărturisind, de o auto-delimitare care divizează rațiunea și care nu e fără raport cu a anume auto-imunitate. [...] Potrivit unei tranzacții de fiecare dată inedite, rațiunea tranzitează și face concesii între, pe de o parte, exigența rațională a calculului sau a condiționalității, și, pe de altă parte, existența intransigentă, altfel spus de nenegociat, a incalculabilului necondiționat” (citatele sunt extrase din „Lumea” lumilor ce vor veni, în Deconstrucţia politicii, ed. Idea Design&Print, 2005). Cu alte cuvinte, da, în măsura în care avem în vedere calculele pieţei, nu, în măsura în care mai credem că există ceva incalculabil în om. Problema post-modernității și a ”satului global” pare să fie tocmai scurtcircuitarea acestei tranzacții între calculabil și incalculabil. Până aici, nimic nou. Toate filosofiile ”crizei spiritului” au identificat o atrofiere a interesului pentru ”incalculabil”. Deconstrucția a preluat problema și a încercat să îl reintroducă în schemă, dar susținând sus și tare că el trebuie desprins de orice concept de suveranitate. Cum s-ar putea realiza această desprindere? Cunoaştem îndeajuns de bine răspunsul desconstructivist: glisarea eternă a sensului. Orice „fixare” s-ar transforma mai devreme sau mai târziu în teroare. Derrida simte totuşi fundătura în care se împotmoleşte această cale, subminând orice utlizare practică şi politică a raţiunii. Da. Este vorba de eterna „perfecţionare şi determinare a drepturilor omului”, dar pe ce baze? E îndeajuns să-i privim pe cei ce negociază ca fiind „identificaţi” doar prin incapaciatatea lor de a ieşi din limbaj? Ar fi la fel de simplist ca identificarea lor pe baza deţinerii de „unchii plate”. Derrida sfârşeşte prin a da un răspuns aproape „burghez”. Raţiunea se poate feri de bolile sale autoimune prin uzul „bunului simţ” şi al „rezonabilului”. Rezonabilul este raţionalitatea care „ţine cont de incalculabil”. Dar ce poate fi rezonabil pentru lumea care se târâie în urma sensului? Aici intervine răspunul mai puţin burghez, care deschide calea a ceea ce Mills numeşte  în Imaginaţia sociologică, trecerea de la raţiune la raţionalizare: dezactivarea unui „eu pot” suveran, a ipseităţii. Omul imaginat de deconstructivism sau de utilitarismul lui Rorty pare să fie, în cel mai bun caz, un rafinat decadent, preocupat excesiv de problemele de vocabular (ar fi de-a dreptul minunat ca omenirea să ajungă în stadiul în care ar mai avea numai probleme de vocabular şi cu toţii ne-am petrece timpul într-o continuă şezătoare literară). Dacă există vreo utilizare a gândirii ea trebuie desprinsă total de „a acţiona”. Această rafinată dezactivare a lui „eu pot” este punctul maxim al înstrăinării, anulând orice facultate a individului sau a grupului de a conştientiza sau identifica punctele de control prin care realitatea vieţii lui (a muncii, a corpului, a timpului liber) este manipulată. Deconstrucţia şi utilitarismul sunt uneltele par excellence ale unui „amrican way of life” (în mod ciudat, de necontestat pentru Rorty) în măsura în care se limitează la descrierea neideologică a lumii sau la negocierea eternă şi confuză a drepturilor omului. Scurctcircuitarea oricărei sinteze temporale, face ca viitorul să fie „aşteptarea fără orizont a unei mesianicităţi fără mesianism” (Derrida), trecutul să se înnece în „delirul intepretării”, iar prezentul să fie lăsat pradă raţionalizării (fie ea corporatistă, fie consumistă). În lipsa lumii comune, omul e identificat pe baza unui soi de naturalism (chiar şi Eco ajunge să vorbescă de identificarea prin stările emotive descifrabile în expresiile faciale universale de care vorbeşte Ekman), Rorty explicând inventivitatea umană prin „contingenţa” razelor cosmice în structura neuronală a unui individ sau altul. Între „idealismul lingvistic” şi respectivii neuroni nu se află mai nimic. Poate câteva cărţi pe care întâmplarea  şi norocul de a ne naşte în partea lumii care dispune de biblioteci, ni le-a scos în cale. În rest, omul renaturalizat, desprins de ipseitate nu are decât să-şi utilizeze capacităţile pe care le are în comun cu alte specii şi cu viaţa organică în general: adaptabilitatea. Din satul global se mută în staulul global. În cel mai bun caz (şi ca o soluţie strict personală) poate să devină zen, adică să urmeze o serie de tehnici corporale care îl vor obişnui cu ideea unei conştiinţe care nu are nevoie de un sine pentru a funcţiona. La scară largă, cea a omului de masă, conştiinţa redusă la o funcţie perceptivă/descriptivă şi nu la una constructivă pare să fie şi ultima ţintă a deconstrucţiei şi pragmatismului. Atâta doar că nimicul la care se ajunge nu e cel al maestrului în meditaţie, ci e cel al maimuţei sau a „robotului jovial” (Mills) care mândrindu-se cu evadarea din tirania sensului, nu ajunge la înţeleapta tăcere, ci la revolta pură, pavloviană: maimuţa e corpul care ţipă când i se ia banana pe care era obişnuit să o digere zilnic. Ea nu poate să fie altceva decât acest corp, specific, contingent, singular, închis în propriul limbaj. Deschiderea către lume nu depăşeşte dimensiunule necesităţii biologice: a întinde mâna după banană. Când ceva (oare ce?) se interpune între acest corp închis în propriul limbaj şi banană explicaţia va fi ori burgeză şi de bun simţ, lăsată pe seama erupţiei unei evidenţe triviale (1%-99%), ori va deraia literar şi utopic imaginând evenimentul ca „altul, ca excepţia sau singularizarea absolută a unei alterităţi non reapropiabile de către ipseitatea unei puteri suverane şi a unei cunoaşteri calculabile” (Derrida). Să nu ne amăgim. Nu există o demnitate a lipsei de sens. A postula un infinit al „incalculabilului” din om e doar o nouă tiranie (una mai greu de identificat, mai ne-articulată, mai descreierată). Ea va justifica noi şi noi atrocităţi şi nici măcar într-un mod foarte original: e ca şi cum bazându-ne pe acest incalculabil am reitera la infinit întrebarea ineptă pe care moraliştii au pus-o după căderea fiecărui regim totalitar: torţionarii erau oameni? Da. Erau. Cei care s-au facăut că nu văd lagărele erau oameni? Da. Erau. Şi nu pare să fi fost de nici un folos faptul că, fiecare, blocat în contingenţa lui, şi-a inchipuit comod că dacă limbajul nu ajunge la realitate ea nici nu există. Raţionalizarea raţiunii nu face decât să deposedeze omul de masă de orice şansă de a intra măcar în lupta pentru hegemonie, aşa cum o vedea Gramsci, ca şi capacitate de a produce pe lângă bunuri materiale, bunuri teoretice, adică „o viziune proprie a lumii, nesubordonată sau colonizată de patrimoniul ideologic al altora”. Revolta îşi dezvăluie faţa oribilă: e doar un muget reactiv de masă, şi, după cum am arătat la începutul textului, extrem de selectiv cu inegalităţile pe care ar dori să le înlăture. Dacă nu ar fi selectiv ar trebui să se autodizolve. O reală producţie de „bunuri teoretice” i-ar dezvălui propria ipocrizie şi propria utopie păguboasă, o utopie a non-ideologicului pe care, dacă ar fi să o expun printr-o comparaţie cu iz naturalist şi corporal, ar suna cam aşa: imposibilitatea de a defini „ura” sau „agresivitatea” sau orice altceva nu împiedică un chirurg să lezeze cu bisturiul zonele din creier asociate cu aceste manifestări reale pe care le-am putea oculta la infinit printr-o elegantă, interminabilă, „psihanalitică” glisare a sensului. A glisa nu înseamnă a înlătura (poate însemna chiar a multiplica prin metamorfoze iluzoriul care mai apoi e reîmpachetat şi pasat pe post de aşa-zis „incalculabil”). Mai avem nevoie de alte dovezi pe lângă miracolul banilor virtuali care produc crize reale?

Oana Pughineanu