În „Reguli pentru parcul uman” Sloterdijk, pornește de la observația poetului Jean Paul, „cărțile sunt lungi scrisori adresate prietenilor”. Prin extrapolare, umanismul și un întreg tip de cultură care își găsește sfârșitul o dată cu difuzarea noilor mijloace de comunicare în masă este, pentru Sloterdijk, o enormă „telecomunicație, un fel de a-ți face prieteni la distanță prin intermediul scriiturii”. „Având în vedere consecințele acestei corespondențe greco-romane la scară istorică, redactarea, trimiterea și primirea scrierilor filozofice îmbracă în mod evident un caracter particular. Este limpede că autorul acestor scrisori amicale le trimite în lume fără a cunoaște destinatarul – și, chiar dacă îl cunoaște, este conștient de faptul că expedierea lui poate ajunge mai departe, provocând astfel un număr indefinit de ocazii de a se lega prietenii între scriitori anonimi și chiar cei nenăscuți încă. Din punct de vedere erotologic, această prietenie ipotetică între cei care redactează cărți sau scrisori și cei care le primesc reprezintă un caz de iubire la distanță – pe de-a-ntregul în spiritul lui Nietzsche, pentru care scriitura avea puterea de a transforma iubirea de aproapele – și de aproape – în iubire pentru o viață necunoscută, îndepărtată și viitoare. Scriitura nu face doar să clădească o punte între prietenii deja stabilite, deși depărtate geografic – ci lansează o acțiune în necunoscut, îl seduce pe cel aflat departe, ceea ce în limbajul magic al vechii Europe se numea actio in distans, vizând recunoașterea prietenului necunoscut și invitarea lui în interiorul cercului.”
Prieteni? Cu siguranță. Prietenii unui emițător mort. Prieteni care pot continua chiar și pentru sute de ani citirea unui același text, chiar dacă contextele în care este citit s-au schimbat de zeci de ori. Cultura ca recitire, reinterpretare, eternă comunicare și transmitere, aproape niciodată ca și parastas. Parastasele se fac în număr limitat. Asta pentru că prietenii prietenului mort vor muri și ei la rândul lor.
Există momente când această uriașă „gândire pozitivă” a transmiterii este, cel puțin pentru un timp, amuțită. Desigur, asta nu se întâmplă niciodată în istoria mare, a eroilor, sfinților, geniilor și operelor lor. Dar se întâmplă în istoria fiecăruia. În istoria tuturor care au trecut printr-un doliu. Psihanaliza vorbește despre doliu ca despre perioada în care eul sănătos retrage libidoul investit într-un obiect care nu mai există. Dacă relația cu acel obiect a fost ambivalentă, doliul devine melancolie și chiar manie. Din nou, o poveste „pozitivă” despre eul care face, sau cel puțin stăruie în conatusul său. Nimic despre absență, despre golul – să-i spunem activ? – care înconjoară supraviețuitorul, moștenitorul, destinatarul unor scrisori probabil lipsite de importanță, dar care sunt imposibil de închis într-un sertar, uitate. Când intru în casele celor morți tristețea este atât de grea încât devine un fel de „lipsă de tulburare”, devin un bloc uniform, o stelă mortuară ambulantă fără nume. Eu sunt ultimul destinatar al scrisorilor mamei, bunicii, mătușii. Stau printre lucrurile lor ca și cum aș sta în groapa Marianelor. Tot ce vine din afară este vătuit. Sunetele, lumina, strada, obiectele din camerele „bune”, neatinse de generații, icoana adusă de străbunicul din cine știe ce colț al Rusiei la întoarcerea din primul război mondial, chiar și ceasul cu greutăți al străbunicii, dispărut de zeci de ani, dar prezent în muzeul de curiozități al minții mele. Fotografii de prin anii '20-'30, cu strămoși neștiuți, mai îndepărtați decât oamenii preistorici. Toate aceste lucruri reprezintă mai înainte de toate golul, golul pe care nicio cultură a prietenilor din prezent sau de peste veacuri nu o poate transmite. Cultura mă învață să lupt cu el. Să supraviețuiesc, să transmit, să îl „umplu”. Și asta, chiar din momentul morții. Ceilalți și instituțiile, au oroare de gol, ocupându-se de administrarea lui. Este uimitoare rapiditatea cu care se încearcă mascarea absenței. Totul seamănă cu celebra scenă din Zorba grecul, când după moartea lui Hortense, sau mai bine spus exact în momentul morții ei, bătrânele satului care așteptau în cameră, încep, chiuind sălbatic, să ia toate lucrurile, haine, pantofi, perne, mobilă etc., ieșind victorioase în curte, împopoțonate cu penele lui Hortense, dansând pe muzica nelipsiților scripcari, reprezentanții „vieții care continuă”, a ororii de vid. Pentru cel îndoliat efectul de mascaradă devine grotesc, el și-ar dori răgazul de a citi în liniște scrisorile ce-i sunt destinate, scrisori care nu sunt simple transmiteri ale unei informații îndepărtate, ci sunt și scrisori despre el însuși, ca făcând parte din viața celor care au plecat, văzându-se prins ca o insectă în chihlimbar într-o poveste care s-a sfârșit.
Dar eu și miliarde de alți cititori nu suntem buni transmițători, suntem doar niște morminte vii pentru scrisorile celor apropiați nouă, niște morminte muritoare. Scrisorile pe care le citim nu vor acționa la distanță, nu vor seduce pe nimeni. Singurul lor efect constă în depeizarea celui care le citește. Miliardele de parastase care se vor pierde în eter, vor lăsa în urma lor obiecte pentru piața de vechituri. Poate unele dintre ele vor reintra într-un muzeu, deci într-o nouă scrisoare extrem de selectivă, numai bună de citit pentru o nouă generație de prieteni peste timp. O scrisoare din care vor lipsi momentele în care nu se mai transmite nimic, nu se mai comunică nimic, momente rapid lăsate în urmă de regulile cimitirului uman care nu permit deriva. Sunt și ele regulile oricărui lucru care există: umple golul, stabilește ritualul, repetă.
Foto și text: Oana Pughineanu
