De curând, în Italia, s-a inaugurat un clip promoțional pentru a da un impuls și mai puternic turismului (un lucru relativ ciudat pentru mine, cetățean român care a înțeles târziu în viață de ce turistul străin nu vine pe meleagurile noastre și nu reușește să treacă peste anumite neplăceri precum călătoria de 10-12 ore pentru a parcurge 300 de km sau lipsa totală de promovare a minunățiilor locale care, în mod ciudat, transformă România într-o destinație exclusivistă, pentru „cine știe” din „surse de încredere” și nu din banalele pliante și programe de agenții turistice. În România ajung doar influencerii aventurieri sau magnații care cumpără sate întregi. Nu mai pomenim de păduri.) A face din Italia, care mi se părea deja extrem de cunoscută pentru cantitățile nemăsurate de bellezza culturală și naturală, un loc și mai turistic decât este mi se părea absurd. Desigur, nu este. Face parte din extrem de naturala promovare a patrimoniilor locale care pare disproporționată doar în comparație cu frunzulița noastră (produsă pe vremea Elenei Udrea și reînviată de ministerul turismului în 2022). Dar să nu aruncăm cu piatra în noi înșine rupând firava frunză (care a costat 30 de milioane, în timp ce clipul italian „Open to meraviglia” s-a încadrat în bugetul scandalos de 9 milioane). Clipul publicitar italian a aprins/ înfuriat toate mințile luminate și mai puțin luminate care au denunțat în cor banalitatea, stereotipul și, desigur, „fascismul” videoclipului (interesant de amintit că în 1930, cu ocazia unei expozitii dedicate culturii italiene la Londra, Mussolini vedea în Venere „vitalitatea rasei italice”).
Dar despre ce este vorba? Celebra Venere boticelliană devine un virtual influencer care își asumă monumentalul rol de a conduce cetele de influenceri virtuali reali sau simpli turiști prin desișul minunilor italiene. Astfel, o vedem pe #venere copiind toate pozele influencerelor și stilurile lor vestimentare pentru a produce fotografiile perfecte în decorurile sufocate de bellezza. Avantajul #venerei este că a fost înzestrată de la „natură” cu filtrele pentru tenul perfect și buclele etern fixate. Zâmbetul este același, un item invidiat de către toate influencerele care – pare incredibil – dar se chinuie în multe miniședințe foto să ajungă la naturalul, la autenticul prețuit de virtual. #venere influencer s-a încadrat instantaneu în economia producătorilor de conținut. Nici nu putea fi altfel. Ea constă în arta regurgitării acelorași imagini stereotipe, dar cu produse diferite. Influencerele au învățat-o pe #venere cum se pozează în secolul 21, iar #venere le poate ajuta, regurgitând la rândul ei stereotipurile cu care a fost setată, să descopere produsele noi în mijlocul cărora influencerele se pot imersa. De data aceasta produsele sunt peisajele italiene, orașele, muzeele, „borghi sugestivi”, nelipsita pizza și tot ceea ce turistul își închipuia deja despre Italia. Produsul nu mai este nici măcar Italia, ci posibilitatea afișării bucuriei/fericirii stereotipe de tip spa/wellness. Absolut toate clipurile turistice pe care eu le-am văzut (indiferent de țara promovată) nu vindeau nimic altceva decât posibilitatea, pentru fiecare individ care are posibilități, de a afișa pe față acel zâmbet care transmite în propria bulă mesajul „I did it”. Posibilitatea de a-și afișa posibilitățile. Turismul secolului 21 nu este doar despre experiența de viață sau exotism. Acestea două nu au nicio valoare dacă nu pot fi integrate în reușita personală. Așa că o Venere influencer era nu doar previzibilă, ci și necesară ca promotoare a industriei fericirii. Un videoclip de promovare turistică nu are cum să scape de pecetea vremii, nu are cum să fie mai deștept decât secolul, iar în măsura în care vrea să vândă, nu mai are cum să se ocupe de „contemplația romantică a operei de artă” și „sindromul Stendhal”, ci cel mult de simularea lor. Rapidă și la vrac. Astfel, am ajuns să trăim momentul în care arta (Venere în cazul de față) imită simularea, deoarece influencerul este un maestru al simulării. Simularea are succes în măsura în care fiecare poate identifica originile sale reale (în cazul de față peisajele, monumentele, „la bellezza” certificată de generații de artiști și experți). Simularea a devenit felul în care noi cunoaștem realitatea. Iar un bun produs publicitar nu poate să ni se adreseze decât imitând felul în care noi simulăm. O Venere care imită influencerele (și asta în modul cât se poate de literal, imaginea în care ea mănâncă o felie de pizza se suprapune aproape perfect peste imaginea Chiarei Ferragni, întâia influenceră italiană, mușcând din aceeași felie de pizza, pentru că nu mai poate exista decât o felie de pizza acreditată) este singurul mod de a reîmprieteni arta/istoria cu deținătorul de bunăstare. Pentru că asta face un influencer, devine brandul cu față umană, brandul care este „accesibil, credibil, intim” și te cucerește prin simpla lui viață de zi cu zi (dar ce decoruri!). Vechi controverse platonico-aristoteliciene în privința imitației, rezumate în faimosul „adevărul învinge imitația” ciceronian și-au găsit veșnica rezolvare în stadiul de repetiție robotică a imaginii fericirii. Pentru #venere imitația și adevărul sunt una, iar data viitoare când va trebui să demonstrezi că nu ești un robot ar trebui să te întrebi cu ce greșești? Ce te împiedică să intri, să te regăsești asimilat în reproducerea virtuală a celei mai bune dintre lumile posibile?
Oana Pughineanu
