Zborul spre Londra este unul contra ordinii de ceasornicar a universului. Avionul survolează printr-un răsărit de două ore și jumărate dacă ”vântul e bun” (vorbă de căpitan) sau, mai bine spus, e mai iute decât soarele care râmîne înecat în dâra roșie din spatele călătorilor. O zi amânată care începe doar odată ce pasagerii se află la sol, după ce au trecut de un perete gri de nori imobili, parcă betonați, sub care lumina e un fenomen incert, oniric și o simți mai mult prin zgomote: de trolere, căni de cafea sau prin vocile aproape calde din megafoanele metroului care anunță ”exerciții de evacuări de urgență” nebăgate de nimeni în seamă, și nu doar pentru că este 1 ianuarie 2020, ci pentru că urgența pare să fi devenit un ingredient al lentorii vieții de zi cu zi, strecurată în programul nine to five.
Prin lumina betonată Londra îi apare probabil unui turist ”profesionist”, obișnuit cu circuitele însorite, puțin mai altfel, ceva la care nu s-a așteptat. Nu e Roma su Paris, gemând sub arhitecturi de catalog, și nici pe departe haosul unor Napoli sau Palermo. Un mix de structuri rigide moderne și clădiri vechi, dar atât de lustruite și atât de egale între ele încât par scoase dintr-un joc lego în alb și cărămiziu. Probabil cel mai interesant lucru este combinația dintre mini și megastructuri, toate închise într-un neatness rar tulburat de magazine cu suveniruri și felicitări (practic, aproape imposibil de găsit în afara itinerariilor top 10), dar și acelea parcă adăugate ”la fix” într-o teodicee arhitecturală ce-și controlează umbrele exemplar. Unoeori înalți ochii și vezi o construcție alb negru făcutră din cer, colți de metal și crengi, toate aranjate într-un Ukiyo în care plutirea a devenit apăsătoare. Celebra Londră a podurilor este și ea flancată de megastructuri prin care saltă veverițe, pete de iarbă, flori și turiști japonezi care încearcă să încadreze cât mai mult din acest peisaj aproape monocrom. Dâra albastră de culoare de pe Tower Bridge desparte nuanța-pământ de nuanța-cer cu un succes modest.
Londra cartierelor e mai impresionantă decât orice muzeu. Nu simți deloc dezamăgirea pe care operele o provoacă unei generații ultra-informate și necontemplative când sunt văzute pe viu, apărând mai șterse decât cele din albume sau documentare. Londra cartierelor este exact ca ”la televizor”, ca ”în relame”. Arhitectura egală a străzilor îți dă impresia că privești un tapet. Abul ferestrelor și ușilor, micuța curte din fața fiecărei intrări nu sunt stânjenite de nicio invenție ”personală” (gen balocanele est europene închise cu tot soiul de ferestre, care mai de care mai inventive). În plus, probabil într-o moștenire protestantă, londonezii nu se ascund în spatele perdelelor. Cocoțat seara la etajul celebrelor autobuse roșii, poți vedea nenumărate cine în familie, și ele integrate perfect în tapetul care rulează străzile. Le fel, și apartamentele de lux din megastructurile Londrei, unde pereții sunt în întregime din sticlă afișează cu aceeași nonșalanță încăperi desprinse din cataloage, dar parcă mai ordonate, lipsite până și de pătrua aruncată neglijent sau cărțile în dezordine. Și nici vorbă de cana de cafea romantică de lângă ultimul Coelho. Intrările în aceste ”blocuri” coincid cu intrările în galeriile de artă, sau cu galeriile însăși, spații enorme, aproape goale în care plutesc câteva fotolii și un portar în uniformă pierdut într-o odisee spațială care nu-i aparține, la fel cum nu-i aparține nici turistului, și el un soi de portar al ”minunățiilor lumii” care-l țin la distanța cuvenită.
Micile localuri, celebrele bakeries sau breweries intră și ele în același proces de desfătare a turistului din generația ultra-informată. Și ele arată ca în reclame, și în plus te uimesc prin naturalețea cu care au devenit copia lor perfectă. Există un simț aparte al decorării interioare în micile localuri londoneze și în micile case, care te teleportează direct în camera lui Miss Marple. Dacă nu ar exista etichetele de pe ketshup-ul Heinz sau logoul Lavazza de pe cănile de cafea, ți-ai putea imagina că treci printr-un mic conac scăpat cumva de getrificare, serializat în mod tradițional, dar încă nu reprodus mecanic. Chiar și cartierele colorate de unde tinerii hipsteri își cumpără hainele pentru cluburile din Berlin sau lookul zilnic care să-i distingă de gulerele albe și albastre sunt copia perfectă a pripriei imagini. Spre deosebire de un cartier rezidențial precum Chelsea (îți vine extrem de greu să-ți imaginezi că e locul de naștere al Sex Pistols), Shorteditch sau Brixton sunt spații alternative, dar tot șic (un fel de promenadă pentru gauche caviar presărat cu oameni ai străzii, cântăreți ambulanți și petrecăreți matinali). Probabil doar Brixton mai păstrează ceva din neșlefuita subcultură punk, mai ales noaptea, când mulți dintre ”bătrânii” londrei (oameni de peste 30 de ani care ascultă muzică pre Justin Bieber) ies la o bere sau un concert pe străzile amestecate ale cartierului, fie reproducând mini arhitectura caselor tapet fie pierzându-se în întunceimi desprinse parcă din scene nocturne newyorkeze cu criminali în serie.
Am avut ocazia să mă teleportez în vremurile apuse ale punk rockului într-un bar mic, mic (părea mai degrabă o construcție de carton pierdută printre casele, din nou, perfect egale) unde niște formații de tineri între 18 si 25 de ani au venit să-și cânte propriile compoziții în fața unui public de maxim 40 de persoane (intre 15 si 65 de ani). Pe facebook fiecare formație însuma vreo 13 likeuri. Un fel de consum hipsteresc al unei culturi moarte. Tinerii care cântau știau, cu siguranță, să stea în poză, știau mișcările dezabuzaților celebrii (cel mai bine le ieșea băutul pe scenă), știau să facă pe supărații (ceva între Sex pistols și Oasis) și, cu sigurnață, știau și că sunt o copie a ceva ce nu mai există. A cânta într-o anumită poză pe o scenă făcută din hârtie creponată strălucitoare a devenit doar ceva de facut în timp ce iți bei berea. Una, maxim două, pentru că de fapt ești vegan, aproape ecologist și ții la somnul de frumusețe.
Până
la urmă, în ciuda structurii monolitice și monocrome, cel mai
colorat lucru din Londra (pe lângă o galerie-bar făcută din semne
luminoase de neon, un fel de punk Las Vegas pe nume God's
own junkyard) a fost Tate Modern. Ceea ce-i dădea culoare era
puzderia de copii și bebeluși care fugeau, mergeau târâș și
țipau prin spațiile enorme ale galeriilor, printre opere de artă
parcă făcute special pentru amuzamentul lor. Mult așteptata
expoziție Olafur Eliasson, un artist al jocurilor de lumină, a fost
probabil o experiență dezamăgitoare pentru oricine avea peste 14
ani, dar minunată dacă o priveai ca pe un after school, în care
copii, părinți și bunici intrau în tunelul de 39 de metri într-o
lumină electrică și înecăcioasă alcătuită cu ajutorul unui
îndulcitor artificial, în care te pierdeai râmânând un simplu
contur nevoit să atingă cu mâna peretele, daca dorea să o scoată
la capăt. Un fel de horror amusement park în care monstrul erai
chiar tu.
Singurul lucru care poate spulbera în Londra senzația că te plimbi printr-o jucărie gen glob de cristal, cu fulgi de zăpadă sau sclipici artificial care cade peste decorul perfect este soarele. Chiar și el este o apariție tranșantă, pe un cer parcă instantaneu măturat, de un albastru mediteranean, răscolind un verde crud, bătrânii care citesc ziarele în parc, câinii russell terrier pândind păsări și veverițe, ceșcuțele de porțelan prinse cu fundiță din piața de vechituri Notting Hill și turiștii care, cel puțin iarna, chiar după petrecerea dintre ani, nu reușesc că înnegrească punctele de atracție cu excepția London Eye, o gigantică roată care-și mișcă capsulele transparente până aproape de nori, aproape de apusuri-răsărituri desprinse de orașul glob care-și fabrică de unul singur lumina, întunericul și everything in between.
Text și foto: Oana Pughineanu
