vineri, 9 martie 2018

Rețeaua de socializare


Femeie. 39 ani. Don't show my location. Don't show my pictures. Stă cu picioarele sprijinite de mașina de spălat. Face des cafea pentru că îi plac doar primele două înghițituri, fierbinți, iar cât timp cana e pe masă pare să fie în regulă. La fel cum alții par cu audi sau ochelari cu ramă groasă neagră, ea pare cu cana de cafea. Se ferește să adauge contextul, restul, umplutura de până la marginea bucătăriei. În jur, se străduieîngrămădească mult aproape nimic minimalist. Astfel, lângă cană nu sunt nici cărți, nici pixuri, nici resturi de pizza. E preocupată de ștergerea urmelor, a probelor. O irită să-și vadă picioarele, sau cutiile goale de electrocasnice de pe dulap care lasă o dâră de clarobscur pe blatul niciodată perfect lustruit. Membrele, umbrele și firimiturile de biscuiți sunt probe. Poate fi prinsă cu ele, îndesată în plasa relațiilor sociale sau chiar într-o cultură organizațională. Și în viața reală, și în tinder, fb, instagram acționează la fel. Acolo, folosește pe post de cană de cafea propria-i față, o evidență confuză. Altfel, riscă uneori să par veselă, copilăroasă, genul ”ai fi bună de o excursie la munte”. Ar vrea ca avatarul ei să fie suma unor părăsiri antiseptice. Să semene cu un instrument vechi de chirurgie într-o expoziție. Un fierăstrău sau un forceps cu patina timpului, atât de îndepărtat încăt să poată fi pus pe o poliță în bucătărie, sau chiar utilizat la tăierea pâinii într-un mod vintage și totuși modern, funny. Pentru că nu poate folosi cu aceeași îndemânare mâna stângă face scroll și slide to left cu dreapta, ceea ce duce la a nu bea cafeaua la timp, duce la a pierde gurile fierbinți. Prin urmare, întodeauna o stare de ușoară iritare se produce de câte ori lasă jos telefonul pentru a nu pierde gurile fierbinți, sau de câte ori, inevitabil, le pierde, fiind prinsă în banda rulantă a alunecării spre stînga, mecanic, ca în ronțăitul de pringels până la ultima bucată sau ca în scoaterea sâmburilor de cireșe, spargerea nucilor, pisarea castanelor.
Duminicile încearcă să le facă să semene cu un program. Cel mai mult i-ar plăcea să poată reconstrui ziua unui pensionar care a dus o viață foarte ordonată. Orele de trezit, culcat, lucrurile puse în același loc, problemele de amplasare strategică în ierarhie provocate de apariția unei fotografii cu un nou nepot, păstrarea în aceeași ordine a lanțului de îngerași din vitrină, așezarea staniolurilor într-o cutie de condimente. Ideală ar fi rutina unui pensionar japonez, dar pare o întreprindere dificilă având în vedere că nu poate nicicum scăpa de unele improvizații cum ar fi un rest de material atârnat pe geamul de la bucătărie, un colț de vană dezaxat, lipsa mobilierului pe hol, șalurile îndesate în niște cutii sau cărțile pe care oricum le mută mai prezintă ceva dintr-o bibliotecă locuită. Totul este, desigur, în contrast cu spațiul mic, un accesoriu lipsă, spre exemplu, la un pensionar din zona Denenchofu. Pentru a masca totul, tensiunea dintre peretele colorat de cotoare și lipsa spațiului, două fotolii pară în culori țipătoare sunt mereu gata de acțiune. Pot fi luate de gît și mutate, zdrobite de oricâte ori sub propria greutate. Aplanarea tensiunii este vitală pentru evitarea oricărei forme de decentrare, gen formă-fond, corp-trup, corp-minte, minte-minte, piele-piei, trup-minte de stinge, phantastiq-phanatique, ce-cum, cum-cec, bcr-brd, rds-rcs etc-şamd. Într-o grea opacitate funcțională singurul element de decor licit este o epuizare rar afișată. Fotoliile, însă, rămân piesa de rezistență pentru o mai bună fluidizare a înghesuielii în care chiar și un simplu sărut pe umăr devine o declarație de război. Nici nu se pune problema ca două persoane să traversese simultan peronul dintre blat și masa din bucătărie.
Dinspre neoanele vineţii de după geam fluidizarea dă năvală sub forma unor panouri publicitare înfăţişând mobilă din lemn, mobilă din trup (Artis) sau, mai simplu, mesaje care după o anumită vârstă nu mai pot fi pe deplin aduse la conştiinţă: „cel mai tare meci, chiar la tine în sufragerie” sau ”cele mai tari meciuri, chiar la tine în sufragerie”, însoțite de un cap de cățel cu bască. Nu poate ține minte ce este la singular sau la plural, iar această calitate și-a dobândit-o după un lung exercițiu duhovnicesc și confesional, în care fiecare mărturisire a adus-o mai aproape de unirea cu pata de apă pe care vrea să o șteargă dar nu-și mai aduce aminte unde a căzut, e deja uscată.

Cana Big Boss din care bea cafeaua are în loc de toartă un braț de culturist care lasă să-i alunece pe bicepși perfect două degete. Nici mai mult, nici mai puțin. Este un element disonant în măsura în care s-ar putea să fi fost folosit într-un decor de film gen anii 80, Top Gun, Cocktail sau O viață ca-n filme. Degetele strecurate printre mușchii de ceramică s-ar fi încadrat într-o listă de mici obscenități acceptate cultural, datorită demascării lor în culegeri de media literacy și convingerii la modă pe alocuri în acele vremuri bântuite de Mendebil, că două degete în orificiul îngăduit de mușchi trimit la altceva, de obicei, o tensiune între actorii sociali prinși în cronologia obstacol-dorință sau în varii forme de percepție greu digerabile, o viață în suburbii sau în centru, rujuri roșii aprins demodate, pantofi cu toc otter colecționate sub pătuțul copilului, lumina lacrimilor filmată dintr-un anume unghi conectat la cea mai bună dintre lumile posibile. În general, artiștii care pătrund la ea nu observă acest mic cilindru de disonanță, ci îl preiau în filosofia eco și cronologia orizontală dorință-dorință. Mușchii sunt mușchi. Degetele în gaură sunt degete în gaură. Oterii sunt o colecție de bluze negre și albe, cu tentă androgină și o listă cu lucruri de făcut în timpul curei de slăbire. Participarea la anumite lansări de carte și conferințe. Câteva scopuri ascunse, obținerea iluminării și păstrarea proprietăților necontaminate.
Întâlnirea. Don't show my location. Don't show my pictures. Bărbat. 39 ani. 1,83. Ochi verzi. Portar. Pe stucatură stă prinsă lampa cu prețul rămas lipit. ”40 LEI” pe o etichetă portocaliu fosforescentă face lumină între becuri. În apartament nu mai este curent, caloriferele au fost vândute, chiuveta de la baie e spartă, butelia terminată. Tricoul cu bufniță stă pe pat. Cărțile stau pe pat. Așa-da-așa-nu-stă pe pat. Fierul de călcat stă pe pat. Pijamaua fostei prietene stă pe pat. Pijamaua ei stă pe pat. Lumânările stau pe pat. Rigla și degetele stau pe pat. Două capace de ciuc stau pe pat. Ei stau pe pat. Prosoapele stau pe pat. Coapsele stau pe pat. Paharele de cafea și o halbă stau pe pat. Ridică-te puțin că mă sufoci stă pe pat. Pastilele antițânțari stau pe pat. Genunchii stau pe pat. Telefoanele stau pe pat. O cruce făcută din scoici stă pe pat. Te-aș strânge de gât stă pe pat. Un stol de monede de 10 bani stă pe pat. O tigaie nouă nouță stă pe pat. Trei piersici stau pe pat. Grădinița din fața blocului unde vor planta roșii stă pe pat. Magazinul ABC și vecinele între ele stau pe pat. Pompele funebre non stop stau pe pat. Fostul criminalist actualmente penticostal stă pe pat. Cuțitele stau pe pat. Steaua și gigi stau pe pat. Bolurile de budincă stau pe pat. Avem valoare stă pe pat. Cateringul nunți și o bucată moale de pâine stau pe pat. Dacă ne ridicăm am încurcat-o stă pe pat. Să nu trăim în trecut stă pe pat. Pentru că trecutul e tot timpul. S-ar putea să fie tot timpul. Practic, trecutul se ține scai de trecut. Așa că n-ai nicio șansă, spune el. Dedică-te sau nu. Dedică-te. Dedică-te. Ca o muscă între geamuri proaspăt spălate. Dedică-te. În fond de ce nu te-ai dedica? Ce-ți pasă? Dedică-te.
Oana Pughineanu

marți, 6 februarie 2018

NAPOLI

   Când cobori la Napoli din trenul ”alta velocità” de care nici măcar nu te poți bucura dezinvolt și superior fiindcă ai simțurile atașate de cătinelul bucolic cfr și tot nu te poți abține să te uiți ca un copil de clasa a IV-a la burtiera pe care scrie 300km/h, ieși într-o gară modernă tip open-office space. Dacă nu ar fi deranjată simetria de sticle, oțel, Feltrinelli, Coop, Carpisa etc. de fântâna cu sirenă și puținele figuri care intră la catgoria pierde-vară (și ce veri lungi mai sunt de pierdut...) ai spune că orașul dezamăgește, nereușind să satisfacă niciun clișeu din mintea turistului care vine să guste haosul din sudul Italiei (centru-sud). Trenurile rapide nu depășesc axa Milano-Salerno sau Venezia-Salerno marcând totodată o linie ”geo-politică” trufașă asemănătoare cu inepțiile românești legate de ”teleormanizare” (nu se știe care ar fi termenul opus și de dorit... ”ardelenizare?”, ”it-izare”?). Napoli este așezat la limita nordică a Teleormanului italian, iar după ce ieși din gară, cel puțin primele câteva sute de metri îți aduc aminte de București, în partea de clădiri somptuoase secol XX combinate cu Mall-uri sticloase.


   Totuși, dacă ieși chiar și 50 de metri în afara parcursului turistic al străzilor indicate, un alt Napoli care trăiește sub pielea subțire a primului te acaparează. Probabil loviți de morbul corectitudinii politice atât de necesară pentru ghidurile turistice și prezentarea locurilor de cazare pentru turistul de masă, italienii vorbesc de orașele de sub piele (pe care le găsesti în proporții din ce în ce mai mari înspre sud) folosind termenul ”zona multietnica”. Neaoșul ”extracomunitari” este total exclus din orice publicație promoțională și din limbajul oricărui comerciant, oricât de mic și lateral. Dar pe lângă amestecul de rase și etnii, cel mai interesant la Napoli este că rezistând încă parțial gentrificării, orașul devine, în întregime, un fel de ”extracomunitario” inadaptat la sine însuși. Senzația cea mai puternică pe care ți-o dă mixul de extreme care e Napoli e că ai ajuns prea repede sau prea târziu. Cu siguranță nu mai e ce a fost și nu este încă ceea ce aproape orice oraș european spălat sub unghii devine: o struțo-cămilă destul de previzibilă cu două centre (aria shopping și aria loc pentru selfieuri cu monumente). 


   După câteva plimbări prin zonele indicate și puțin în afara lor (maxim 800 m) poți admira felul în care logourile consumiste omniprezente în lumea occidentală (gen McDonalds) sunt înghițite și ”depeizate” de străzile înguste care emană un întuneric de biserică îngropată în palazzourile lipite de ea (pe mine m-au făcut să-mi aduc aminte de fotografiile gen ”puterea naturii” cu copaci care au crescut înglobând în scoarța lor biciclete sau alte artefacte umane). Cerul mai clar decât un open-office și soarele mai abundent decât nurii unei starlete locale nu pot face nimic pentru străzile orașului. Oricâte cearșafuri colorate, prosoape cu supereroi, șosete, tricorui ar atârna, oricâte colțuri amenajate pentru sfinți, Madonne înecate în scrisori sau resturi de obiecte votive, oricâte pizzerii, motorini, magazine minuscule și intrări în clădiri monumentale s-ar înlănțui pe o bandă a lui moebius șmecheresc-infinită, străzile din Napoli emană un întuneric incurabil. Doar deasupra orașului sau pe lido poți scăpa de el. Ori în locurile hypercontemporary gen MADRE (Museo d'arte contemporanea Donnaregina) sau metroul care este ”cel mai frumos din Europa” după spusele unui Jupân local care te pupă pe obraz și își dă seama doar după nume dacă ești sau nu un ”grande uomo” (și toți care cumpără ciorapii pe care-i vinde sunt și nu te poți supăra chiar dacă știi schema. Ca orice italian și jupânul italian muncește de două sau trei ori în loc de una. Pentru că o dată face ce scrie în fișa postului, a doua oară face pe italianul, iar a treia oară face pe italianul care e altfel decât italianul-sudist de care se vorbește rău. Ca să-și apere aceste trei naturi e dispus să fie ghid, ghicitor în bolul de cristal și băiat simpatic care te face să zâmbești chiar dacă orice zi e „mai na gioia/niciodată o bucruie”). Bruegel il Vecchio a pictat pe la 1556 un tablou intitulat Veduta del porto di Napoli. Culorile reci, nordice pe care le-a folosit i-a făcut pe unii experți să se îndoiască de faptul că pictorul a văzut cu adevărat Napoli. Nimic din ”orașul soarelui” nu pare să transpară în pictura sa. După patru zile de plimbări comunitari-extracomunitari nu pot să mă gândesc decât la faptul că poate Bruegel a pictat o ”inversiune”: a luat întunericul emanat de străzi și l-a revărsat în mare și pe cer, iar soarele l-a dosit bine în barăcile și vasele portului, lăsând doar o pată murdar-luminoasă ca un cearșaf în loc de boltă.




   Despre aerul de pericol și senzații tari pe care ar trebui să-l respiri nu aș putea spune prea multe. O ironie divină bună de transformat într-o memă pe fb a făcut să văd pe străzile orașului doar pistoale de jucărie, iar un fior mai degrabă ciudat decât de spaimă mi l-a dat o gașcă de copii care mima împușcarea unor trecători sau consumatori de bere la terasă, încercând să copieze mișcări cât mai experte în mânuirea armamentului. Cât despre Cartierul Spaniol care pică peste centru sau se înalță peste el, până la panorama cu de toate (Vezuviu, mare, sus numitele străzi care emană întuneric printe nenumărate cearșafuri... poate Napoli nu e decât o mare uscătorie) poți simți un fior mai degrabă ”cultural” (de genul ”se spune că aici mișună delicvența”), dar dacă te iei după doamnele elegante, amestecate cu pițipoance cu look universal (fundul și silicoanele din buze la vedere), sau chelnerii care dansează pe Despacito cu clientele frumoase (înalte, slabe și blonde) ajungi să crezi că și pericolul e ”butaforizat”, menținut din motive turistice. Totuși, rămâne mereu o urmă de îndoială. Probabil Scampia (ultima stație de metrou, unde s-a filmat Gomorra) este mai în măsură să răspundă nevoii de adrenalină deși, mai nou, tinerii din cartier lucrează la un proiect numit ”Jurnalul știrilor bune” în care să se vorbească și de florile roz care cresc printre ”le guerre tra i clan” (războaiele între clanuri). Probabil și în Scampia, ca peste tot în Napoli alternanța dă culoarea locului. Un amestec de barăci, blocuri de 10 etaje făcute parcă din chirpici în care balcoanele sunt ținte cu plase, magazine șic care vând mobilă de ultimă generație, biserici feștite modern în stil graffiti, biserici închise de 500 de ani, bântuind ireal printre magazinele de telefoane inteligente, bănci și penthouseuri cu grădini de lămâi și portocale. Chiar dacă turistul nu merge in Scampia poate admira acest peisaj în drumul spre unul dintre cele mai inedite locuri din Napoli: Cimitero delle Fontanelle, datând din secolul XVI (când napoletanii ocupați de spanioli au găsit o grotă în afara zidurilor orașului pe care au transformat-o în cimitir). Pe lângă tot felul de cranii legendare și cranii care ”asudă” precum și cranii din timpul ciumei ceea ce sare în ochi, ca de obicei, este varietatea obiectelor lăsate peste morți: de la ursuleți de pluș, la elastice de păr, poze și desigur clasicele rozarii. Cimitero delle Fontanelle reprezintă și continuarea credinței în Purgatoriu, acest loc devenind un fel de ”e.market place metafizic” în care morții îi ajută pe vii, iar viii aduc mângăiere ușurând cu rugăciunile și ofrandele lor, suferința morților din Purgatoriu. Probabil doar localnicii mai pot contabiliza profitabilitatea acestor shimburi. Pentru vizitatori, frigul, pulberea din nas și gură (un amestec de nisip cavernos cu cranii zdrobite) și plantele strident de verzi întrezărite în niște ”feresre” cioplite în pereții grotei țin pe post de contact cu propriul corp, de care uiți în prezența atâtor capete care-ți stau la picioare.








   Un loc la fel de friguros (și pentru unii la fel de plin de mortăciuni) precum Cimitiro delle Fontanelle este MADRE (Museo d'arte contemporanea Donnaregina). La intrare, un decor din fâșii paralele roșii, galbene, alb, nege ”ajutat” de niște oglinzi gen Iulius Mall îți aduc aminte de muzeul erotic din Praga, dar încerci să păstrezi morga de connoisseur, chiar dacă pășești în unul dintre sanctuarele artei care se tot dezice de sine, de cel puțin vreo două sute de ani. Spațiile albe, puțin populate îți trimit, aproape instantatenu privirea spre curțile interioare riguros geometrice. Niște statui amplasate pe acoperiș (un cal, spre exemplu) îți dau senzația de călătorie printr-un tablou Magritte. Ca peste tot în marile muzee, cu sau fără vizitatori, îmi atrag atenția angajații care păstoresc operele. Mai triști și mai ursuzi decât bibliotecarii, nu contenesc să-ți atragă atenția că nu este voie să faci fotografii. Am senzația că, de fapt, nici nu vorbesc cu vizitatorii, ci cu ei înșiși. ”No foto” a devenit o mantră, o parolă cu care își accesează simțurile adormite de aceeași și aceeași priveliște, de timpul devenit bandă rulantă.



   Cu siguranță, mă număr printre persoanele care nu-și mai pot "revoluționa" simțurile prea mult când vine vorba de arta contemporană. Totuși, am găsit impresionantă lucrarea ”Dark Brother” de Anish Kapoor. Un fel de "negrul cel mai negru", suprematism al suprematismului, deșertăciune a deșertăciunii care înghite limita dintre pătratul negru pe alb, alb pe alb sau orice alte pătrate. Inițial pare un covor, dar dacă-l fixezi preț de 10 secunde începi să deslușești extrem de vag, la limita percepției un abis conținând forme neregulate, nori cumullus, galaxii care nu vor să se nască, un întreg avort cosmic, un scenariu post-mortem, sau orice fel de monstru coșmaresc, în funcție de angoasele fiecăruia. Privind Dark Brother mi-am adus aminte de performanceul Marinei Abramovic ”The Artist is Present”, în care însăși artista îi privea în ochi, oricât de mult timp rezistau, pe toți cei care se așezau în fața ei. Mi-am imaginat, total infantil, un performance în care reprezentanți ai gândirii pozitive, politicieni, CEO, HR, PR și tot felul de stâlpi ai societății l-ar privi pe Dark Brother ”în ochi” preț de câteva minute. Ce ar urma? Scenarii SF cu convertiri miraculoase, de la creșterea productivității la saltul în partea diavolului? Sau pașii impasibili spre cealalte încăperi pline de nume mari și lucrări care mi-au intrat pe un ochi și mi-au ieșit pe altul. Printre aceste nume se numără și Darren Bader, care mi-a rămas între ochi doar pentru că îmi aduce aminte de reclama ”Fructele iubesc granini” populată de mere, portocale și alte soiuri ce sug cu un pai din sticla de suc, care desigur, e mai naturală decât orice se găsește în natura idilică a pubicității. Exact ca în reclamă, o vânătă uriașă ”bea/extrage” cu ajutorul unui pai, nu se știe ce din nisipul în care stă. Inutil să mai spun ca vânăta are patru picioare. Darren Bader se descrie ca fiind ”an artist working in [some] place(s) [some] time(s)”. Printre lucrările lui, se numără și tot felul de jocuri gen Andy Warhol (serii, copii). Când le privești nu poți decât să te gândești că artistul este un veritabil învățăcel al maestrului Business art. Frazele care acompaniază lucrările reproduc facilele preplexități pe care lucrările le conțin. Un exemplu este: The dog obsessively barks at the elevator. And I tell the dog, ”That,s right, the elevator is You” (Câinele latră obsesiv liftul. Iar eu îi spun, ”E corect, liftul ești Tu”). Mai comic decât privirile rapide ale privitorilor care, cu siguranță nu descifrează niciun koan în aceste vorbe de duh, sunt convulsiile mentale ale criticilor de artă, care ajung inevitabil să-i ceară ajutorul lui Wittgenstein, un gânditor ajuns pe tărâmul absurdului pornind totuși de la logică, în timp ce artiștii conceptuali, îți dau impresia că parcurg drumul invers și nu ajung niciodată la un capăt sau măcar la un început de ”luminiță de la capătul tunelului”. Criticii ajung la eterna ”artă care are ca material limbajul”, iar pe cumile extremei fâstâceli, declară că ceea ce vedem este "late-late-late-post-Conceptual-Relational-Aesthetics" (Alessandra Troncone, articolul Darren Baden. L'importante e partecipare, Flash Art, no, 336, edizione itliana).

   





   Nu aș mai putea spune alte cuvinte despre MADRE. Cristo Velato (o operă care rivalizează cu Pietà) sau scările stil liberty din Palazzo Mannajuolo au fost ca o gură de aer pur ”pre-pre-pre-post-Comceptual-Relational-Aesthetics”. 



În fața lor rămâi copleșit. Ele sunt The Other Brother (să nu-i spunem White) și cu siguranță un clasicist le-ar găsi un loc în ”sublimul Kantian”. Legenda legată de Cristo Velato di Sansevero stă mărturie asemeni trupului sfântului, pentru ”grozăvia” realizării sculpturii. Opera lui Giuseppe Sanmartino (1720-1793) este executată dintr-un sinur bloc de marmură și se spune că cel care a comandat-o, Raimondo di Sangro, un mare alchimist, l-ar fi învățat pe sculptor cum să transforme țesătura în cristale de marmură. Acest mister l-a impresionat atât de tare pe Canova încât a declarat că ar fi renunțat la zece ani din viață pentru a-l desluși. Pe latura mistică, legenda atribuie pietrificării țesăturii care acoperă corpul lui Crist un simbolism mai profund: focul interior este atât de intens încât cauzează o sudoare a corpului ale cărei cristale se pietrfică.


   Între Dark Brother și The Other Brother, sublim și conceptual, iureșul care este Napoli continuă indefinit. Pe lista lucrurilor insolite intră cu siguranță Madonna delle Mosche, muzeul dedicat lui Maradona sau arta stradală La Santa con la pistola (Banksy) ”curatoriată” și întreținută de pizzeria ”Dal Presidente”. O Sfântă (copiată după Santa Agnese in Agone din Roma) privind pistolul cu aură de deasupra capului va mulțumi atât privitorii obișnuiți cu ”dialogul artei contemporane cu clasicii”, precum și pe cei care mai caută încă ”șocul” sau doar ceva îndeajuns de cool încât să treacă cu brio de echilibristica pe firul atât de subțire dintre kitsch și ce a mai rămas. Dacă le-ai văzut pe toate, ai pus pe facebook selfieul cu Madonna și/sau Maradona poți să te încadrezi în cel puțin unul dintre proverbele locului: Vedi Napoli e poi mori (Vezi Napoli și apoi mori) sau Ccà nisciuno è fesso (Aici nimeni nu e prost).

                                                                                          Oana Pughineanu

marți, 9 ianuarie 2018

Maimuța AI (I)

    Dacă este să dăm crezare noilor teorii legate de meme și inteligența artificială (artificial intelligence, AI) putem spune că omenirea trăiește o a doua revoluție copernicană. Alungarea omului din centrul universului și din ”vârful” evoluției este de data aceasta și mai radicală, posibil totală. Teoria memelor îi mai lasă, deocamdată, omului rolul de organism-gazdă. Inteligența artificială, s-ar putea să i-l ia și pe acesta. După ADN (primul replicator) și cultură (al doilea replicator), tehnologia pare să preia rolul celui de-al treilea replicator. Din perspectiva memelor (secvențe de informație care se autocopiază pe cât de mult posibil) tehnologia este net superioară omului (să spunem, cu o comparație extrem de slabă, ca un xerox pe lângă un scrib). În plus, teoria evoluției scapă, în sfârșit, de orice nuanță antropocentrică. Supraviețuirea celui mai adaptat nu se realizează conform unui plan ingineresc sau moral. Autorul Virusului minții, Richard Brodie subliniază neîncetat propagarea noului cuvânt, cel puțin de la Dawkins încoace: ”Organismele care supraviețuiesc nu o fac pentru ca lumea sa devină un loc mai bun sau mai frumos. O fac doar pentru a se înmulți”. O memă bună este una eficientă, indiferent că e vorba de copierea ideii de roată sau răspândirea imaginilor cu hello kitty. Exact ca în cazul virușilor de pe internet, ea are nevoie doar de gazde și de mici ”variații” care să o facă și mai ”adaptabilă”/copiabilă. Din perspectivă memetică evoluția nu pare să fie mai mult decât o inflație. Superproducția este deja profitul, indiferent de efectele pe care aceasta o are asupra ”calității vieții”. Reproducerea ADN-ului este un prim exemplu în acest sens. Conform interpretărilor lui Noah Harari (în Homo Sapiens) trecerea la stilul de viață sedentar, bazat pe agricultură, a dus la o scădere a calității vieții, dar capcana era perfectă, din moment ce aglomerații tot mai mari de oameni puteau supraviețui în condiții precare.
     Dar pe lângă memele care nu par să depășească simpla autoreproducere folosindu-se de varii suporturi, preocupările oamenilor de știință se îndreaptă spre nașterea unui unicatum, o nouă superputere, cea a AI. Nick Bostrom în Superinteligența încearcă o aproximare a viitorului odată ce AI va fi lansată/se va lansa (posibil în următorii 20-100 ani). Distopiile cu care ne-au obișnuit Orwell, Huxley sau Zamiatin vor deveni realitate fără rest (posibilitatea erorii umane e înlăturată într-un ”stat total” condus de o superinteligență care rulează pe supersuporturi tehnologice): ”Prin unicatum înțelegem o structură politică suficient coordonată intern, fără opozanți externi”, iar ”ințelepciunea” ei ar consta în faptul că ”este suficient de răbdătoare și de prevăzătoare în materie de riscuri pentru a putea furniza o cantitate de grijă bine direcționată către consecințele pe termen lung ale acțiunilor sistemului”. Deocamdată, modalitățile de a ajunge la AI sunt extrem de complicate și costisitoare. Le amintim pe scurt: 1. emularea globală a creierului sau ”uploading”, adică scanarea totală și detaliată a unui creier care va fi transferată într-un computer; 2. îmbunătățirea prin modificări genetice a creierelor umane care este foarte probabil să producă un nou eugenism, segregări dramatice între elitele manipulate genetic (care se presupune că vor produce AI) și restul populației; 3. interfețe computer-creier, și ele, destul de dificil de realizat datorită ”perisabilității” materialului biologic predispus la infecții și incompatibilități de tot felul; 4. o inteligență colectivă născută din rețele și organizații și care s-ar presupune că ar depăși defecte precum ”denaturările birocratice” sau ”jocurile stupide pentru putere”. În privința acestei ultime variante, John Giannandrea, conducătorul departamentul AI al Google avertizează asupra faptul că sistemele inteligente copiază prejudecățile umane. O combinație între algoritmi extrem de puternici care identifică și ”vând” electorate și consumatori în câteva secunde și biasurile creierului ar face să pălească biopolitica de secol XX. ”Un exemplu în acest sens este sistemul COMPAS care calculează probabilitatea ca un inculpat să recidiveze și este folosit de unii judecători pentru a determina dacă un deținut este eliberat sau nu. Lucrările COMPAS sunt păstrate în secret, însă o anchetă realizată de ProPublica a găsit dovezi că modelul poate fi părtinitor față de minorități (A system called COMPAS, made by a company called Northpointe, offers to predict defendants’ likelihood of reoffending, and is used by some judges to determine whether an inmate is granted parole. The workings of COMPAS are kept secret, but an investigation by ProPublica found evidence that the model may be biased against minorities. https://www.technologyreview.com/s/608986/forget-killer-robotsbias-is-the-real-ai-danger/)”.     Tehnosociologul Zeynep Tufekci vorbește tot despre pericolele ascunse în algoritmii extrem de puternici pe care se bazează rețelele sociale, motoarele de căutare și chiar piețele. Ei pot ”prezice”, deduce lucruri umane, prea umane, precum o criză de depresie sau tendințe suicidare, la fel cum pot manipula ”voința politică” a internauților.
     Privind această ”cursă pentru crearea unei superinteligențe” vorbele lui Nietzsche care spunea la un moment dat că în privința deslușirii omului s-ar putea ca totul să fie o chestiune de medicină nu poate să ni se pară decât romantic-vitalistă. Mai degrabă pe o latură pozitivistă, deslușirea omului a devenit o chestiune de statistică. Deocamdată oamenii mai au un control asupra mașinilor care manipulează poveștile lumii (chiar dacă algoritmii sunt deja de neînțeles). El este încă subsumat luptei stupide pentru putere și profit, dar în cazul lansării unei AI autonome scenariile sunt greu de imaginat. În mod involuntar, imaginile viitorului par rupte din scenarii sf. Practic, o superinteligență autonomă (care se autogenerează și crește de la un anumit punct fără niciun imput uman) este imposibil de ”descris”. Care vor fi scopurile unei superputeri cognitive? Cel puțin răspunsurile lui Nick Bostrom alternează înre variante soft, care țin cont de problemele umane și horror (fie extincția speciei, fie detașarea ”indiferentă” de ea). Astfel, o superinteligență s-ar putea ocupa de "probleme care nu pot fi rezolvate prin descompunere și care s-ar putea sa pretindă modalități calitative noi de înțelegere sau noi cadre reprezentaționale care ar fi prea noi și prea complicate pentru oamenii zilelor noastre. Anumite tipuri de creație artistică sau cogniție strategică s-ar putea încadra aici". Sau, în varianta horror, AI va ”reconfigura resursele terestre și le va utiliza în orice produs va asigura maximizarea obiectivelor sale”. Din momentul în care se încearcă interpretarea ”voinței superinteligente” scenariile sunt contradictorii și uneori comic-antropomorfe (după modelul comploturilor și loviturilor de stat) având în vedere că agentul inteligent nu va avea niciun scop uman. Oricum ar fi, supremația unei superinteligențe s-ar instala în câteva ore, maxim câteva săptămâni. Dacă ea nu va fi decât un alt suport pentru meme, cu siguranță specia umană își va fi încheiat rolul. Nu putem fi decât poeți încercând să descoperim motivațiile unui IQ de sute de ori mai mare decât cel uman. În fond, am putea fi salvați doar dacă scopul ar fi lipsa de scop. Sau dacă oamenii vor mai putea fi ”organele sexuale ale mașinilor” după cum se exprima, atât de plastic, McLuhan. 
                                                                                                                       Oana Pughineanu

luni, 13 noiembrie 2017

BANANA PARTY NELIMITAT

    Clujul sau ”Club-Napoca” sau ”New Yorkul fără metrou”, după cum mai este cunoscut în mediile virtuale, poate să își închipuie că devine un trendsetter în ce privește distracția. Acum câteva săptămâni a avut loc viral-locala ”Banana party”, un bal al bobocilor, ocazie pentru câțiva tineri de 15 ani să mimeze/reproducă conform imaginarului colectiv acreditat în vremile noastre, în public și în grup, o partidă de sex oral folosindu-se de banane (se poate reinterpreta pentru ”clasa creativă”, ca fiind un ”exercițiu de empowerment”, nu se știe exact dacă pentru fete, băieți sau banane. Probabil banane). Câteva poze au ajuns în presă și unele voci condamnă felul în care aceste poze au devenit publice, invocând sfînta și aproape unica relație care reglează societatea: cea dintre angajat și angajator. Orice s-ar petrece în fața ochilor angajatorului el trebuie să-și respecte contractul de supunere, loialitate și confidențialitate. El nu poate sluji altor puteri, cum ar fi: senzaționalul de presă sau propria conștiință (în unele cazuri nici nu mai ai cum să le deosebești). Preocuparea aceasta legtă de felul în care au ajuns pozele în presa locală îmi aduce aminte de șirul nesfârșit de bussinesmani și robinhoozi din Videocracy. Așa se descria Fabrizio Corona (unul dintre produsele atipice ale televiziunii ”Președintelui”), ca fiind un Robin Hood modern, care ia de la bogați și își dă lui însuși. Metoda: vânzarea fotografiilor compromițătoare vedetelor însăși. Cazul celebru e cel al pozei cu fiica lui Berlusconi, nemulțumită de calitatea estetică a unor poze în care a fost surprinsă, poze pe care totuși tatăl le publică în toate revistele de scandal pe care le deținea la acea vreme (majoritatea din Italia) confirmându-și imaginea de businessman în ochii tuturor robinhoozilor.
    Am întrebat câțiva tineri majori ce părere au despre aces party. Unul dintre ei mi-a răspuns că și el ar fi dorit să aibă parte de asemenea baluri, iar ceilalți, în unanimitate, au spus că ”e foarte bine, creativitatea tinerilor nu trebuie îngrădită”. Parcă mi-au luat vorbele din gură: mă întrebasem și eu, ironic, de ce unii jurnaliști au ales să folosească titluri de genul ”și toate acestea de față cu profesorii”? Indiferent dacă profesorii sau orice alt individ matur a participat sau nu la acest eveniment, ce ar fi putut face? Profesorul nu poate impieta în niciun fel ”creativitatea” elevului. În învățământul modern ”centrat pe elev/student” (pe ce altceva ar putea fi centrat? pe învățătură?) profesorul e o figură total ”peripatetică”, însoțitoare, lipsit de autoritate. El se poate agita politic corect în privința patriarhatului din Baltagul, dar nu poate contesta modelele îndrăgite și acceptate în masă, lansate la emisiuni gen Capatos sau în videouri gen Swalla. Într-un mod spontan pentru care îmi cer scuze de pe acum, mi-a sărit în minte următoarea întrebare: ”Cum pot fi respectivii tineri creativi, copiind scenarii de pe Mtv și/sau youporn?” Tinerii au început să râdă spunându-mi că totul e ”doar așa, de distracție”. Mai noua categorie de distracție, cu siguranță, s-a lărgit considerabil de pe vremea studenției mele, ce să mai spun de a bunicilor... Generația mea, a celor născuți între anii 1977-1983 are, datorită trăsăturilor de struțocămilă (pe jumătate crescuți fără internet, pe jumătate trăind cufundați în el) un nou nume: Xenniali (între Generația X și Millenniali, și aducând încă aminte de omul care se rostogolește dinspre centru spre un X indeterminat). Corpurile și mințile noastre au cunoscut alte tipuri de dresaje, pre-creative. Distracția cuprindea câteva jalnice activități destul de clar circumscrise și nu am mai apucat (cel puțin cu o jumătate de viață) epoca în care la capitolul distracție intră aproape orice pentru care nu se găsește o explicație (între ”rațional” și de de ”bun simț”).
    Dar mi-am dat seama urgent de cât de anacronică este gândirea și gusturile xilenniale. Cum aș putea vorbi despre un concept de creativitate legat de noutate într-o lume social media care funcționează pe bază de colaj, copy-paste, print screem și număr de clikuri? (Cât despre ce înseamnă noul însuși în minunata lume nouă, din nou, diferențe de gândire și gust mă impiedică să văd în ”modificare” și ”postproduction” ceva nemaipomenit). A copia este un act de creativitate dacă poate deveni un meme. Alte copieri care nu se supun acestui aleatoriu al succesului rămân închise pe vecie într-un purgatoriu etern al rețelei aștepându-și revalorizarea așa cum un bugetar așteaptă câștigul la loto. Millennialii trăiesc în gustul pop și cultura share. Din impulsul corectitudinii politice trebuie să spunem că nu e nici mai bună nici mai rea decât epoca bronzului sau epoca de aur. Funcționează doar pe alte criterii. Aici, desigur, intervine buba. Care criterii? Aproape că îți vine să te încrezi în inteligența artificială pentru a le descoperi. De fapt, companii precum Google nu fac altceva decât să descopere matematic aceste criterii. O nouă cabală a algoritmilor poate va face sens și va răspunde întrebării legată de autoorganizarea viralelor. Din mișcările ochilor și din microtrăsătuirle noaste vor fi deduse comportamente de consum și comportamente ”ideologice”. Mai devreme sau mai târziu ele vor fi combinate într-un înfricoșător liberalo-fascism. Semnele totalitarismului unei tehnologii inimaginabil de invazive sunt deja copleșitoare: în partea occidentală, de partea ”distracției”, firmele se întrec să producă roboți cât mai umani care pot reproduce până și atingerea cuiva care a murit. Roboții vor stoca nu doar informații, ci o serie întreagă de comportamente pe care, probabil, generațiile viitoare le vor cumpăra de ”la raft” (Dan Chen construiește roboți pentru îngrijirea bolnavilor terminali, roboți care pot reproduce atingerea umană, chiar atingerea cuiva care a murit și roboți care stimulează sentimentul de echipă: https://www.facebook.com/quartznews/videos/178282875175081/?hc_ref=ARQgsAbEIbmeqpNjBOV5wokhHYOt5Vv9Hxzgx6xYTgw5LdSXWbBdkMZoShNrHresEe4&pnref=story). 
   În timp ce noi suntem urmăriți în calitate de consumatori, împărțiți pe categorii de gust (fiind desprinși de fosta viziune a clasei și relațiilor de putere), China experimentează cu identificarea ideologică. În 2020, guvernul chinez își propune să lanseze un Social Credit System prin care cetățenii vor primi un ”national trust score”, un sistem care să noteze calitatea cetățeanului în urma monitorizării tuturor activităților sale online: de la vizitarea magazinelor la urmărirea tipului de prieteni pe care îi are sau a a orelor pe care le petrece cu jocurile video (http://www.wired.co.uk/article/chinese-government-social-credit-score-privacy-invasion).
    Cu siguranță Millennialii au ”timpuri interesante” în față. Dacă e să adoptăm un ton apocaliptic, s-ar putea ca ei să se confrunte sau să fie direct condamnați fără apel de acest totalitarism al mașinii care nu uită, nu șterge și în funcție de interese și ideologii, nici nu iartă. Distracțiile se pot transforma cu ușurință în alte vremi în acuzații (și nu e vorba doare de faptul că peste câțiva ani domnișoarele care au mâncat banana vor învăța despre sexual harassment). La fel cum se întâmplă în cazul unor firme precum Ancestry.com care face o analiză a ADN-ului la cerere (indicându-ți strămoșii), informația o dată lansată în lumea virtuală poate deveni o probă împotriva ta. ”Big data” nu doar culege informații, ci este proprietarul lor, adică le deține pentru a le folosi dincolo de voința celor care le ”produc” cu fiecare mișcare și respirație. ADN-ul tău nu e protejat de niciun drept de autor. Poitica Ancestry.com mi se pare semnificativă pentru tot spațiul social-virtual în care ne lăsăm urmele și plantăm, fie că știm sau nu, viitoare ”crime anunțate” (https://www.geneticsandsociety.org/article/ancestrycom-takes-dna-ownership-rights-customers-and-their-relatives): 1. Ancestry.com poate folosi și distribui ADN-ul clientului în orice scop (științific sau comercial). 2. informațiile tale genetice pot fi folosite ”împotriva ta și a rudelor tale”: în cazul descoperirii unor boli în ADN-ul clientului sau al rudelor, informațiile pot fi folosite pentru a împiedica obținerea asigurării medicale sau chiar obținerea unui loc de muncă. 3. În cazul în care informațiile deținute îți produc ție sau rudelor tale neplăceri, Ancestry.com nu poate fi făcut responsabil în niciun mod legal. Singurul lucru pe care clientul îl poate face este să înceteze folosirea Ancestry.com. La fel cum singurul lucru pe care Ancestry.com îl poate face e să nu înceteze niciodată folosirea materialului furnizat de client. Pentru generațiile viitoare ”The Banana party” va fi fără sfârșit. Deocamdată doar barmanii au avut de suferit, primind amenzi pentru vinderea alcoolului minorilor. Dar ADN-ul virtual al tuturor celor implicați în ”distracție” plutește pe vecie în rețea așteptând judecăți de apoi imprevizibile. 
                            Oana Pughineanu

vineri, 28 iulie 2017

Despre peștele de sticlă

  Nu toți peștii de sticlă sunt la fel. Pătați cu măiestrie în toate culorile lumii, intră în memoria colectivă cu profilul straniu al ”botului” mereu deschis, întregul corp devenind un ambalaj pentru cantități variabile de aer și praf, un ”odradek” burghezo-balcanic (și nu numai) care supraviețuiește, exact ca în povestirea kafkiană, stăpânilor. Dar, la o privire inutil de atentă, lucrurile nu stau așa. Unii pești au gura închisă, cu buze siliconate, alții nu se sprijină pe înotătoare, ci direct pe o burtă pantagruelică care se lipește de mileu ca trupul umed al unei starlete reality de prosopul de plajă. Între câinii de porțelan, păstorițele sau balerinele care încântau vitrinele dintre oameni acum 50 de ani, peștii iau cu asalt platformele emarket. Sunt apreciați la noi și peste hotare. Dacă ar avea conștiință, cu puțin self help și câteva cursuri de dezvoltare personală ar putea deveni brand de țară. Dar așa, mereu puși la locul lor, nu fac decât să inspire gânduri stranii. Privind cei 10 pești pe care consăteanul meu de viață îi colecționează, alineați ca niște baionete luate în râs mi-am amintit, desigur, de bibelourile copilăriei: o întreagă menajerie redusă la tăcere în corsete de porțelan. Cântăreața de operă reprodusă în cea mai expresivă mimică de scenă, producea efecte comic-grotești. În criza de paralizie produsă de durerile de spate, cu atât mai stranii mi s-au părut peștii. La o adică ei oricum sunt muți, ”morți”, reproducerea lor în sticlă pare o taxidermie la pătrat. Privindu-i intri în abis. Între ”de ce specia umană simte nevoia de a reproduce tot ce zboară?” și ”de ce există ceva mai degrabă decât nimic?” totul se evaporă. Niciun răspuns dintre cele știute nu te mulțumește. În paralizie timpul e atât de lung încât nici ”cultural appropiation” nici ”autocolonizarea” hipsterească a memoriei nu ajung. Ești doar tu cu peștele-de-sticlă-mai-degrabă-decât-nimic.
   Dacă aș cunoaște artistul poate o explicație destinală și-ar face loc: ”nu puteam să nu fac peștele”, ”simt nevoia să creez pești așa cum alții simt nevoia de alcool”. Dar în acest caz, Reproducerea Mecanică pare să fie artistul, iar nevoia de reprezentare nu mai trece prin idiosincrasiile unuia individ de geniu și nici prin obsesia lui August II. der Starke, ”părintele” porțelanului ”adevărat” european (datorită faptului că suferea de maladie de porcelaine și datorită celor care au descoperit utilitatea caolinului în fabrica din Meissen, figurinele nu mai trebuie importate din China, iar kitschurile pe care azi le numim bibelouri devin, încă o dată, simboluri ale puterii și rafinamentului elitelor). Peștii din atâtea case trebuie să facă semn către ceva cu relevanță antropologică. Desigur, nu mai e vorba de un obiect sacru de la care toți vor să se împărtășească. Azi e vorba de o reevaluare parodic-nostalgică a kitscului care nu s-a născut în comunism (în mod ciudat, unica referire descoperită pe net la peștele de sticlă și alte drăgălășenii vorbește doar de perioada Odiosului, de parcă sticla și porțelanul și lipsita lor de gust întrebuințare s-ar fi născut spontan pe vremea PCR, fiind la fel de pure ca și creștina noastră moștenire, veche de ”2000 de ani”). Dar ce a fost în mintea primului fabricant care, cu siguranță, nu mai făcea parte din marea burghezie și, probabil, nici din mica burghezie a cărei resturi de gust le reproduce? Puțin probabil să fi răspuns vechilor nevoi simbolice precreștine sau creștine. Nu astfel a ajuns peștele ”pescar de oameni”. Singurul lucru la care mă pot gândi este că, între bibelouri, peștele devine un reprezentant al preluării de către mase a ”dezinteresului față de subiect” cu care artiștii s-au confruntat după ce au scăpat atât de cătușele tradiției cât și de cele ale subiectivității, dar păstrând reminiscențe. Peștele de sticlă pare un obiect suprarealist, dar nu mai iese dintr-un inconștient anume, ci din unul ”democratizat”, devenind astfel hiperreal. Privindu-l îți aduci aminte de culorile și cuvintele lui Frank Stella: ”Partizanii vechilor valori în pictură sfârșesc întotdeauna prin a afirma că există acolo ceva în afară de vopsea și pânză. Pictura mea se bizuie pe faptul că numai ceea ce poate fi văzut acolo este acolo (...). Tot ce vrea cineva să extragă din picturile mele și tot ce extrag eu însumi din ele este faptul că se poate vedea întreaga idee fără nicio confuzie... Ceea ce vezi este ceea ce vezi„.
   Desigur, peștele de sticlă s-ar supune unor evidente interpretări psihanalitice dar preferința maselor pentru acest tip de bibelou care nu reproduce nici bucolicul (păstorii), nici natura jucăușă (căței, pisici cu ghem, căprioare), nici apuse arome nobiliare (cântăreața de operă) rămâne opacă (la fel cum greu de explicat este reproducerea omniprezentă a logoului hello kitty). Dacă îl privim într-o vitrină alături de celelalte bibelouri, peștele e o apariție ”nefirească”. Cu ce este populat inconștientul colectiv care selectează un astfel de artefact? Corespune în materie de gust, deierarhizării subiectelor în stil Courbet căruia i se reproșa că totul ”e la fel de nesemnificativ” și-atunci pește-păstor-soprană pe același raft sunt egal de inegale? Este un inconștient colectiv care-și ”uită” vechile simboluri și mitologii chiar dacă este populat de ele? Când îl zăresc prin piețele de vechituri sau cum revine la modă pe internet tot ce îmi trece prin minte este aleatoriul acestei apariții. El este un exemplu de viral avant la lettre. Între cauză și efect, se interpune o reproducere canceroasă, imprevizibilă. De ce o pisică și nu alta? De ce un app și nu altul? De ce un joc inept gen angry bird și nu altul? De ce fidget spinner? Pentru răspunsul la astfel de întrebări de obicei intră în joc o mulțime de cercetări bazate pe analiza cantitativă, pe urmărirea reacțiilor somatice, a privirii cu ochelarii google, a nivelului de transpirație, a pulsului.
   În epocile străbătute de metanarațiuni, era absurd sa întrebi, spre exemplu, de ce se pictează mereu subiecte religioase? În zilele noastre, care încă mai trăiesc, cel puțin la nivel de gust, din ”dialogul cu trecutul”, unul tot mai nefericit și care probabil va deveni opac pentru generațiile viitoare, a găsi răspunul la un astfel de ”de ce?” seamănă cu aplicarea unui ”detector de minciuni”, deși povestea însăși în care apare minciuna e tot mai vagă sau tot mai confuză. Lucruri banale plutesc în neștire în jurul nostru. Apar (prin pop out) din nimicul virtual al minții și dispar în același nimic. Sunt pești de sticlă de o secundă, jonglând cu istorii din ce în ce mai estompate sau doar cu o sensibilitate care nu-și mai conștientizează cadrele sau sursele (după nevoia modernă de șoc, urmează nevoia postmodernă de aleatoriu, producător de divertisment). De ce peștii de sticlă? De ce un anume albastru în bara de căutare google? Nu există nici filosofii premergătoare, nici tradiții care să ajute la stabilirea culorii. Există doar măsurători care pot indica pe bază de reacții corporale inconștiente condițiile de succes ale unui viitor produs.
   În ceea ce mă privește, după trei zile de conviețuire ionesciană cu peștii de sticlă de pe dulap, mi-am adus aminte de nedumerirea pe care melcul lui Francesco del Cossa (Annunciazione, 1470) i-o provocase criticului Daniel Arasse. În prim planul tabloului, aproape cu un efect de trompe l'oleil care îl face să iasă pe jumătate în afara tabloului, pictorul a așezat un melc ”uriaș” dacă îl comparăm cu Dumnezeul pictat în stânga sus. Indiferent de speculațiile teologice cea mai interesantă observație mi s-a parut cea legată de templu. Discutând cu un arhitect, Arasse află că în ciuda perfecțiunii simetrice, respectiva construcție nu s-ar putea zidi în realitate. Este doar un templu ideal sau o imagine ironică a ”idealului”. Asemeni melcului, aproape ieșind afară din ”tablou”, peștele străbate epoci de aur, care mai de care mai ideale. În spate și în jur, imaginea se schimbă. În locul vitrinei burghezo-proletare de bloc stau corpuri simple, ”funcționale” imitând viața bună din reclamele banca transilvania. Peștele rămâne o nuncă-n perete în orice decor. După ce ai consumat faza amintire-nostalgie-kitsch și privești de aproape acest înveliș de nimic cu o gură deschisă neverosimil, ajuni de unde ai plecat: de ce există ceva mai degrabă decât nimic? 
                         Oana Pughineanu 

joi, 22 iunie 2017

Etic, estetic, taxe, manele

     De când Foucault analiza capitalul uman lucrurile au „evoluat” în domeniul investiţiei de sine. Nu doar că individul trebuie să se gestioneze ca pe o întreprindere, ci mai mult decât atât, mai nou trebuie să se gestioneze şi ca pe o instituţie mass-media (reţelele de socializare democratizează reproducerea mecanică care, de obicei era în puterea celor care deţineau mijloacele de producţie). Artei exploatării de sine i se adaugă arta expunerii de sine, prima fiind practic de nesusţinut fără a doua. Nu mai e vorba aici de o apariţie spontană, mai mult sau mai puţin deşănţată, mai mult sau mai puţin fericită sau distractivă, gen „Românii au talent”, la fel cum nu mai e vorba nici de apariţiile boematice care şi-au pierdut cu totul farmecul (presupun) într-o lume de clubbing, unde, din nou, vorba lungă e sărăcia imaginii. Paginile personale ale celor care doresc să devină lideri de opinie sau care pur şi simplu simt presiunea acestui nou spaţiu public ca transformându-i în lideri de opinie arată „comme il faut”, respectând şi în glume limitele corectitudinii politice care, după cum se ştie, poate provoca pierderea locului de muncă şi varii stigmatizări. Facebookul potenţează la maxim autocenzura şi fabricarea „selfie-ului perfect”. Apariţiile „spontane” sunt procesate de marile instituţii care au resursele necesare pentru a construi o scenă îndeajuns de mare. Arta pop şi instituţiile media au înţeles nevoile acestui nou narcisism şi locuri precum Factory-ul lui Andy Warhol sau studiourile de televiziune au funcţionat şi funcţionează, practic, folosind acelaşi principiu: oferă un spaţiu unde fiecare este invitat să „fie el însuşi”. Succesul este garantat pentru că e mereu însoţit de efectul non-elitar care maschează cu strălucire inechitatea. Expunerea obscenă a corpurilor „talentaţilor” este cea mai semnificativă formă de „divertisment pentru divertisment”. Fiecare este deosebit şi place în acelaşi timp tuturor. Fiecare se autoexprimă pentru a deveni viral. Scena poate crea inclusiv spaţii egoist-altruiste precum în emisiunile „Dansez pentru tine”. Oameni care vor în majoritatea cazurilor să salveze de boli grele rude care nu-şi permit tratamentele scumpe, sunt puşi de bună voie să producă circ pentru mult râvnita pâine. În viaţa de zi cu zi ei sunt cei care produc pâinea pentru circari, dar puterea de atracţie a ecranului este, dacă nu locul unei transfigurări, atunci, cu siguranţă, locul unei teleportări. Aici, pe micile touch screen-uri sau pe marile plasme se joacă la miză mare. În termeni filosofici „divertismentul pentru divertisment” produce un nou raport între două tipuri de libertăţi. Sau mai bine spus, o pune pe una în slujba celeilalte. Una este, dacă îl urmăm un clasic precum Kant, „libertatea pentru”, cea etică, prin care acţionăm încercând să urmăm imperativul categoric, iar cealaltă este „libertatea faţă de” care a luat multe forme, cea mai „nobilă” aparţinând domeniului estetic în vremea apusului romantic dispreţ faţă de lume. În zilele noastre dispreţul faţă de lume nu mai implică retragerea într-o creaţie ermetică, ci cel mult, o combinatorică parodică, un meme viral sau o expunere copy-paste fără sfârşit a realităţii. Între o transmisie live şi o galerie de artă care afişează obiecte Ikea doar criticul rafinat mai poate face o diferenţiere. Ca de obicei el este antrenat să creadă şi să vadă ceea ce vulgul nu poate vedea, dar de data asta nu din cauza caracterului incomprehensibil, ci datorită evidenţei zdrobitoare. Între iubitorul de divertisment şi cel de artă (să presupunem că ele nu se suprapun total) o comică diferenţă se insinuează. Pentru primul e frumos ceea ce place fără concept (taletnul: o voce fantastică, un corp abil, un meşteşug oarecare practicat de un amator), în timp ce al doilea are nevoie de concept pentru a-şi explica diferenţa atât de fină, transparentă între galeria Ikea şi Ikea (Ikea încă place fără concept şi toate formele abile de publicitate doresc să obţină din partea cumpărătorului/consumatorului emoţional, această faimoasă plăcere pe care galeria de artă dorea să stoarcă din meschinul burghez. Acum, galeria de artă poate deveni proria casă, iar muzeul rareori mai place fără concept. El face parte din consumul de status: ai sau nu selfie cu Monalisa?).
       Dar făcând abstracţie de conceptul care trasează diferenţe şi creează valori estetice şi financiare, trebuie să observăm că în lumea capitalului uman şi a mass-mediei de sine, orice libertate pentru, este posibilă doar dacă e ajutată, promovată şi susţinută de libertatea faţă de. Totuşi, ecouri din vremuri apuse, când accesul la expunere era atât de restricţionat încât valoarea trebuia produsă sau cel puţin produsele trebuiau selecţionate înaintea expunerii mai bântuie şi în zilele noastre. Ele nu fac, de fapt, decât să creeze confuzie în acelaşi timp în care livrează tot prin expunere, principiile solide a lumii apuse.
         Un astfel de caz este indignarea produsă în rândul „clasei creative” şi a „clasei self-made manilor” de apariţia de succes a maneliştilor în cultura de club a Clujului. Florin Salam invitat acum vreo lună şi o altă formaţie care a electrizat scena TIFF-ului au cântat pentru un public exclusiv hipsteresc şi îmbătat de plăcere fără concept. În urma acestei isterii colective Adevărul a preluat un comentariu deştept postat pe facebook de către un IT-ist (nu insistăm asupra autorităţii de necontestat a părerilor celor care câştigă peste salariul minim sau mediu în niciun domeniu, fie el estetic, politic sau economic). Mesajul e simplu şi vizează nu doar manelizarea tiff-ului ci, mai ales, se adresează buzunarului oricui: „Aţi celebrat faptul că sunteţi nişte proşti care plătesc impozite inclusiv în locul maneliştilor”. „Văd multă lume inflamată pe tema manelizarii de la TIFF. Sincer, nu mă interesează, fiecare are dreptul să se manifeste în felul lui. Marea mea problemă este cu impozitele. Dacă la mine la firma "uit" să plătesc chiar şi 10 RON la impozit pe profit sau TVA, sare ANAF-ul pe mine, popreşte conturi, etc... Când vine vorba de băieţii ăştia, facem filme despre cum fac ei mii şi zeci de mii de euro într-o singura noapte. Până când nu voi vedea acelaşi tratament aplicat de ANAF ca şi în cazul meu, plătitor regulat şi riguros de taxe, îmi rezerv dreptul să-i cataloghez drept ceea ce sunt. Nişte evazionişti nenorociţi, mână în mână cu nişte (o parte, nu toţi) funcţionari la fel de nenorociţi care îi protejează. Asta ca să nu ajungem la subiectul justificării averilor considerabile acumulate până în acest moment, lucru în legătură cu care aceeaşi evazionişti nenorociţi (publici şi privaţi) tac mâlc.” Cu siguranţă acelaşi IT-ist nu are probleme cu Avoniz-area Tiffului, cu McDonaldizarea Tiff-ului. Nu se întreabă nici câtă evaziune legală şi consimţită fac marile firme care sponsorizează Tiff-ul. Self made-man-ul nu vede mai departe de lungimea taxei lui... IT-istul e un executant de calitate. Nu va fi niciodată plătit precum confratele lui european sau american pentru aceeaşi muncă, dar ce contează? E mai bine plătit decât capra vecinului şi poate să-şi ia cel puţin un sandwich cu avocado pe zi plus o limonadă la preţuri de neconcurat. Nu are nicio problemă cu Untold şi alte blănuri cultural-artistice plătite din taxele lui. E la fel de ignorant ca oricare altul. Nu poate face diferenţa între un „Picasso şi un accident de maşină” dar ştie exact unde se poate expune cu converşii #rezist şi unde se poate imersa în cultura ceaiului ca să pară că poate face diferenţa, în timp ce râde de ţoapa care merge la biserică-mall să-şi expună tocurile roşii. Şi nici prin cap nu-i trece că manelizarea Tiff-ului nu e decât felul în care hipsterii transformă minorităţile şi, în general, orice tip de cultură în propriul „souvenir” kitsch. Pe plan estetic, desigur, gusturile nu se discută. În fond manelele învârt aceeaşi ciorbă binară la care inconştientul self-made man-ului rezonează: io cu fraţii mei pe de o parte, duşmanii pe de alta, self-made-ul şi confortul familiei sale pe de o parte, rataţii şi asistaţii social pe alta, elita corporatistă pe una, prostimea pe alta. Plus suferinţele din amor. Dar parcă aici manelistul iese mai sus la testul de „romantism eminescian”. Self made-ul pierde investiţii şi-n relaţii, manelistul mai plânge, mai moare de dor. 
                                 Oana Pughineanu