vineri, 28 iulie 2017

Despre peștele de sticlă

  Nu toți peștii de sticlă sunt la fel. Pătați cu măiestrie în toate culorile lumii, intră în memoria colectivă cu profilul straniu al ”botului” mereu deschis, întregul corp devenind un ambalaj pentru cantități variabile de aer și praf, un ”odradek” burghezo-balcanic (și nu numai) care supraviețuiește, exact ca în povestirea kafkiană, stăpânilor. Dar, la o privire inutil de atentă, lucrurile nu stau așa. Unii pești au gura închisă, cu buze siliconate, alții nu se sprijină pe înotătoare, ci direct pe o burtă pantagruelică care se lipește de mileu ca trupul umed al unei starlete reality de prosopul de plajă. Între câinii de porțelan, păstorițele sau balerinele care încântau vitrinele dintre oameni acum 50 de ani, peștii iau cu asalt platformele emarket. Sunt apreciați la noi și peste hotare. Dacă ar avea conștiință, cu puțin self help și câteva cursuri de dezvoltare personală ar putea deveni brand de țară. Dar așa, mereu puși la locul lor, nu fac decât să inspire gânduri stranii. Privind cei 10 pești pe care consăteanul meu de viață îi colecționează, alineați ca niște baionete luate în râs mi-am amintit, desigur, de bibelourile copilăriei: o întreagă menajerie redusă la tăcere în corsete de porțelan. Cântăreața de operă reprodusă în cea mai expresivă mimică de scenă, producea efecte comic-grotești. În criza de paralizie produsă de durerile de spate, cu atât mai stranii mi s-au părut peștii. La o adică ei oricum sunt muți, ”morți”, reproducerea lor în sticlă pare o taxidermie la pătrat. Privindu-i intri în abis. Între ”de ce specia umană simte nevoia de a reproduce tot ce zboară?” și ”de ce există ceva mai degrabă decât nimic?” totul se evaporă. Niciun răspuns dintre cele știute nu te mulțumește. În paralizie timpul e atât de lung încât nici ”cultural appropiation” nici ”autocolonizarea” hipsterească a memoriei nu ajung. Ești doar tu cu peștele-de-sticlă-mai-degrabă-decât-nimic.
   Dacă aș cunoaște artistul poate o explicație destinală și-ar face loc: ”nu puteam să nu fac peștele”, ”simt nevoia să creez pești așa cum alții simt nevoia de alcool”. Dar în acest caz, Reproducerea Mecanică pare să fie artistul, iar nevoia de reprezentare nu mai trece prin idiosincrasiile unuia individ de geniu și nici prin obsesia lui August II. der Starke, ”părintele” porțelanului ”adevărat” european (datorită faptului că suferea de maladie de porcelaine și datorită celor care au descoperit utilitatea caolinului în fabrica din Meissen, figurinele nu mai trebuie importate din China, iar kitschurile pe care azi le numim bibelouri devin, încă o dată, simboluri ale puterii și rafinamentului elitelor). Peștii din atâtea case trebuie să facă semn către ceva cu relevanță antropologică. Desigur, nu mai e vorba de un obiect sacru de la care toți vor să se împărtășească. Azi e vorba de o reevaluare parodic-nostalgică a kitscului care nu s-a născut în comunism (în mod ciudat, unica referire descoperită pe net la peștele de sticlă și alte drăgălășenii vorbește doar de perioada Odiosului, de parcă sticla și porțelanul și lipsita lor de gust întrebuințare s-ar fi născut spontan pe vremea PCR, fiind la fel de pure ca și creștina noastră moștenire, veche de ”2000 de ani”). Dar ce a fost în mintea primului fabricant care, cu siguranță, nu mai făcea parte din marea burghezie și, probabil, nici din mica burghezie a cărei resturi de gust le reproduce? Puțin probabil să fi răspuns vechilor nevoi simbolice precreștine sau creștine. Nu astfel a ajuns peștele ”pescar de oameni”. Singurul lucru la care mă pot gândi este că, între bibelouri, peștele devine un reprezentant al preluării de către mase a ”dezinteresului față de subiect” cu care artiștii s-au confruntat după ce au scăpat atât de cătușele tradiției cât și de cele ale subiectivității, dar păstrând reminiscențe. Peștele de sticlă pare un obiect suprarealist, dar nu mai iese dintr-un inconștient anume, ci din unul ”democratizat”, devenind astfel hiperreal. Privindu-l îți aduci aminte de culorile și cuvintele lui Frank Stella: ”Partizanii vechilor valori în pictură sfârșesc întotdeauna prin a afirma că există acolo ceva în afară de vopsea și pânză. Pictura mea se bizuie pe faptul că numai ceea ce poate fi văzut acolo este acolo (...). Tot ce vrea cineva să extragă din picturile mele și tot ce extrag eu însumi din ele este faptul că se poate vedea întreaga idee fără nicio confuzie... Ceea ce vezi este ceea ce vezi„.
   Desigur, peștele de sticlă s-ar supune unor evidente interpretări psihanalitice dar preferința maselor pentru acest tip de bibelou care nu reproduce nici bucolicul (păstorii), nici natura jucăușă (căței, pisici cu ghem, căprioare), nici apuse arome nobiliare (cântăreața de operă) rămâne opacă (la fel cum greu de explicat este reproducerea omniprezentă a logoului hello kitty). Dacă îl privim într-o vitrină alături de celelalte bibelouri, peștele e o apariție ”nefirească”. Cu ce este populat inconștientul colectiv care selectează un astfel de artefact? Corespune în materie de gust, deierarhizării subiectelor în stil Courbet căruia i se reproșa că totul ”e la fel de nesemnificativ” și-atunci pește-păstor-soprană pe același raft sunt egal de inegale? Este un inconștient colectiv care-și ”uită” vechile simboluri și mitologii chiar dacă este populat de ele? Când îl zăresc prin piețele de vechituri sau cum revine la modă pe internet tot ce îmi trece prin minte este aleatoriul acestei apariții. El este un exemplu de viral avant la lettre. Între cauză și efect, se interpune o reproducere canceroasă, imprevizibilă. De ce o pisică și nu alta? De ce un app și nu altul? De ce un joc inept gen angry bird și nu altul? De ce fidget spinner? Pentru răspunsul la astfel de întrebări de obicei intră în joc o mulțime de cercetări bazate pe analiza cantitativă, pe urmărirea reacțiilor somatice, a privirii cu ochelarii google, a nivelului de transpirație, a pulsului.
   În epocile străbătute de metanarațiuni, era absurd sa întrebi, spre exemplu, de ce se pictează mereu subiecte religioase? În zilele noastre, care încă mai trăiesc, cel puțin la nivel de gust, din ”dialogul cu trecutul”, unul tot mai nefericit și care probabil va deveni opac pentru generațiile viitoare, a găsi răspunul la un astfel de ”de ce?” seamănă cu aplicarea unui ”detector de minciuni”, deși povestea însăși în care apare minciuna e tot mai vagă sau tot mai confuză. Lucruri banale plutesc în neștire în jurul nostru. Apar (prin pop out) din nimicul virtual al minții și dispar în același nimic. Sunt pești de sticlă de o secundă, jonglând cu istorii din ce în ce mai estompate sau doar cu o sensibilitate care nu-și mai conștientizează cadrele sau sursele (după nevoia modernă de șoc, urmează nevoia postmodernă de aleatoriu, producător de divertisment). De ce peștii de sticlă? De ce un anume albastru în bara de căutare google? Nu există nici filosofii premergătoare, nici tradiții care să ajute la stabilirea culorii. Există doar măsurători care pot indica pe bază de reacții corporale inconștiente condițiile de succes ale unui viitor produs.
   În ceea ce mă privește, după trei zile de conviețuire ionesciană cu peștii de sticlă de pe dulap, mi-am adus aminte de nedumerirea pe care melcul lui Francesco del Cossa (Annunciazione, 1470) i-o provocase criticului Daniel Arasse. În prim planul tabloului, aproape cu un efect de trompe l'oleil care îl face să iasă pe jumătate în afara tabloului, pictorul a așezat un melc ”uriaș” dacă îl comparăm cu Dumnezeul pictat în stânga sus. Indiferent de speculațiile teologice cea mai interesantă observație mi s-a parut cea legată de templu. Discutând cu un arhitect, Arasse află că în ciuda perfecțiunii simetrice, respectiva construcție nu s-ar putea zidi în realitate. Este doar un templu ideal sau o imagine ironică a ”idealului”. Asemeni melcului, aproape ieșind afară din ”tablou”, peștele străbate epoci de aur, care mai de care mai ideale. În spate și în jur, imaginea se schimbă. În locul vitrinei burghezo-proletare de bloc stau corpuri simple, ”funcționale” imitând viața bună din reclamele banca transilvania. Peștele rămâne o nuncă-n perete în orice decor. După ce ai consumat faza amintire-nostalgie-kitsch și privești de aproape acest înveliș de nimic cu o gură deschisă neverosimil, ajuni de unde ai plecat: de ce există ceva mai degrabă decât nimic? 
                         Oana Pughineanu 

joi, 22 iunie 2017

Etic, estetic, taxe, manele

     De când Foucault analiza capitalul uman lucrurile au „evoluat” în domeniul investiţiei de sine. Nu doar că individul trebuie să se gestioneze ca pe o întreprindere, ci mai mult decât atât, mai nou trebuie să se gestioneze şi ca pe o instituţie mass-media (reţelele de socializare democratizează reproducerea mecanică care, de obicei era în puterea celor care deţineau mijloacele de producţie). Artei exploatării de sine i se adaugă arta expunerii de sine, prima fiind practic de nesusţinut fără a doua. Nu mai e vorba aici de o apariţie spontană, mai mult sau mai puţin deşănţată, mai mult sau mai puţin fericită sau distractivă, gen „Românii au talent”, la fel cum nu mai e vorba nici de apariţiile boematice care şi-au pierdut cu totul farmecul (presupun) într-o lume de clubbing, unde, din nou, vorba lungă e sărăcia imaginii. Paginile personale ale celor care doresc să devină lideri de opinie sau care pur şi simplu simt presiunea acestui nou spaţiu public ca transformându-i în lideri de opinie arată „comme il faut”, respectând şi în glume limitele corectitudinii politice care, după cum se ştie, poate provoca pierderea locului de muncă şi varii stigmatizări. Facebookul potenţează la maxim autocenzura şi fabricarea „selfie-ului perfect”. Apariţiile „spontane” sunt procesate de marile instituţii care au resursele necesare pentru a construi o scenă îndeajuns de mare. Arta pop şi instituţiile media au înţeles nevoile acestui nou narcisism şi locuri precum Factory-ul lui Andy Warhol sau studiourile de televiziune au funcţionat şi funcţionează, practic, folosind acelaşi principiu: oferă un spaţiu unde fiecare este invitat să „fie el însuşi”. Succesul este garantat pentru că e mereu însoţit de efectul non-elitar care maschează cu strălucire inechitatea. Expunerea obscenă a corpurilor „talentaţilor” este cea mai semnificativă formă de „divertisment pentru divertisment”. Fiecare este deosebit şi place în acelaşi timp tuturor. Fiecare se autoexprimă pentru a deveni viral. Scena poate crea inclusiv spaţii egoist-altruiste precum în emisiunile „Dansez pentru tine”. Oameni care vor în majoritatea cazurilor să salveze de boli grele rude care nu-şi permit tratamentele scumpe, sunt puşi de bună voie să producă circ pentru mult râvnita pâine. În viaţa de zi cu zi ei sunt cei care produc pâinea pentru circari, dar puterea de atracţie a ecranului este, dacă nu locul unei transfigurări, atunci, cu siguranţă, locul unei teleportări. Aici, pe micile touch screen-uri sau pe marile plasme se joacă la miză mare. În termeni filosofici „divertismentul pentru divertisment” produce un nou raport între două tipuri de libertăţi. Sau mai bine spus, o pune pe una în slujba celeilalte. Una este, dacă îl urmăm un clasic precum Kant, „libertatea pentru”, cea etică, prin care acţionăm încercând să urmăm imperativul categoric, iar cealaltă este „libertatea faţă de” care a luat multe forme, cea mai „nobilă” aparţinând domeniului estetic în vremea apusului romantic dispreţ faţă de lume. În zilele noastre dispreţul faţă de lume nu mai implică retragerea într-o creaţie ermetică, ci cel mult, o combinatorică parodică, un meme viral sau o expunere copy-paste fără sfârşit a realităţii. Între o transmisie live şi o galerie de artă care afişează obiecte Ikea doar criticul rafinat mai poate face o diferenţiere. Ca de obicei el este antrenat să creadă şi să vadă ceea ce vulgul nu poate vedea, dar de data asta nu din cauza caracterului incomprehensibil, ci datorită evidenţei zdrobitoare. Între iubitorul de divertisment şi cel de artă (să presupunem că ele nu se suprapun total) o comică diferenţă se insinuează. Pentru primul e frumos ceea ce place fără concept (taletnul: o voce fantastică, un corp abil, un meşteşug oarecare practicat de un amator), în timp ce al doilea are nevoie de concept pentru a-şi explica diferenţa atât de fină, transparentă între galeria Ikea şi Ikea (Ikea încă place fără concept şi toate formele abile de publicitate doresc să obţină din partea cumpărătorului/consumatorului emoţional, această faimoasă plăcere pe care galeria de artă dorea să stoarcă din meschinul burghez. Acum, galeria de artă poate deveni proria casă, iar muzeul rareori mai place fără concept. El face parte din consumul de status: ai sau nu selfie cu Monalisa?).
       Dar făcând abstracţie de conceptul care trasează diferenţe şi creează valori estetice şi financiare, trebuie să observăm că în lumea capitalului uman şi a mass-mediei de sine, orice libertate pentru, este posibilă doar dacă e ajutată, promovată şi susţinută de libertatea faţă de. Totuşi, ecouri din vremuri apuse, când accesul la expunere era atât de restricţionat încât valoarea trebuia produsă sau cel puţin produsele trebuiau selecţionate înaintea expunerii mai bântuie şi în zilele noastre. Ele nu fac, de fapt, decât să creeze confuzie în acelaşi timp în care livrează tot prin expunere, principiile solide a lumii apuse.
         Un astfel de caz este indignarea produsă în rândul „clasei creative” şi a „clasei self-made manilor” de apariţia de succes a maneliştilor în cultura de club a Clujului. Florin Salam invitat acum vreo lună şi o altă formaţie care a electrizat scena TIFF-ului au cântat pentru un public exclusiv hipsteresc şi îmbătat de plăcere fără concept. În urma acestei isterii colective Adevărul a preluat un comentariu deştept postat pe facebook de către un IT-ist (nu insistăm asupra autorităţii de necontestat a părerilor celor care câştigă peste salariul minim sau mediu în niciun domeniu, fie el estetic, politic sau economic). Mesajul e simplu şi vizează nu doar manelizarea tiff-ului ci, mai ales, se adresează buzunarului oricui: „Aţi celebrat faptul că sunteţi nişte proşti care plătesc impozite inclusiv în locul maneliştilor”. „Văd multă lume inflamată pe tema manelizarii de la TIFF. Sincer, nu mă interesează, fiecare are dreptul să se manifeste în felul lui. Marea mea problemă este cu impozitele. Dacă la mine la firma "uit" să plătesc chiar şi 10 RON la impozit pe profit sau TVA, sare ANAF-ul pe mine, popreşte conturi, etc... Când vine vorba de băieţii ăştia, facem filme despre cum fac ei mii şi zeci de mii de euro într-o singura noapte. Până când nu voi vedea acelaşi tratament aplicat de ANAF ca şi în cazul meu, plătitor regulat şi riguros de taxe, îmi rezerv dreptul să-i cataloghez drept ceea ce sunt. Nişte evazionişti nenorociţi, mână în mână cu nişte (o parte, nu toţi) funcţionari la fel de nenorociţi care îi protejează. Asta ca să nu ajungem la subiectul justificării averilor considerabile acumulate până în acest moment, lucru în legătură cu care aceeaşi evazionişti nenorociţi (publici şi privaţi) tac mâlc.” Cu siguranţă acelaşi IT-ist nu are probleme cu Avoniz-area Tiffului, cu McDonaldizarea Tiff-ului. Nu se întreabă nici câtă evaziune legală şi consimţită fac marile firme care sponsorizează Tiff-ul. Self made-man-ul nu vede mai departe de lungimea taxei lui... IT-istul e un executant de calitate. Nu va fi niciodată plătit precum confratele lui european sau american pentru aceeaşi muncă, dar ce contează? E mai bine plătit decât capra vecinului şi poate să-şi ia cel puţin un sandwich cu avocado pe zi plus o limonadă la preţuri de neconcurat. Nu are nicio problemă cu Untold şi alte blănuri cultural-artistice plătite din taxele lui. E la fel de ignorant ca oricare altul. Nu poate face diferenţa între un „Picasso şi un accident de maşină” dar ştie exact unde se poate expune cu converşii #rezist şi unde se poate imersa în cultura ceaiului ca să pară că poate face diferenţa, în timp ce râde de ţoapa care merge la biserică-mall să-şi expună tocurile roşii. Şi nici prin cap nu-i trece că manelizarea Tiff-ului nu e decât felul în care hipsterii transformă minorităţile şi, în general, orice tip de cultură în propriul „souvenir” kitsch. Pe plan estetic, desigur, gusturile nu se discută. În fond manelele învârt aceeaşi ciorbă binară la care inconştientul self-made man-ului rezonează: io cu fraţii mei pe de o parte, duşmanii pe de alta, self-made-ul şi confortul familiei sale pe de o parte, rataţii şi asistaţii social pe alta, elita corporatistă pe una, prostimea pe alta. Plus suferinţele din amor. Dar parcă aici manelistul iese mai sus la testul de „romantism eminescian”. Self made-ul pierde investiţii şi-n relaţii, manelistul mai plânge, mai moare de dor. 
                                 Oana Pughineanu

luni, 15 mai 2017

Corupţie nu, exploatare da!


   Cu siguranță trăim timpuri în care, dacă e să folosim termenii lui Lenski, tot ceea ce societatea a câștigat pentru a se apropia de o distribuție bazată pe trebuințe și nu pe putere este puternic contrabalansat de... pur și simplu, realitatea crudă. Dreptul și cetățenia erau două instrumente prin care, cel puțin în partea bună a lumii se putea echilibra accesul la resurse, oricum inegal. Discuțiile stângiste de top se preocupă de subiectul lacanian, hegemonie, universalitate. Nu este vorba aici de clasicul turn de fildeș al discursului teoretic, ci de raportul pe care îl are cu așa zisa realitate. Foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă în cazul ”artei sociale” sau ”artei politice”.
   Robert Storr, în Le Surrelalisme comme raison d'Etat citează cuvintele unui angajat al Casei Albe pentru New York Times: ”Noi suntem deja un Imperiu, iar când noi acționăm, noi ne creăm propira noastră realitate. Și în timp ce voi studiați această realitate, noi acționăm din nou... samd. Noi suntem actorii istoriei, iar voi trebuie sa vă multumiți a studia ceea ce noi facem”. La fel ca arta, care poate să-și conteste doar mecanismele interne, discursul teoretic stângist este văduvit de orice putere de ”manifest”, de orice posibilitate de a deveni punct de pornire pentru acțiune. El comentează realitățile exploatării pe de o parte, evidențiindu-le, iar pe de alta, se retrage în dezbateri sofisticate care nu-și mai pot depăși propria ”autonomie”. Cineva construiește realitatea, iar discursurile autonome asemeni mass-mediei și artei, o comentează. Astfel, în Sicilia niște italieni fără acces la resurse și educație (presupun că partea birocratizată și hipsterizată a companiilor nu face munca de jos. Cu atît mai puțin o fac ”deținătorii mijloacelor de producție”) fac pe câinii de pază pentru niște românce lipsite de resurse și educație, care ajung în faza de a ”prefera” un viol zilnic în locul mizeriei din satele românești (caz consemnat the The Guardian în martie 2017, „Raped, beaten, exploited: the 21st-century slavery propping up Sicilian farming”, preluat, mai apoi, firav, de mass-media autohtonă). Între timp, ”confrații” români luptă împotriva corupției după un model total nemarxist. Comentându-l pe Gramsci, Bobbio observă: ”La Gramsci, societatea civilă nu aparține momentului structural, ci celui suprastructural”. Într-un mod pe care, cu siguranță, îl face pe Gramsci să se răsucească în mormânt. O societate civilă care luptă împotriva corupției, dar nu și împotriva exploatării. O societate civilă colonizată și autocolonizată care nu iese în stradă pe motive de ”scalvie modernă”. Ea este profund preocupată de ”cine ne conduce țara”, eventual dacă acel Cine știe sau nu limbi străine, dacă ar putea să ne reprezinte cu același aplomb precum băieții școliți (gen Năstase, Geoană, Tăriceanu sau, mai nou, fiul lui Năstase). România a pierdut din start negocierea cu o Piață Mondială care se construiește de sute de ani în Europa. Nu face decât să o piardă în tot mai multe feluri, din cauze de corupție, dar și din cauze hegemonice și de imagine de sine, dacă vrem. Un lucru care se reflectă în gesturile banale, cotidiene, sau într-o arhitectură haotică, oscilând între spații personale îngrămădite după voia și posibilităție fiecăruia sau zone gentrificate după voia și posibilitățile celor care conduc lumea.
   Între problemele care intră în atenția societății civile nu se numără, spre exemplu, sfaturile apărute pe RAI1, în data de 18 martie la o emisiune de mare audiență. Subiectul? De ce să preferi o prietenă din est. Expunerea? Clară. Pe puncte. A alege o prietenă din est e ca și cum ai alege un animal de companie care nu murdărește covorul... ba chiar îl spală și îl întreține catifelat:
”1. Sunt toate mame, dar după ce nasc recuperează o siluetă de vis.
2. Sunt mereu sexy. Nu poartă combinezoane sau pijamale.
3. Iartă dacă sunt înșelate.
4. Sunt dispuse să-l lase pe bărbat să conducă.
5. Sunt casnice perfecte și învață de mici muncile ce trebuie făcute în casă.
6. Nu sunt sclifosite, lipicioase și bosumflate.”
Au uitat să menţioneze că, la batrânețe, când nu mai sunt sexy, pot fi folosite pe post de îngrijitoare. Practic, nu se aruncă nimic din ele. 24/7.
    Când mase mari de oameni nu văd un motiv de furie în acest tip de indicații sau în felul în care sunt tratate femeile din Ragusa sau în alte mii de cazuri ”consemnate” sau nu, corupția a devenit o pată într-un tablou mai mare, pe care mass-media are mereu grijă să-l ascundă prin scoaterea la lumină a unor subiecte de pe o agendă confortabilă. Ea este deliciul unor mase care au ajuns în poziția de a-și cere drepturile, care nu mai înțeleg și nu mai percep că există oameni care nu vor ajune niciodată să dețină acest privilegiu. Înainte de toate, pentru ei, supraviețuirea rămâne problema de bază. Mass-media este semeni curatorului de mare bienală, un fin aparat de detectare a subiectelor care pot fi puse pe tapet pentru a scandaliza și a realiza ”revoluții” mai mult sau mai puțin virtuale, dar oricum, nu îndeajuns de scandaloase încât să conteste mecanismul care produce aceste scandaluri. E mult mai facil, într-un război, să vorbești de conducătorii corupți și mai puțin de o armată nepregătită și subnutrită dar care e învățată zi de zi să nutrească (și nu e vorba aici doar de clasa IT-iștilor și corporatiștilor care acceptă cu zâmbetul pe buze 10-12 ore de muncă nu doar pentru bani, ci și pentru o stimă de sine pe care nu o mai pot construi în afara firmei, ci și de fenomene înjositoare cum e cazul muncitorilor care au ”organizat” un protest împotriva celor care au scris în presă despre condițiile mizere în care trăiesc și lucrează. Cazul poate fi urmărit pe casajurnalistului.ro, ”Fabricat în Europa”). Probabil în Sicilia, exact în Ragusa, locul indicat de mass-media, vor avea loc anchete, patronii vor fi sau nu sancționați, vor schimba sau nu numele firmei și-și vor relua activitatea cu același sîrg sub altă pălărie. Dar cine le va asigura celor care au pierdut o muncă inumană un alt loc de muncă decent? Și, mai ales, ce societate, mai poate să le acorde ”șansa egală” pe care n-au avut-o de la naștere? Cu sigruanță nu un capitalist cu față umană și nici o stângă indignată sau pierdută pe culmi hermeneutice. Poate, o nouă conștiință a ”precarității și interdependenței” (consider că Judith Butler a găsit aici poate un fir de teorie care, în fond, nu face decât să confirme o realitate), o ”ecologie” a conștiințelor, mai degrabă decât o politică a grupurilor, ar putea schimba ceva pentru generațiile viitoare.
    Până una alta, societățile Occidentale se complac în indiferență și cinism. Un exemplu în acest sens, stau semnele speciale (”Fairtrade”, „Rainfores alliance certified”, „UTZ certified”) care apar pe mărcile de ciocolată (Nestle, Milka etc.) pentru a indica faptul că respectivele produse nu au fost obținute prin sclavie şi munca copiilor. Desigur, lângă ciocolata acreditată, poți găsi aceeași ciocolată însă fără semnul distinctiv. Dar dacă se pot liniști conștiințele cu o simplă bulină colorată pe semne că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Mai trebuie ”ștampilați” consumatorii înșiși. Problem solved. 
                                Oana Pughineanu

miercuri, 11 ianuarie 2017

Erzsébet torta și sfârșitul civilizației

  Poluarea aduce cu sine senzaţia de amestecătură, amalgam, particule invizibile şi celebrele 99% dintre bacteriile care colcăie pe unde nu te aştepţi în spaţiile locuite de om. Poluarea are ceva din haosul primordial, ne ocultează simţurile, vătuieşte lumea. Sau cel puţin aşa mi se părea până nu demult. Cu siguranţă, mă gândeam, poluarea mentală trebuie că are aceleaşi determinaţii. Aduce confuzie, provoacă ambiguitate prea puţin artistică şi duce la indecizie cronică. Dar la o a doua privire, poluarea mentală poate la fel de bine să fie şi un factor ordonator (propagandiştii transformaţi în PR-i cunosc bine efectele repetării sloganelor inepte, iar publicitarii renunţă pe zi ce trece la orice urmă de ironie sau umor în favoarea imaginilor edenice gen Turnul de veghe în viziunea bcr, bt, șamd.). Primii critici ai industriei culturale vorbeu de standardizare, un fel de lagăr al minţii cu program strict şi mişcări numărate gândite după câteva reţete strict urmate. Dar lucrurile s-au schimbat de atunci. Pare banal spus, dar poate nu reuşim încă îndeajuns de mult să conştientizăm standardizarea simţirii (nu doar a gândirii) pe care o trăim în era simulacrelor. De fapt, a nu putea conştientiza este trăsătura de bază în lumea simulacrelor, în care nu există diferenţă între pilula roşie şi cea albastră, căci nu e vorba ca în celebrul Matrix de nişte maşini care folosesc oamenii pe post de baterii care totuși se trezesc din somnul peșterii ci, dacă e să urmăm comparaţia „sf”, e vorba de nişte clone-maşini care se cred oameni (gen Oblivion). Iluzia umanului sau a unor bucăţi de umanitate este cea care asigură funcţionarea eficientă a maşinii (a se vedea şi noile generaţii de roboţi umanoizi care devin inteligenţi/se activează/se actualizează prin comunicarea cu umanoizii robotizaţi). Desigur, mi se va aduce aminte, orice ideologie care avea efecte de standardizare ale gândirii era însoţită şi de felurile de a simţi la modă (pe care pentru o scurtă perioadă geniul sau avangardistul le putea contesta sau depăşi). Mi se pare însă că azi mişcarea este inversată. Că începând cu supraproducţia şi necesara producere a consumatorului complementar, simţurile sunt cele atacate de standardizare. Şi asta, în două moduri. Prin crearea unei imagini unice a binelui comun, reprezentat de confort şi prin livrarea unor experienţe diversificate, dar care urmează cam acelaşi traseu hormonal (tensiune-descărcarea tensiunii, gen Veronica se pregăteşte să moară) sau prin diversificările mai „sofisticate” ale unei arte publicitare etern conceptuale (happeningul şi instalaţia fiind nişte exerciţii live de simulare artistică a artei sau a procesului artistic). S-a vorbit îndeajuns de efectul mass-media care transformă orice „tragedie”, cu sau fără ghilimele, în fapt divers.
  Poate lipsa atitudinii revoluţionare deplânsă de mulţi se datorează nu atât unei lipse de viziuni ideologice unitare sau de ”soluții” (efectiv internetul colcăie nu doar de inepții, ci de mii de idei interesante dar care nu vor deveni niciodată Modele pentru mase, o idee bine subliniată de analizele lui David Holmes din Virtual Politics), ci acestei simţiri standardizate care nu mai poate produce o mânie generalizată, ci revolte sau revendicări locale, activisme activate de neotriburi cu interese punctuale. Sloterdijk observa că pe lângă acuza de superbie tipică creştinismului şi dresarea prin sublimare tipică psihanalizei, cum „consumerismul actual provoacă aceeaşi excludere a mândriei în favoarea eroticii fără să recurgă la altruism, la holism şi la alte pretexte nobile, cumpărându-le oamenilor, prin avantaje materiale, interesul pentru demnitate”. Mândria şi demnitatea aparţineau desigur, omului mânios care lupta până şi cu zeii pentru a se afirma (în stilul homeric sau cel al supraomului). Poate că cel mai perspicace observator al acestei standardizări rămâne Anders. Ea nu mai este nici produsul comunismului nici al capitalismului, ci provine direct din contactul cu maşina. Lumea globalizată este lumea procesată prin maşină, livrată în aceleaşi arome, o lume a „lucrurilor de făcut/văzut/pipăit într-o viață” din care e eliminată orice formă de întâlnire destinală între om şi mediu, om şi om.
  Lucrurile mici, asupra cărora s-au aplecat gânditorii postmoderni sunt cele care emană încă pentru ”mutanți” (cei care, după cum observă Baricco, trăiesc pe jumătate într-o eră prespectaculară) străfulgerări dintr-o lume apusă, a ”civilizației” bazată pe delimitarea real-ireal, esență-aparență. Pentru mine, Erzsébet torta a constituit momentul unui astfel de declic. În centrul Budapestei, cofetării cu ștaif te invită să guști prăjituri care la noi sunt de mult apuse. Nu pentru că ar fi contrafăcute, ci pentru că pur și simplu, a urmări o rețetă chiar numai pentru o maimuțări într-o variantă edulcorată, nu mai reprezintă un țel al cofetarilor români. Prajiturile sunt atât de prost făcute încât nici măcar nu pot fi considerate copii, ci un nou fel de prăjituri: seci, plicticoase, cu un dulce agresiv fără urmă de aromă. Batjocura e atât de evidentă, atât de flagrantă încât ne păstrăm pe falia esență-aparență, real-ireal, părjitură bună autentică - prăjitură rea autentică. Dar cu Erzsébet torta la care am poftit pentru că avea o glazură fondantă (tânjind de atâția ani să redescopăr gustul bomboanelor de brad din vremea lui Moș Gerilă) lucrurile stau altfel. Glazura semăna cu cea fondantă, crema aducea aminte de gustul de pralină, blatul părea să fie aromat cu o esență pierdută și totuși ceva lipsea. Erzsébet torta era și nu era în același timp și sub același raport Erzsébet torta. Ar fi imposibil de spus de ce era și imposibil de spus de ce nu era. Dar am rămas cu senzația acută că tocmai am mâncat o copie a prăjiturii pe care o cumpărasem. O senzație pe care o am adesea la cinema (în special urmărind valul de filme minimal sau real care încep să-și trăiască obștescul sfârșit): imaginea e bună, actorii sunt fabuloși, scenariul e ok, regizorul e talentat și totuși filmul nu există. Toate ingredientele sunt la locul lor, până și sufletul e turnat în dozele recomandate de nutriționiști, și totuși, maioneza e tăiată. În lumea ”barbarilor” descrisă de Baricco există o explicație: alunecarea e expereința fundamentală. Sau, mai pe românește, scrollul. Absolut orice expereință, de la mâncatul prăjiturii la o călătorie exotică sau o noapte în club are consistența alunecării. Nici trupurile nu mai pot fi percepute în intreaga lor prezență dură fără a fi imersate într-o lume virtuală în care poți face ”slide to left”. Am văzut sau cred că am văzut asta în noaptea de Revelion petrecută la Budapesta. Priveam tinere fete sărutându-se și inițial credeam că o fac pentru a atrage băieții. Probabil era doar o expereință în plus, deși, în lumea alunecării ”în plus” devine inutil sau imposibil. Experimentarea fără experiență e un mod de a trăi, iar plusul pur și simplu nu mai are sens, chiar dacă e dorit cu ardoare. Oricum, băieții păreau imuni la spectacol. Maxim puteau rosti cele două propoziții necesare obținerii unei poziții: "Where are you from? That is interesting". Pur și simplu în societățile avansate (în cazul de față un club populat de foarte multe nații din Budapesta, în special italieni) fetele nu mai au nicio modalitate de a se face remarcate. La Cluj ar fi mers. Aici legatura cu originile e mai bine conservată. Am văzut aceleași scheme (dar jucate mult mai lasciv) în Euphoria și succesul a fost total. În societățile în curs de dezvoltare, precum ale noastre, experimentul mai are iz de experiență chiar și fără wirelessul prealabil. Ceea ce i-a reușit simulacrului combinat cu societatea de consum e generalizarea celebrului ”fotoliu din care participăm la dramele lumii” care a devenit un soi de monedă mentală unică. Dar ceea ce este imposibil de produs în lumea producției generalizate este tensiunea pe care societățile ”înapoiate”, de la cele eroice, la cele burgheze se bazau. Baricco crede că profunzimea a devenit pentru barbar ”o pierdere de vreme ce nu se justifică, un impas inutil care fărâmițează fluiditatea mișcării (...) a experimenta lucrurile devine totuna cu a petrece în ele exact timpul necesar pentru a extrage din ele un impuls suficient pentru a ajunge altundeva”. Dar dacă ar fi asta, barbarul nu ar fi în totalitate barbar, ci doar un mutant. Profunzimea pur și simplu nu mai poate fi accesată. Programele care o detectau au fost șterse și înlocuite cu o nouă sensibilitate pentru care profunzimea e cel mult subliminală. Dar mai bine să-i spunem tensiune. Pentru că în fond, nici pentru cei care suferă azi mutația, nu mai era vorba de acea profunzime cu iz metafizic-romantic, ci cel mult de constructele sociale cu care bietul lor eu se mai războia. Ori, constructul este vedeta în lumea barbarului. Exact ca pe celebrul Airbnb, barbarul cumpără ”experiențe”, nu un spațiu în care ar putea rămâne cu gândurile sau programul lui. Ceea ce nu este în prealabil preparat/programat, posibil de apropiat cu un copy-paste este sursă de angoasă și confuzie. E ca o drumeție cu celularul lăsat acasă. Ca o existență în afara semnalului, (non)loc al tututror ororilor posibile. În afara semnalului, urșii te pot devora în pădure, traficanții își pot lua organele, sau poți pur și simplu dispărea fără urmă luat de o civilizație extraterestră. Desigur, aceleași lucruri ți se pot întâmpla și în aria semnalului, dar nimeni nu-ți poate lua falsa senzație de siguranță pe care ți-o dă semnalul, nimeni nu te poate convinge că Erzsébet torta nu e chiar Erzsébet torta. Un simț odată inoculat, asemeni unui zvon lansat, nu mai poate fi retras. El poate fi însă reprogramat în mod continuu, modificat, corecționat și, cel mai important e că toate aceste lucruri se pot face fără a întâmpina opoziții. Se pot întâmpina rezistențe, dar lumea simțului, așa cum ne-au demonstrat-o generații de neurologi și manipulatori e plastică. Simţurile nu pot fi autoironice. Pot fi doar încremenite sau avide. Și chiar dacă lumea creativiti și pozitive thinching ne învață că prin simțuri suntem activi și descoperim lumea, e imposivil să negi pasivitatea acestei activități. Nu poți descoperi decât ceea ce este deja prefabricat. Creativiti e combinarea prefabricatelor sau fabricarea unor prefabricate reality alike. Azi poți fi creativ făcând portrete din boabe de cafea sau spagetti, arătând în câte feluri poți mima însuși mimesisul. Zeuxis și-ar da demisia de la conducerea a mii de UAP-uri.
  Revenită în țară, m-am gândit zâmbind că aici încă trâim în lumea civilizației, că barbarii descriși de Baricco încă n-au năvălit cu totul (deși colcăie peste tot). Aici încă lucrurile sunt clare. În ciuda invaziei hipermarcheturilor și a dicursrului neoliberal eufemistic pentru care o creștere nesemnificativă de salariu se traduce într-o ”criză economică”, mai poți găsi pe lângă laptele Clever copiat la jumătate de preț față de laptele copiat autohton sau pâinea copiată după rețete italiene care copiază aproape la perfecțiune pâinea autentică de cuptor – mai poți găsi, pur și simplu lucruri proaste, făcute de mântuială, canalii și tâmpiți autentici, mafioți și baroni de școală veche și dacă mergi la Turda chiar câte o plăcintă autentică cu smântână și mujdei, făcută în ulei neschimbat de o lună. Sub panourile publicitare zac autentici morți de foame și frig, iar la Starbucks poți vedea pe căni ”taguri” cu autentici cocalari care se cred hipsteri. În România, pur și simplu, poți respira! Sub hartă mai găsești teritoriul. Pute. Te înviorează. Te tensionează. E născător de dumnezei.
                                                                         Oana Pughineanu

marți, 8 noiembrie 2016

ANALFABEȚII FUNCȚIONALI ȘI CREATIVII NEFUNCȚIONALI

Printre multele boli ale învățământului românesc, care se zbate asemeni vorbelor domnului Iohannis între teoretic și practic, apar aproape zilnic unele noi. De data aceasta, autoimune. Pe vremea ”noastră”, a generației care a cunoscut pe jumătate învățământul din timpul comunismului, valul de entuziasm era legat de aerisirea programei școlare, de realizarea unor manuale care să se potrivească fiecarei vârste. Aud însă că acest val a trecut. Mame cu copii foarte mici îmi mărturisesc cum asistând la ședințele cu părinții, aceștia doresc pentru bietele lor progenituri programe cât mai încărcate, după care să îi mai ducă pe școlari și preșcolari și la celebrele activități after-school, unde petrec câteva ore (pînă pe la vreo 18-19, cât să iasă mami și tati de la corporație) cu niște străini cu care nu pot relaționa afectiv (dar pot crea, pot activa), și pot să se obosească îndeajuns de mult încăt să adoarmă cu capul pe masă în momentul reîntâlnirii cu familia. Practic, timpul care revine cuplului părinte-copil e minim: trezirea și culcarea, adică un înainte și un după, pe fugă, flancând o instrucție continuă, unde totul trebuie să arate foarte up to date, ca un program post doctoral serios, pe fonduri europene.
            Dar această procesare, crescătorie de creiere performante, sau care cel puțin vor putea performa mecanic anumite taskuri, e bântuită și de alte boli autoimune. Printre ele se numără ”învățământul creativ”. (Tecem peste ineptele ”învățământ centrat pe elev-student-client”. Pe ce dumnezeu ar putea fi centrat dacă nu pe școler? Poate pe educarea lui?) Creativul din ziua de azi nu mai are nimic de-a face cu creativul modernilor, strâns legat de o muncă asiduă, de exercițiu, atenție susținută. Este vorba doar de ”a lăsa mintea liberă”, dar din timp, adică înainte de a o umple cu ceva. Pentru că din momentul în care mintea e obligată să reproducă, să se concentreze, să înțeleagă, ea devine înregimentată. E un atentat la personalitatea copilului. Până nu demult, mantra în învățământ era interactivul. Acum el este subsumat categoriei omnipotente de creativ. Acesta bântuie absolut toate activitățile umane, cam în același fel în care valoarea bântuie manelele. Nici a duce lingura la gură nu se va putea face fără un dram de creativitate sau, mai științific, gândire laterală... În timp ce interactivitatea mai putea fi bănuită de calități pedagogice, în măsura în care este o stră-stră-stră nepoată a maieuticii... (deși, maieutica era un dublu exercițiu, nu numai de descoperire a așa-ziselor cunoașteri ascunse în fiecare dintre noi, ci și de dislocare dură din ceea ce credem că știm) creativitatea este o soră mai mare a interactivității. Un fel de pițipoancă preocupată profund de cosmetizare, fiindu-și desigur, suficientă sieși. Practic, se trece de la o extremă la alta. Pe de o parte avem un învățământ axat pe atenție-reproducere (aici trebuie neapărat adăugat cuvântul ”mecanică”) care îndoctrinează, nu flosește la nimic, e doar o acumulare wikipedică. Pe de cealaltă parte avem creativitatea. Într-adevăr în cazul creativității școlerul poate descoperi ceea ce-i trece prin cap. Învățământul creativ nu se bazează pe transmiterea de cunoștințe. El este un workshop continuu, cît se poate de funny, în care atât cel care ”predă” cît și cel care ”activează” au ocazia să-și expună toate clișeele care le trec prin minte legate de un anume subiect. Ele sunt trecute pe tablă, eventual într-o schemă binară sau florescentă, iar concluzia e de genul: ”ce am aflat noi din această expereință de învățare”? Ei, iacătă, am învățat că fiecare dintre noi știa cîte o formulă gata rumegată din dicționarul ideilor primite de-a gata despre aproape orice. Așa că de la învățământul rigid care nu lasă libertate școlarului, se trece la libertatea care nu lasă loc învățământului.
Până nu demult se credea că oamenii rețin cel mai bine sau cunosc cel mai bine lucrurile pe care le-au trăit ”ei înșiși” (scuze pentru redundanță), lucrurile pentru care s-au străduit. Învățământul reader-digest-fiendly nu lasă niciun loc pentru această strădanie individuală. A vehicula lucruri care nu se pot înțelege într-o secundă, a transmite informații pe care elevul-studentul trebuie să le reia cu mintea lui, eventual să facă și singur un efort de a înțelege, sunt absolut interzise. Dacă ieși de la o oră sau de la un curs care ți s-a părut greu, cu siguranță asta e vina profesorului. Pentru că pe lume totul e clar, descifrat, cuantificat, nu mai există nicio ambiguitate. Orice idee are atașată o infografie sau un video iluminant (nu mai lung de 5 minute). Vă mai amintiți de ambiguitate? Ea era seva trestiei gânditoare, aceasta fiind singura care poate face sens din zgomot, spre deosebire de calculatoare care pot face sens doar din sens, orice bruiaj scoțîndu-le din funcțiune. Pe vremuri mintea era acest ”organ” fabulos de autoorganizare și de rezistență la propriile forme virusate. Creativitatea (în noua variantă) în care orice zgomot, orice ambiguitate e redusă la zero, este un nesfîrșit joc gen cadavre exquis. Se iau forme predefinite, se așează într-o schemă, și voila! câte lucruri nu știam că știm! E semnificativ cum acest joc dadaist care fusese inițial construit pentru a lua în derâdere o cultură osificată, a devenit simbolul creativității. O creativitate fără autor desigur, pentru că mai nou, sub influența noilor tehnologii, creativitatea nu va mai fi legtă de solitudine, ci de conectivitate.

            Într-o știre recentă (Digi24) aflăm că analafabetismul funcțional ajuns la cote amețitoatre: 42% dintre elevi pot reproduce, dar nu pot înțelege ce reproduc. Cauza acestui dezastru e legată de faptul că elevul nu este lăsat să creeze: ”Profesorul transmite cunoştinţe şi atât. Sunt multe cunoştinţe, sunt profesori care nu ştiu să citească, există frică din partea profesorului de a da elevului ocazia să creeze şi nu în ultimul rând faptul că, în special la liceu, nu se face disciplina de studiu, ci ştiinţă”. Desigur, acest lucru nu este văzut din perspectiva unui dezastru social, ci din perspectiva PIB-ului (cât ar putea crește dacă n-am fi analfabeți funcționali? Se pare că ar putea foarte mult). Revenind la chestiunea pedagogică, nu mai avem cunoștințe transmise și exemplificate, explicate prin exemple, ci creație fără transmitere de cunoștințe, dacă se poate. Din ce să creeze elevul? Cu ce? Ei! Cum cu ce? Cu libertate! Această metodă le este cunoscută oamenilor din publicitate. Este o formă clasică de manipulare: do-like-learn, care nu accesează deloc partea rațională a cumpărătorului. Ca să cumperi, spre exemplu un telefon foarte scump, important este să îl poți ”încerca” în magazin, să te joci cu el, să vezi câte lucruri cool poate face (exact aceleași pe care le făcea și cel de acum un an), și odată astfel ”interpelat” e mult mai probabil că vei fi dispus să îl cumperi. Dacă în loc de telefon, ai găsi doar specificațiile tehnice, cu siguranță totul ar fi mai puțin spectaculos, mai puțin creativ. La fel, e mult mai bine ca o societate să producă indivizi prin aceeași metodă (do-like-learn), și eventual cât mai taylorizat, pardon nișat, pentru că posibilitatea de a chestiona societatea care te produce în acest fel e mult redusă. Ești deja angajat într-o activitate. Investești. Și având în vedere că la raft se găsesc, direct ”stiluri de viață”, mai puțin produse, nu poți decît să le combini în mod creativ: o rată creativă pentru telefon, o rată creativă pentru casă, taxe creative pentru copiii tăi care vor trece printr-un învățământ creativ, și cele două ore creative de dinainte și după school-after school când vă întâlniți într-o binecuvântată epuizare creativă.
                                         Oana Pughineanu 

joi, 6 octombrie 2016

CITITOR ÎN MĂRUNTAIE

  
 „De mic copil mi-a plăcut să mănânc căcat. Pândesc de după colțul casei ca un hoț. Inima-mi bate cu putere în gât”. Când am citit primele propoziții din romanul lui Nicolae Avram m-a speriat gândul că aș putea descoperi încă un autor „teribilist”, un adolescent etern care face literatură cu puseurile lui de inadaptabilitate și cu nesfârșite biografisme care rămân, în fond, semnificative doar pentru cel care le scrie. Devine însă evident chiar din felul în care se continuă primul paragraf că mizeria, fecalele, corpurile sfârtecate sunt ale lumii noastre comune, ba mai rău, că sunt niște „nutrienți” pentru supraviețuire, iar defavorizații societății nu sunt decât o oglindă atroce a îngurgitării lor. Poate motivul pentru care această carte este socotită greu digerabilă este, ca și în cazul fotografiilor cu torturații de la Abu Ghraib, faptul că ea se dovedește mărturia societății care face posibilă această realitate. În apărarea comentariilor lui Susan Sontag despre imaginile cu torturați batjocoriți, Judith Butler observă că „văzând fotografiile, ne vedem pe noi înșine văzând că noi suntem acei fotografi în măsura în care împărtășim normele care oferă cadrele prin care acele vieți sunt nenorocite sau umilite și sunt, uneori, în mod evident, lovite până la ultima suflare”. Citind „Mamé”, devenim fotografii unui univers în care tocmai elementele care ar trebui să susțină cadrele vieții sunt cele care iau figura dușmanului sau atacatorului.
Cine își asumă riscul lecturii devine spectatorul unui dans macabru, populat de reprezentările grotești pe care le găsim nu atât în figurile prea alegorizate ale lui Bosch și Bruegel, ci mai degrabă în reprezentările ecorșeelor care însoțesc corpurile vii. Ceea ce copleșește e „prezența” acestor apariții. Defilarea de corpuri mutilate la care autorul își supune cititorul este menită să-l scoată pe acesta din procesul de sublimare, alegorizare, evaziune sau meditație filosofică la adresa naturii umane. Ecorșeul este prezență pură și pură teroare. Numai că, desigur, această scatologie escatologică nu este dublată de o metanarațiune care ar vedea în lume doar decăderea sau neatingerea unui ideal. Nu. Lumea este un abator, o măcelărie, fără să fie reversul alteia. Peste tot, oriunde ai întoarce privirea, un unic semn te așteaptă: „No Exit”.
Limbajul pe care cu siguranță pudibonzii sau evazioniștii l-ar considera neșlefuit sau chiar vulgar nu este o însă un artificiu gratuit. El susține această defilare în singurul mod autentic posibil. Ceea ce trece drept vulgaritate este aici cinism, într-un sens apus: ea este demascatoare, nu doar lipsită de iluzii. Cinicul se folosește de nuditate, de propria corporalitate, de „neaoș”, pentru a se opune unei lumi de idei etern neîntrupate sau pentru a face vizibil eșecul acestei întrupări. Poruncile pedagogului Szanto (repetate de copii) sunt exemplare în acest sens: „Teme-te de Szanto și păzește poruncile lui! Teme-te de Szanto și păzește poruncile lui! Dumnezeul meu e Szanto. Dumnezeul meu e Szanto. Să-i slujesc numai lui Szanto. Să-i slujesc numai lui Szanto. Să nu râd de Szanto. Să nu râd de Szanto. -mi aduc aminte de ziua lui Szanto. Să-mi aduc aminte de ziua lui Szanto. S-o iau în gură. S-o iau în gură. Să ucid. Să ucid. Să babardesc. Să babardesc. Să manglesc. Să manglesc. Să nu-l fraieresc pe Szanto. Să nu-l fraieresc pe Szanto. Să nu poftesc la banii și curvele lui Szanto. Să nu poftesc la banii și curvele lui Szanto”.
În ciuda defilării macabre a personajelor, a bucăților de trupuri, animale, excremente etc., tonul este al cuiva care consemnează, care își consemnează până și propria frică. Am văzut în motoul cărții un fel de cheie de interpretare pe care autorul ne-o oferă. Este vorba de un citat din Bataille, un teoretician al excesului și al cruzimii ca modalități de a ieși din izolare, din individualitate, din discontinuitate. Iar această ieșire e întotdeauna un viol sau un sacrificiu, este trecerea de la trup, la organe pletorice, „ale căror jocuri oarbe continuă dincolo de voința conștientă”. Numai că în „Mamé” lucuruile stau invers. Nu individul este cel care dorește să iasă, prin exces, din cadrele formelor constituite”, ci aici tot ce-l înconjoară este deja un imens corp sacrificat. Organele pletorice îl copleșesc, sufocă, și insuportabilă e tocmai continuitatea acestui măcel din care nu există ieșire, a acestei lumi din care se percepe doar palpitul cărnii dezmembrate fără posibilitatea de a reconstrui un întreg sau o frumoasă poveste cu morală. Nevoia de afecțiune subzistă, coexistă și, uneori, se confundă cu acest continuu viol în care organicul se confundă cu inorganicul. Gălbejitul se îndrăgostește de o hintă de fier pe care o transformă în mireasă cu ajutorul perdelelor. Sentiment se îndrăgostește până peste urechi de o bombă. Rareori apar puncte luminoase: vreo femeie care seamănă cu o icoană, Mamé și cărțile care sunt locul în care nimeni nu te poate „umili”: „Îmi recâștig demnitatea cu fiecare carte citită”. Scrisul și scriitorul nu pot juca, în această de neoprit indistincție viață-moarte, erotism-violență, decât rolul unui profet, în sensul cel mai arhaic al termenului: cel care interpretează bâiguielile fără sens, delirul preotesei în transă, după citirea răspunsurilor în organele animalelor sacrificate. Iar imaginația, dacă ne apare ireverențioasă, trecând peste orice tabu, ne apare așa tocmai pentru că izvorăște din punctul în care ceea ce este simțit se transformă în imagine, dar într-un fel sălbatic, netrecut prin disconfortul în cultură sau cinic, nesocotindu-l, aruncându-i în față eșecul.
Finalul este un soi de anticlimax, antideznodământ, și tocmai prin asta, atât de intens. În măcelărie totul continuă ca de obicei. Ce s-ar putea schimba în limba cuțitelor care spintecă, a organelor care penetrează, a linsului, împinsului... a evidențelor care nu pot fi transformate oricât de mult ar fi interpretate? Doar cinicul este transformat. Acum este un cinic evlavios: „Nu spun nimic. Mă întorc în odaia slab luminată de lumânări. Mă pun în genunchi, în pielea goală, pe pardoseala de pământ. Prin brișca de porc spartă intră aerul rece. Bărbatul se deshceie la prohab și mi-o bagă toată în gură. Mă ridică de jos și mă răsucește cu curu-n sus pe marginea patului. Intră în mine cu toată snaga. Împinge până i se umple pula de lacrimi. Mi-o dă după aceea să o ling. Sceptrul tatălui meu e plin de rahat, de sloboz și de sânge. Mănânc și sorb totul până la ultima picătură”.
                                                                             Oana Pughineanu