0,33 ml

N-aș fi crezut niciodată că o să am în calculator un File care se numește Tribuna notificări. N-aș fi crezut niciodată că o să ajung să urăsc mai mult L-Ma-Mie-Jo-Vi decât sâmbetele și duminicile zaharisite, monolitice și autonome ca un creier de mascul orbitând cosmic și inutil till the end of the world, till death do us part dear. L-Ma-Mie-Jo-Vi au început să țipe în capul meu ca niște plozi obosiți de-atâta stat la mall. Alteori tac asmeni cailor care au uitat să fugă pe dealuri… cai de agrement, încimentați si lusturiți prin "mari capitale europene", reduși la meschinăria unui suvenir. Viața între țipăt și suvenir. Dintr-un clopot de sticlă se merită să ieși numai cu capul în cuptor, cu copiii de față. Neapărat cu copiii de față. Să-i mai zvârli încă o dată în afară, să-i pălmuiești până-și revin din pașnica reproducere celulară care se întinde asemeni pielii de bou făcute fâșii. A apus vremea Cartaginei miraculoase. Clipim în borcane ca nişte contorsionişti puşi la murat.  Copiii! Să-i avortezi încontinuu după ce i-ai născut. Să-i faci apți! Să fie și ei o mică proteină din marea halcă de grăsime Viitorul. Să trăiască cu sângele rece al reptilelor catifelate.

Tribuna lui Mihnea Băiatu? Nici măcar...

Dacă ar fi să descriu ceea ce se întâmplă de trei luni și jumătate la sediul revistei Tribuna în cuvinte puține, cât pentru un slogan, aș spune: ”Film cu proști. Interzis adulților” sau ”Acumulare primitivă de capital cultural. Idiot’s guide”. Domnul Mircea Arman despre care, din păcate, pentru hârtie și pentru nervii cititorilor s-au spus deja atâtea are, cu siguranță, susținere ”de sus”. Foarte de sus. O știm de ”pă sursă”. Unii, așa-ziși ”prostănaci”, nu pot fi ținuți cu succes nici în partid, nici altundeva. Dar au cu toate acestea un ambiț. Să intre în cultură. N-are importanță că se propagă asemeni poluării. N-are importanță că – după cum bine spunea un comentator – ”la fel ca becul de stradă, se luminează doar pe sine” și n-au habar de lumina care se împarte fără a se împuțina. Domnul Arman nu cunoaște nici măcar logica reactivității. După cum am mai încercat să arăt și în textul meu esopic ”Timpuri moderne la birou” (apărut în revista Cultura), domul Arman nu s-ar putea încadra nici de partea Sclavului, nici de cea a Stăpânului. Nu poate să fie Sclav pentru că nu are conștiința sclaviei lui. Și nu poate să fie Stăpân pentru că nu își asumă niciun risc. Nu luptă. De ce-ar face-o? Are ”cercuri de prieteni”. Nu-și pune nici obrazul în joc (n-ar avea cum! E atât de gros încât rezistă și la cele 505 semnături ale petiției întocmite special împotriva domniei sale), darmite viața! In schimb, domnul Arman poate foarte bine să aneantizeze în sine și în el însuși cele două figuri cu fiecare gest pe care îl face. Acțiunile lui sunt toate produsul unei răzbunări infantile și al unui temperament pe măsură, care ține loc și de caracter. În plus, sunt previzibile precum cele câteva fraze pe care le scoate pe gură cu orice ocazie: ”nu aveți drepturi”, ”nu aveți competențe”,” legea spune că...”, ”nu pentru că nu”, ”eu controlez calitatea revistei”,” dacă nu vă convine dați-vă demisia”, ”eu nu sunt angajat al Consiliului județean și nici prin codul muncii”, ”chem procuratura!!!!!”.

Când domnul Arman îmi spune câte ceva despre lege sau contracte nu pot să nu îmi aduc aminte de Mihnea Băiatu din romanul lui Gib Mihăiescu, ”Zilele și nopțile unui stundent întârziat”. Personajul mi-a înveselit câteva dimineți cu felul lui ”metonimic” de a se strecura prin lume. Cunoștea semnificația a două-trei sintagme în latină cu ajutorul cărora trecea drept student la drept și, mai apoi, chiar absolvent (prezentând părinților lista licențiaților pe care figura un alt Băiatu Mih. În mahala și în provincie omonimia e suficientă). Mancipatio, confessio in jure, antestatus... restul era doar farmec personal de mic șantajist sentimental croit după moda vremii, numai bun pentru aburirea doamnelor și soților care îi lăsau chiria mai ieftin. Dar personajul lui Gib Mihăiescu e doar un șmecheraș inofensiv. Poate tocmai pentru că este atât de lipsit de trăsături malefice, viața îl învață, până la urmă, ceva. Îl scoate din mahala și-l aruncă în cultură sau, cel puțin în preajma unor cărți pe care începe să le citeacă. Mihnea Băiatu e un salvat. Nu știu ce eventiment ar putea să-l transforme într-atât și pe domnul Arman. Nu cred că există un asemenea eveniment. Mai degrabă un satori brusc l-ar putea măcar scoate din cultură. I-l doresc cu sinceritate. Întotdeauna mi-am închipuit, parțial pe urmele lui Kafka și parțial ale lui Freud că a avea conștiința a ceea ce faci e cea mai mare pedeapsă. O pedeapsă care cu multă muncă s-ar putea transforma în mântuire (? prea mult spus ), un dram de înțelepciune (? ceva de sperat), un dram de umanitate (? de dorit cu ardoare)... ca să fim optimiști. Un specialist de talia lui Mircea Arman în filosofie greacă ar trebui să cunoască truda lui acel ”cunoaște-te pe tine însuți”. Căci valorile acelea ”naționale” și în același timp ”transcedente” (!) pe care le tot cântă nu sunt niște pere mălăiețe. Filosofia greacă era un program de viață, o asceză (chiar și în hedonism). Și fie că au fost plasate prea sus, asemeni strugurilor acri, fie că au fost produsul unui bildung sau a terorii libertății de a alege, valorile n-au fost nicicând ”la îndemână”. Numai naivii și cei care se foloseau de eternul șiretlic de a prezenta întâietatea politcă pe post de întâietate spirituală (vorba lui Nitezsche) au transformat valorile într-un soi de indulgențe sau într-o mascaradă a însemnelor puterii care să le ascundă lipsa de autoritate. Valorile pe care Mircea Arman le preia nici măcar demagogic, ci doar omonimic din trecutul metafizic occidental sunt în totală contradicție cu programul lui de purificare a culturii române. Sau, la porțile Orientului, o fi  contradicția doar un eufemism pentru adaptare? Oricum am lua-o un lucru e cert: Mircea Arman nu înțelege că valorile ierarhice la care se referă nu pot fi încadrate într-un program managerial care, ca orice lucru din lumea mcdonaldizată în care trăim se ocupă de producerea valorii ca diferență. Valorile despre care domnia sa vorbește nu pot fi introduse în logica profitului de care se simte atât de atașat. Și nici n-aș putea să-l suspectez pe Mircea Arman de inocența unui Jim Bakker, reverendul-vedetă care spunea:  ”avem un produs mai bun decât detergentul sau mașinile. Avem viața veșnică”. Valorile la care domnia sa se referă în mod omonimic nu sunt făcute pe calapodul hamburgerilor, pentru a scurta ”timpul dintre secreție și excreție”, iar anamnesisul (în caz că l-ar practica) nu are nimic de-a face cu banda de asamblare, consturită după modelul măcelăriilor care l-au fascinat pe Ford. Cu izul de măcelărie stăm bine, dar banda se împiedică mereu în dezacorduri, virgule între subiect și predicat și lungi dezbateri otv-iste preluate în paginile revistei. In plus, acel homo œconomicus care în concepţia domnului Mircea Arman “domină începutul de secol XXI” este o aberaţie care poate fi pusă pe hârtie numai de cineva care nu doar că nu a auzit de analizele lui Stuart Mill, dar nici măcar de Adam Smith, de laissez-faire, de celebra mână invizibilă, de o întreagă filosofie a secolului XVIII care redefineşte natura umană din perspectiva interesului. Textul, în întregime (editorialul din numărul 250 al Tribunei), este o veritabilă lecţie de “filosofie dadaistă”: un amestec aleatoriu de concepte şi citate imposibil de urmărit, pe măsura “aparenţei spiritului autentic”(vă rog să remarcați arta de a te contrazice în doar trei cuvinte), autist şi “viril”. Nu vă deschide mintea, dar o violează.

                Nu pot să închei decât observând că pe lângă proiectele fantasmagorice pe care domnul Arman le-a visat pentru revista Tribuna, se pare că a mai avut puține griji: una dinte ele a fost transformarea redacției într-un soi de spațiu carceral în care doi dintre acoliții lui (colaționistul și tehnoredactorul) pândesc restul angajaților, reluând parcă experimentul Milgram, iar alta a fost schimbarea plăcuței de pe ușa biroului său (mereu închisă cu cheia). Nu mai avem ”Redactor șef”, ci ”Redactor șef Mircea Arman”. Muci betăr!  Dacă ar fi să îi acord credit domnului Mircea Arman aș vedea în schimbarea plăcuțelor nu doar un semn de teribil infantilism, ci un mod clasic de înscriere în cultură prin snobism, în care Jules de Gaulthier vedea un  „bovarism triumfător”, unde „francmasoneria semnelor înlocuieşte actul complex al inteligenţei”. Dar nu-i pot acorda domnului Arman acest credit. A fi snob presupune cel puțin atenția față de ceea ce alții au ales. Ori alții, lipsesc cu desăvârșire din sistemul său ”valoric”. Precum în ”cultul californian al sinelui”, alții sunt doar piedici, lucruri de înlăturat, obiecte neînsuflețite și totuși vorbitoare care îi împiedică extraordinara dezvoltare personală. Și se știe: ești cu atât mai dezvoltat cu cât mai multe persoane au nevoie de bilete de voie semnate de ”sinele californian”, niciodată sătul de joaca de-a mama și de-a tata. Deciziile, hotârările și notificările sunt unicele genoflexiuni mentale posibile. Cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru creșterea culturistă a sinelui. 

Pe Birou, la Vorbitorul în care mai intrăm când și când, pe rând, nu mai tronează ultimele Dicționare ale literaturii române, cărți și reviste primite la redacție, ci Codul Civil! Angajații, își închipuie probabil domnul Mircea Arman, ar trebui să se sperie de acele volume ca dracul de apă sfințită. Ceea ce nu-și închipuia domnul Mircea Arman e că nu-i char așa de greu să înveți să faci notificări la notificări la notificări la notificări. E numai extrem de inutil și de plictrisitor, căci ”diavoliada” limbii de lemn (spre deosebire de ”rostirea” în care domnul Mircea Arman este, din nou, expert, dar numai în afara programului) are tendința de a se reproduce de la sine, chiar în lipsa conștiinței devenită, în sfârșit și în mod cât se poate de cert, un epifenomen. Precum noua Tribună. 

Oana Pughineanu