Prima imagine
care mi-a trecut prin minte când am auzit de acest subiect a fost lumina din
ochii sticloşi ai copiilor ucişi pe cîmpurile extinse de luptă pentru democraţie
sau pentru libertate sau pentru dumnezeu sau pentru apa caldă. Aş fi putut
scrie un simplu vers. Un vers care mai apoi s-ar fi pliat pe multe alte situaţii
cu dezinvoltura-i estetică caracteristică. Ar fi sunat aşa: ”unde lumina intră-n iris ca un cioc de pasăre hămesită”.
Iubiţii s-ar fi putut gîndi la camera lor, fotografii la aspectele tehnice ale
soarelui, cameramanii la umbrele dintre silicoanele şi sinapsele invitaţilor
etc. Inesenţialitatea esenţială şi atotcuprinzătoare a poeziei ar fi mitraliat
cu succes situaţii şi locuri, altfel eterogene. În general limbajul este cel
care menţine paradoxul vieţii noastre: a despărţi, a pune cezuri în ceea ce
trebuie unit, a uni ceea ce este despărţit. Totul pentru o urmă de sens. Pentru
forţa cu care-l posedăm şi intensitatea cu care-l pierdem.
Am renunţat
totuşi la această variantă inesenţială pentru alta. Pentru a urma, pe cît
posibil, parcursul unei meditaţii care nu-mi aparţine şi care tocmai pentru asta
are calitatea luminii. Lumina este ceva care nu ne aparţine, dar căreia dorim
să-i aparţinem. Probabil acest imbold se află la rădăcina oricărei
spiritualităţi (dar și a unui simplu proces de învăţare care se presupune că ne-ar lumina). Chiar şi a uneia atît de
camuflate în profan, pentru care a aparţine şi a ne aparţine nu mai necesită
nicio îndepărtare sau detaşare. Dacă misticul abandona lumea era pentru a se
putea abandona mai abitir în ceea ce-l depăşea. Abandonul profan, fie şi unul
care vizează atingerea autonomiei, trasează limitele. E abandonul în ceea ce nu
ne depăşeşte, fie că e vorba de plasele de la Lidl sau un celălalt ca ecran al proiecţiilor
fantasmelor egotice, hrănite şi născute din analogii facile. Lumea virtuală nu
face decît să lărgească în mod gigantesc catalogul lucrurilor cu care ne
potrivim sau ne-am potrivi. Un simplu scroll ne permite să vizităm în viteză
aceste măcelării în care unele corpuri apar brusc în mărimea şi cantitatea pe
care spaţiul şi timpul nostru le pot înghiţi. Potrivirea poate fi de altfel
calculată ştiinţific şi aproape că nu mai există eşec care să nu poată fi
externalizat într-o maşină.
Poate doar din
dorinţa de a consemna un exces imposibil de „produs” în epoca noastră în care
până şi iluzia iubirii romantice s-a spulberat (dacă e să-l credem pe Tolstoi),
m-am întors în timp, la unul dintre gînditorii care pune o măsură (după model
socratic) în toate, chiar şi în înălţare. Pentru Plotin, sufletul este un lucru
simplu. Are claritatea unui cristalin și capacitatea naturală de autopurificare. La el viziunea agonistică prezentată de Platon (vizitiul care trebuie să
fie mereu atent la calul alb şi la cel negru) se îndreaptă spre o adualitate lăuntrică
care se face simţită prin alterare ascetică de sine şi abandon în faţa
Creatorului. Dacă mai există o latură agonistică ea aparţine doar acestui
abandon care pare mai degrabă o necesitate retorică, în măsura în care Plotin
crede că nu-i nevoie să mergi la zei, ci ar fi mai bine să vină ei la tine.
Să-ţi fie aproape şi în afara templului şi în timpul care nu e dedicat
rugăciunii.
Ceea ce-l
singularizează pe Plotin, deosebindu-l de Platon şi de gnostici este discursul
asupra virtuţilor. Fără virtuţi lumina care ni se revarsă în ochi şi ne ajută
să descoperim analogii, simetrii, euritmii devine un fel de trup greoi al
lumii. Sau, dacă dorim, această lumină, nu e decît pămîntul aruncat peste
cadavru. Contemplaţia ne ajută să ieşim din mrejele acestei lumini-gropar în
măsura în care ea ne duce spre ceea ce este simplu. După cum observă Pierre
Hadot, pentru Plotin contemplaţia e sensibil diferită de cea a lui Platon. Nu
are nevoie de eşafodaje intelectuale, logice, ordonatoare, ci e mai degrabă
legată de o stare de difuziune. Virtutea este încercarea de a păstra această
difuziune pentru momentele cînd ”nu rămînem în înalt”. Ea este difuziunea
atotcuprinzătoare care adună multiplicitatea lumii în natura simplă a
sufletului, la fel cum corpurile pictate, oricît de grotesc, sunt fixate în
uleiurile care le fac să strălucească. Virtutea înseamnă construirea unui punct
inexistent, aberant, imposibil de dedus din mersul devorant al lucrurilor. Ea
este, asemeni Luminii, total exterioară lumii, mecanismelor, gîndirii logice şi,
în special, separaţiei (lucru pe care l-a înţeles atît de bine Pavel). Lumina care nu se împuţinează pentru că se
împarte oricât de stranie şi exterioară, nu este pentru Plotin un ideal, ea
este un dat. Dacă contemplarea este constatarea acestui dat, Virtutea nu înseamnă
decît neuitarea lui, prelungirea, introducerea lui în formă continuă în lume.
Conceptul de euritmie devine astfel fundamental penru a uni cele două tipuri de
lumini: lumina-gropar şi lumina-difuziune. Virtutea este euritmie. A nu lăsa
josul pentru înalt sau înaltul pentru jos. Dar mai îninte de căpătarea acestei
sensibilităţi şi abilităţi de a face binele, fundamentală pentru orice
contemplativ e uimirea în faţa acestui element total exterior care o produce:
”Chiar şi pe pămînt, frumuseţea stă mai degrabă în lumina care se revarsă peste
simetrie, decît în simetria însăşi. Tocmai aceasta dă farmecul. De ce oare
splendoarea frumuseţii străluceşte cel mai tare pe un chip viu, iar pe un chip
neînsufleţit nu mai rămîne decît urma frumuseţii, chiar şi-atunci cînd nici
carnea, nici simetria chipului acestuia n-au fost atinse încă de stricare? ...
Şi nu este oare mai frumos un om urît, dar viu, decît un om, neîndoielnic
frumos, dar reprezentat într-o statuie?”. Viaţa şi lumina apar aici în
plinătatea unui paradox pe care mirarea filosofică sau mistică nu încetează
să-l expună: calitatea de dat sau de dar al lor. Viaţa însufleţeşte aşa cum
lumina luminează. Este ceva impalpabil, exterioritatea care suntem noi înşine.
Una dintre condiţiile iluminării constă în a sesiza acest caracter de dat/dar
al vieţii. „Iluminarea venită de la
Spirit dă sufletului o viaţă mai senină... îl face să se
întoarcă spre sine, îl împiedică să se împrăştie şi îl face să iubească
strălucirea care este în Spirit”. Numai această Exterioritate absolută poate
face sufletul să iasă din domnia luminii-gropar, a luminii-risipă şi a luminii
intelectuale. Sufletul nu se poate percepe pe sine ca natură simplă decît percepîndu-se
ca integrat. Peste secole Heidegger va supune Deseinul unei confruntări
similare, dar rezultatul va fi angoasa, căci Exterioritatea este totalmente
vidată de Bine, Frumos şi Adevăr. Ea poate fi de-acum sursă a poeziei, o urmaşă
mai sărăcită a spiritualităţii, propagînd o lumină atotcuprinzătoare a
statuilor, a ochilor sticloşi ai copiilor ucişi fără nicio speranţă în altceva
decît în infinitul dialog pragmatic care-şi negociază orice difuziune la sînge.
Între spiritualitate şi negocierea spiritualităţii (o negociere traversată mereu
de supravieţuirea celui mai apt) natura simplă a sufletului s-a transformat din
mirare în nedumerire sau indiferenţă estetică: Există o lumină care să nu
orbecăie spre Exterior? Există lumină care să nu orbecăie în lipsa unui
Exterior?
Oana Pughineanu
