Moartea nenumăraților Ivan Ilici

Ce-ar fi să nu ne mai prefacem? Să recunoaștem că nu putem opri catastrofa climatică este titlul unei cărțulii mici semnate de celebrul autor Jonathan Franzen, un clasic în viață, cunoscut mai ales pentru romanul Corecții. Este o carte puțin surprinzătoare, cel puțin la prima vedere. Puțin surpinzător este atât subiectul, cât și stilul jurnalistic abordat (de fapt cuprinde un ”ultim eseu despre climă”, un fel de comentariu la texte mai vechi receptate cu ”un val de ostilitate” apărute în The New Yorker și The Guardian plus un interviu). Este o carte despre ce se mai poate face când nu mai este nimic de făcut. Se presupune că deja suntem informați, cunoaștem datele dezastruoase despre emisii poluante și despre extincția animalelor, cunoaștem abordările de stânga și de dreapta, dar ceea ce ne mai lipsește e actul final, adică rostirea evidenței. Nu am reușit să facem nimic din ceea ce ne-am propus în ultimii 30 de ani. Evitarea creșterii temperaturii cu cele 1,5 sau 2 grade este deja imposibilă. Am intrat într-un proces ireversibil, chiar dacă ne luăm mic dejunul la fel și scrollurile pe instagram și facebook devin tot mai rapide, rulând o lume oribilă sau drăguță (în funcție de setări și preferințe) dar îndepărtată sau, de fapt, mutată în altă dimensiune.

Pentru momentul istoric în care ne aflăm Franzen consideră că se potrivește o maximă mistică kafkiană inversată: din ”există speranță nemărginită, dar nu pentru noi” am ajuns la ”nu există speranță decât pentru noi”. Ceea ce descrie Franzen este faza pe care psihologii o numesc ”negare” sau faza ”manifestării speranțelor nerealiste”. Parcurgând paginile cărții nu puteam să-mi reprim senzația că parcă citesc o variantă a Morții lui Ivan Ilici, iar Ivan eram noi, la fel cum eram și toți ceilalți (soția, fiica, colegii), iar Gherasim era pământul secătuit, dar care încă ne ajută să ne așezăm confortabil pentru a simți mai puțin răul. Exact ca și eroul lui Tolstoi, începem prin a spune că e momentul să acționăm (mergem la doctori, citim articolele științifice), dar nu facem decât să amânăm un inevitabil pe care nu îl putem localiza cu precizie, dar care este cert. Ne informăm despre o apocalipsă infirmată, cel puțin la nivel senzorial, încă de mersul normal al zilelor. Dar apocalipsa ”climatică este, dimpotrivă, una încâlcită. Va lua forma unor crize din ce în ce mai acute ce se vor combina haotic până când civilizația va începe să cedeze. Lucrurile vor merge din ce în ce mai rău, dar poate că nu foarte curând și poate că nu pentru toată lumea. Poate că nu pentru mine”. Vedem imagini despre ghețarii topiți, citim știrile despre recordurile de căldură și ne simțim ca Ivan Ilici la primul junghi. Și probabil ne vom simți așa chiar când echilibrul distrus va ajunge foarte aproape de noi, peste drum, la o aruncătură de băț. Vom oscila probabil până în ultima secundă între false speranțe și soluții fantasmagorice, exact ca personajul lui Tolstoi: ”Aceste două stări alternau de la începutul bolii; cu cât boala înainta, cu atât gândurile privind rinichiul deveneau mai încețoșate, mai fantastice, cu cât mai limpede îi apărea în minte gândul că i se apropie moartea”. Probabil, la nivel de conștiință colectivă, nu vom ajunge niciodată să trăim un moment de luciditate. Prea multă politică, prea mult lobbying, prea multe interese care se luptă pentru ultima bucată, prea mulți complotiști, prea mulși optimiști sau apocaliptici, prea multă voce a societății și prea multe imagini cu viața comme il faut la standarde de secol XXI pentru a putea simți clar, ca Ivan Ilici, ”minciuna uriașă, groaznică, care nu-ți îngăduie să vezi nici viața nici moartea”. Ca și societate nu vom putea niciodată să atenuăm acest zgomot pe care fiecare îl transformă în sens și care, de fapt, este combustibilul nostru, liniștirea în fața paraliziei provocate de viață și moarte. Altfel fiecare, ”trebuie să fie îngroziți permanent de verile tot mai fierbinți și de dezastrele naturale tot mai frecvente. Trebuie să se gândească în fiecare zi nu la micul dejun, ci la moarte”. Ca indivizi însă, spun Tolstoi și Franzen, putem avea un moment de sinceritate (mai tăioasă poate decât luciditatea greu construită în parcursuri intelectuale fără sfârșit). La fel ca Ivan Ilici putem să vedem, să simțim că nu e nici rinichiul, nici intestinul, ci e ea, moartea. În cazul de față, moartea condițiilor care au susținut viața noastră așa cum o știm. Gândul că poate tot ce am făcut a fost greșit. Și totuși, posibilitatea de a schimba ceva. Franzen ne acordă această posibilitate la fel cum Tolstoi i-o acordă lui Ilici, fie și pentru o secundă. Nu va afla niciodată ce ar fi trebuit să facă de fapt, cum ar fi putut evita ”minciuna uriașă, groaznică”, dar în ultimul ceas simte milă pentru toți cei care continuă minciuna și milă pentru că îi chinuiește pe cei care-l chinuie cu minciuna lor. Franzen ne acordă și el o minimă posibilitate de a practica această secundă de sinceritate și milă, după tot ceea ce se putea spune a fost spus și după ce aproape nimic din ceea ce se putea face nu a fost făcut. El militează pentru a ”salva ceea ce iubești”, în cazul său fiind vorba de păsări. Concepția lui după care ar trebui să ne concentrăm pe salvarea biodiversității este cea primită cu ostilitate de către activiștii de mediu. Salvare este mult spus. De fapt, un fel de asistență pentru un timp limitat, în care mai putem lua un câine sau o pisică de pe stradă, mai putem câștiga lupte minuscule pentru drepturile animalelor (mai mult pe hârtie) sau putem lua decizii, din nou, minuscule și individuale, de a consuma mai puțin, de a nu mai cumpăra niciodată nutella, de a lua un tren în loc de avion etc. ”Dacă acțiunea colectivă ar reduce numărul uraganelor devastatoare fie și cu unul singur, tot ar fi un țel care merită urmărit. De fapt, ar merita urmărit și dacă nu ar avea niciun efect. [...] Deși acțiunile unui singur individ nu au niciun efect asupra climei, asta nu înseamnă că ele sunt lipsite de sens. Fiecare din noi trebuie să ia o decizie morală.” Cât timp te îmbeți cu speranțe deșarte (cu ”minciuna groaznică”) poți să ajungi să te simți mulțumit, spune Franzen. Mulțumit că ai mers cu bicicleta, că ai votat un verde sau că ai semnat o petiție online. Dar între a te simți mulțumit sau total îngrozit de faptul că războiul e pierdut, trebuie să continui luptele mici, pe care le poți câștiga (”să continui să salvezi ceva anume, ceva de care ești atașat – o comunitate, o instituție, un loc sălbatic, o specie periclitată”. Să continui să combați ”tribalismul” la care oamenii apelează în vreme de haos. ”Din această perspectivă, în prezent, orice mișcare de instaurare a unei societăți civile, a unei societăți mai drepte poate fi considerată o acțiune semnificativă împotriva schimbărilor climatice. Asigurarea unor alegeri corecte este o acțiune împotriva schimbărilor climatice. Combaterea inegalității extreme în distribuția avuției este o acțiune împotriva schimbărilor climatice. Eradicarea mecanismelor de incitare la ură din rețelele sociale este o acțiune împotriva schimbărilor climatice. [...] Pentru a supraviețui temperaturilor în creștere, fiecare sistem, fie că e vorba de universul natural sau de universul uman, va trebui să fie cât se poate de solid și sănătos”. Acuza care i s-a adus lui Franzen a fost aceea că distruge speranța oamenilor. Dar îmi pare că Franzen este mai plin de speranță decât mulți când face apel la alegerea morală a fiecăruia. În plus, încă nu s-a descoperit formula magică prin care alegerea morală a cuiva să nu fie ”moartea” altcuiva. În lumea globalizată, mai mult decât oricând, această condiție tragică devine evidentă. Gesturile noastre cele mai mici, au potențial distructiv planetar. De exemplu, ne spunem că purtăm mască pentru a ne proteja și a-i proteja pe alții. Poate vom reuși să facem asta pe timpul pandemiei. Poate nu. Ni se repetă constant că nu există garanții. Este totuși sigur că după pandemie, ne vom alege cu oceane și mai sufocate de deșeuri, cu un aer și mai irespirabil. În plus, oamenii par să fie deja într-o stare tribală, lipsită de orice ideal. E de ajuns să privim revoltele anticarantină, în care oameni disperați vor să-și păstreze joburile prost plătite pentru a putea face față chiriilor uriașe fie pentru locuințe, fie pentru mici afaceri. Pentru alții, din contră, relaxarea este semnul acțiunii criminale a guvernelor mână în mână cu patronii de pretutindeni, indiferenți la starea de sănătate a angajaților. Care este mai groaznică? Imunizarea de turmă pe care turma și-o dorește sau imunizarea de turmă pe care conducătorii incapabili o doresc sau imunizarea de turmă prin care vom trece fie că vrem fie că nu pentru că în preocupările noastre nu a mai intrat de ceva timp societatea, ci doar individul ”realizat prin forțe proprii”? A ajuns apariția previzibilă a un virus pentru a scoate la iveală cum sub falsele noastre speranțe în tehnologie și pozele drăguțe cu noul telefon inteligent, în fond ne luptăm să salvăm celebra viață nudă (desigur, diferită în Europa, față de Africa, diferită pentru un refugiat față de un hipster) și nici pe departe nu ajungem la momentul de sinceritate tolstoian în care să luptăm împotriva a ceea ce produce continua noastră tribalizare sau, mai departe, chinul pe care îl provocăm altor forme de viață.

                                           Oana Pughineanu

Nu călcați pe status

         Cartierul Bună Ziua, un soi de Florești intern al Clujului, a fost una dintre sursele de mândrie în campania electorală. De fapt, nu cartierul, ci strada principală care îl traversează, repavată și revopsită în culorile stridente ale bunăstării (mult alb și verde, pe alocuri roșu... o totală distanțare de modelul funariot) din orașul de cinci stele. Pe lângă stațiile smart (sau green?) cu verdeață crescută pe sticla de deasupra capului, printre blocuri răsar mostre de gazon, petice de iarbă, pe cât de meschine ca întindere, pe atât de îngrijite. Iarba a devenit element de show off, ceva ce ia ochii, ca o broșă țipătoare care ascunde faptul că rochia nu e de firmă și croiala lasă de dorit. Iarba este elementul de rafinament din broșura oricărui dezvoltator care-și ademenește clienții cu pătrățelele de verde menite să spargă din monotonia betonului, să fie un cotrapunct vizual, o plăcere fără concept și cu siguranță fără utilitate. Din păcate nu poate fi acoperită cu folii de plastic precum jucăriile de pluș pe vremuri. Când te plimbi prin cartierele pe care dezvoltatorii le-au ”dezvoltat” deja, ajunge să ridici privirea și să dai de finisajele dărăpănate ale balcoanelor sau ale gardurilor ce împrejmuiesc în stil staul ”curțile” celor de la parter. Mostrele de iarbă însă nu sunt menite doar să distragă atenția de la lipsa sufocantă de spațiu dintre clădiri, ci sunt acolo să producă impresia că te plimbi printr-o suburbie curățică de clasă de mijloc (așa cum bântuie imaginarul construit de filmele americane cu neveste disperate) rușinată de cartierul ”ceaușist” de blocuri pe care încearcă din greu să-l mascheze. 

    Gardurile și gărdulețele care împrejmuiesc vegetația dezordonată din vechile cartiere au dispărut. Iarba este un aparent open space, dar datorită faptului că e doar o mostră (o broșă), simți, înainte de a fi atenționat, că este ilegal să calci pe ea sau, doamne ferește, să scapi câinele din lesă. Relațiile cu mostrele de iarbă nu pot fi naturale. Naturalul este o barbarie în raport cu ceva atât de prețios precum verdele din noile cartiere. Nu doar pentru că menținerea imaginii de catalog Dedeman a acestor metri pătrați se plătește la întreținere, ci și pentru că sunt unicul mod de a mima rezidențialul. Crucile cu Isus răstignit, piticii de grădină, ciupercile roșii cu puncte albe și alte drăgălășenii de plastic pe care le găsești în tot felul de decorațiuni infantilo-grotești prin vechile cartiere, ascunse printre blocuri nu-și au locul în acest peisaj aseptic. Dacă nu s-ar lăsa întrevăzute suporturile cu haine puse la uscat pe balcoane sau prin livingurile cu geamuri de sus până jos ai putea crede că și oamenii sunt niște mostre care-și fac apariția doar după-masa, după orele de birou când sunt liberi să își plimbe mașinile și să-și facă poze instagram cu ceașca de ceai de lângă laptop. Cu siguranță mostrele de iarbă care imită gazonul sunt altceva decât tufele dezordonate de trandafiri și alte flori menținute iarna în viață cu sticlele de plastic pepsi și coca cola înlocuind, pentru doamnele pensionate de la parter, casa cu grădină pe care nu au avut-o niciodată. Ideologia mic-burgheză a grădiniței de flori este înlocuită de ideologia open space antreprenorială. Cu cât mai puțin spațiu, cu atât mai open, am putea spune, mai ales dacă privim oferta dezvoltatorilor clujeni sau a ceea ce înțeleg ei prin apartament cu două camere: o boxă de dormit înconjurată de un living-bucătărie-hol-cămară-bar, toate ”deschise” în același dreptunghi. Mirajul open space a lovit și cartierele așa-zis muncitorești, unde locuitorii și-au spart ușile de la bucătăriile decomandate pentru a mima spațiile unor deținători de capital care nu au nevoie să gătească și nici să depoziteze cantități mai mult sau mai puțin industriale de zacuscă, compot și castraveți murați. Dezvoltatorii au înțeles din timp că decomandatul nu-și mai are rostul pentru noile generații delivery și felul în care își imaginează bunăstarea. În plus este mai ieftin la construit, și dă senzația nu doar de aerisit, ci și că am depășit negura diviziunii muncii industriale (spații pentru muncit la cratiță, spații pentru muncit la birou sau spații pentru crescut copii), locuința nemaifiind un loc al trudei, ci un loc de relaxare în puținele ore rămase de după jobul de la 9 la 5 și coada la hipermarket. De fapt, apartamentele pot fi și pot arăta ca niște birouri mai dotate, iar în caz de carantină și telemuncă ele te pot ajuta să salvezi economia chiar dacă stai cu laptopul pe burtă, în boxa de dormit. Cei aproximativ 30 de pași care despart un bloc de altul îți dau senzația că rămâi conectat la celelalte departamente și-ți poți saluta oricând colegii sau poți ieși cu ei la o cafea, pe balcon, ca într-o mare familie unită de proiecte comune. În plus, nici relaxarea nu mai este ce a fost. Și aici, ideologia grădiniței cu flori a fost răpusă și înlocuită de cea mai sofisticată combinație suburbie-bloc, căreia i se adaugă și alte bucăți de rai, cum ar fi plajele de pe litoralul românesc. Pare absurd, imposibil de înfăptuit, dar nu poți decât să rămâi lovit în moalele capului de uimire când, trecând prin cartierul Europa (un alt Bună Ziua, dar și mai și) descoperi că deținătorii de apartamente de la parter care primesc și o prelungire în exterior (nu s-ar putea numi curte, nici terasă pentru că e extrem de vag delimitată) se pot desfăta jucăuș cu ce rămâne din razele de soare filtrate de blocuri printre perdelele unui baldachin. Da! Un baldachin în văzul tuturor colegilor de la celelalte departamente. Un baldachin precum cele de pe plajele private sau din jurul piscinelor de hotel. El înlocuiește vechiul foișor ”intimist” cu expunerea intimității celor care și-au permis 10 metri pătrați în plus. Deținătorii de baldachin, sau mai tehnic, de pat șezlong de exterior din poliratan, cu perdele sunt un fel de CEO moderni ai blocului, practicând asiduu transparența și apropierea de ceilalți angajați. Mi-a fost destul de greu să înțeleg rostul patului de exterior în noua economie spațială a cartierelor rezidențiale. Crescută pe jumătate în cultura grădiniței cu flori și foișor nu am înțeles inițial dacă baldachinul era un bun comun, dacă făcea parte dintr-o ”curte” pentru toți locatarii sau era proprietatea fetei care-și făcea unghiile sub perdele. M-a luminat răspunsul tăios pe care mi l-a dat când mi-am permis să o întreb pe unde vine strada pe care o căutam. Încurcată de atâta open space pe care, de fapt, nu poți călca, am depășit limita spațiului interpersonal întrebând-o ceva, de parcă am fi pe stradă, când de fapt, eram înăuntru. Încerc să-mi diminuez confuzia de câte ori trec prin aceste cartiere, îmi păstrez atenția cât mai trează, pentru că oricând poți face un pas greșit sau te poți crede înăuntru când ești afară sau afară când ești înăuntru (lucru care ți se poate întâmpla chiar în propriul spațiu de locuit). Ceea ce este comun nu poate fi călcat în picioare, chiar dacă e vorba de iarbă, mai ales dacă e vorba de iarbă. În special deținătorii de câini sunt un pericol public pentru aceste petece verzi comune răsturnate în facturi private. A călca iarba va deveni echivalentul zgârierii unei mașini. Pentru că nu e vorba de iarba lăsată de bunul Dumnezeu, nici de vechea iarbă-ornament de prin piețele cu bănci, ci de un petec verde cu valoare de status. Iarba e un semn și, ca orice semn, stă în locul a ceva, face trimitere la ceva ce lipsește: (din nou) spațiu, aer curat, libertate de mișcare și o civilizație care e altceva decât produsul unei chiverniseli de fațadă. 

                                           *

   Ca o confirmare a celor spuse mai sus, aflu că primăria va cumpăra copaci urbani, niște ”instalații” cu verdeață la prețul de 70.000 euro bucata. Spre deosebire de peticele verzi, aceștia nu vor fi doar plăcere fără concept, ci vor fi utili. Ar trebui ca un copac urban să țină locul a 275 de copaci ”tradiționali”. Probabil vor ține și locul paturilor ATI și al tratamentelor de care clujenii au nevoie. În plus dau bine și cu noua lege care permite mazilirea spațiilor verzi. Pentru că noi nu plantăm, noi dezvoltăm. 

                                Oana Pughineanu

Farmecul discret al unei seri florentine

     După ce treci de cele 20, 30, 100 ”top things to see in Florence” și ieși puțin din amețeala turistului aruncat în centrul Renașterii, fie el turist de grup, fie aventuros, comandând o cafea în fața Domului fără să știe cât costă masa (faptul de a sta jos, de fapt) la care se așează nevinovat, rămâi cu trei opțiuni: fie cauți cărți-ghid alternative despre Florența (poți găsi tomuri întregi, deoarece fiecare clădire, fiecare colț de stradă și chiar fiecare local au istorii de secole și prin fiecare loc cineva măreț sau bogat a spus sau a făcut ceva anecdotic). A doua opțiune este să transformi Florența în orașul din care ai venit (în caz că e unul mijlociu sau măricel). Ca orice alt oraș turistic, și Florența are capacitatea, asemeni cartolinelor vechi (”3D”), cu fetele care fac cu ochiul, de a trece într-o secundă de la centrul Renașterii la un centru comercial. În funcție de cum miști cartolina, poți să te afli în fața unui Pontormo intrând în biserica Santa Felicita sau în fața rafturilor HM, în fața frescelor lui Masaccio din Capela Brancacci sau printre coridoarele palatelor Zara. Dacă ai gustul inaccesibilului poți încerca la nesfârșit să intri în biserica Orsanmichele, închisă din motive necunoscute publicului care poate totuși să o admire strâmb din ușă, la fel cum ai face cu produsele Louis Vuitton, Gucci, Prada and co. Al treilea lucru pe care poți să îl faci este să răsfoiești electronic pagina cu evenimentele florentine, unde te întâmpină cultura de secol 21 (adică food festivaluri, sau cosplay, piețe de vechituri, expoziții, lansări de carte și performanceuri gen Centrul de Interes). Dacă alegi bine evenimentele sau pseudoevenimentele culturale la care dorești să participi, ai ocazia să pătrunzi în clădiri și grădini inaccesibile publicului turist. Și mai ales, ai ocazia să vezi o parte mică a locuitorilor orașului Florența care trăiesc într-o cu totul altă cartolină ”3D” decât tine. Una în care și-ar dori să dispară toți turiștii, dar să rămână cumva toți banii pe care orașul îi rulează datorită lor. O tendință nestăvilită către ”bello” și către ”gândirea pozitivă” (care înlocuiește vertiginos mai vechiul dolce far niente, făcându-i pe bieții doritori de frumos să se extenueze mental între diferite cauze de susținut, gen #metoo, eco sau antifascism de fotoliu și munca de eliberare spa a minții și trupului). Acești florentini fac parte din ceea ce am putea numi pătura de mijloc sau chiar de jos a clasei superioare. Ei nu fac parte din cei 1% cei mai cei, dar orbitează undeva prin partea bună a restului de 99%. Nu fac parte nici dintre cei care au reușit să-și mențină averea în ultimii 600 de ani (conform unui studiu realizat de economiștii Guglielmo Barone și Sauro Mocetti, cine a fost bogat în 1427 este bogat și acum. Mobilitatea economică este practic aproape de zero la nivelul înalt), dar sunt echivalentul unui clujean care a moștenit câteva case sau apartamente. În principiu, duc o viață care nu necesită angajarea în altceva decât evenimente sau pseudoevenimente culturale. Dacă cei 1% nu se arată niciodată privirii muritorilor, aceștia din urmă, purtători ai unui farmec discret al burgheziei, dar adus la zi, prin atenția față de modele culturale, pot fi întâlniți în grădini, vile și spații horeca doar de ei știute, care găzduiesc varii evenimente. Spre exemplu, poți participa la o lansare de carte despre valul New Wave în muzica anilor 70-80. Nu-ți poți imagina nimic mai îndepărtat decât o muzică post-punk-rock de frumusețea clasică a Serelor Torrigiani, născute în 1716 ca loc al primei Societăți botanice italiene și reintroduse cu stil în circuitul evenimentelor culturale spa, găzduind evenimente ”publice” sau private și amuzând deținătorii de capital cu frumoase cursuri de grădinărit urban, pictură sau bucătărie. Descrierea Serelor Torrigiani este o mostră perfectă de limbaj de lemn cu specific italian (adică nelipsite de repetiția constantă a cuvântului ”bello”, devenit un fel de sindrom Tourette al vorbitorilor care, copleșiți de atâta minunăție, nu reușesc nicicum să exprime altfel preaplinul de bunăstare): ”Serre Torrigiani è l’essenza della cura e dell’amore per il bello, per l’arte e per la storia. E’ uno spazio oltre il luogo in cui sinergie creative tracciano nuovi percorsi disegnati dalla natura e ispirati dall’arte” (”Serele Torrigiani sunt esența grijii și dragostei pentru frumusețe, artă și istorie. Este un spațiu dincolo de care sinergiile creative trasează noi căi concepute de natură și inspirate de artă”). Dacă ar fi să traducem neaoș acest pasaj am spune brutal că este un loc minunat în care o cola costă mai mult decât plata pentru două zile de muncă depusă în India pentru industria textilă.

     Ascultând cele cuvântate la unica lansare de carte pe care mi-a fost dat să o văd, în care autorul era mai plictisit decât publicul, înțelegi pe viu vorbele dadaiștilor care simțeau cum devin un obiect de amuzament pentru burghezul imposibil de uimit. Acum, desigur, nu se mai aruncă cu roșii sau ouă pe scenă, ci totul are aerul unui garden party, mai mult sau mai puțin rafinat, în care fiecare așteaptă finalul reprezentației pentru a ajunge la conversațiile informale, în general ocupate de problemele vieții, majoritatea niște probleme de ”catering”. Ceva în atmosferă, în formele mereu geometrizate de o lumină sălbatică, canibală te sâcâie. Nu poți identifica exact stimulul perturbator, dar încet-încet, ca după efectul unei picături chinezești, începi să înțelegi că nuca în perete ești tu. Nu e vorba doar de faptul că ai greșit hainele, sandalele, bijuteriile. Nici că nu te îmbie paharele de prosecco. Și nici de privirile care te încercuie și te bagă într-un țarc virtual al celor care nu sunt ca noi. Pentru că bogatul sărac fiorentin te reperează rapid, ca o pasăre modificată genetic care ochește tot ceea ce nu strălucește. Dar nu e nici asta. E altceva, mai evident decât semnele bogăției afișate ostentativ precum în țările în curs de dezvoltare, ca a noastră, dar mai greu de perceput. Sau poate e invers. E mai ușor de perceput, dar mai puțin evident. Nu e vorba de mașini sau haine de firmă purtate cu logourile pe piept. Ci de scintilații ușoare ale bijuteriilor discrete sau brutalist-avangardiste și mai ales ale pielii. Exact ca în stripteasul descris de Baudrillard, dar dezvăluind puțină carne, puține promisiuni, emanând însă o prospețime care iese prin toți porii. O odihnă care nu e nici măcar obținută, pentru că nu e nimic obositor. Un glow. Și detaliile. Desigur, detaliile. Acele detalii și arome pe care, fie spus în paranteză, se construiește magistral filmul Parazit. Croiala, unghiile, pielea feței, coatelor și călcâielor, coafurile și machiajele ”naturale”, nimic strident, dar plin de indicii ale unui stil de viață aerisit precum dealurile toscane pe înserat. De altfel, aceste evenimente au loc doar după ce arșița zilei se domolește. Se încheie după ce se termină programul transportului în comun, când aerul devine, în sfârșit, respirabil. Mergând pe jos spre casă, încerci să metabolizezi toată această non-stridență (nu aș putea-o numi delicatețe) și numai când dintr-o mașină cu boxele date la maxim pe Via Canova se aude ”douășpatru de karate au inelele mele” începi să te trezești, să te reîntorci în corp, să te simți... liber?

                                              Oana Pughineanu