Cu viața pre viață călcând

În 1968 un comitet Harvard a introdus celebrul criteriu al morții cerebrale în stabilirea momentului în care o ființă umană încetează din viață (Ad Hoc Committee of the Harvard Medical School to Examine the Definition of Death). Disputele morale și legale care i-au urmat sunt le fel de extinse precum cele legate de stabilirea momentului în care viața începe. Este evident că o definire strict biologică a acestor momente nu este posibilă, descoperirile științifice fiind o provocare pentru pozițiile sau presupozițiile noastre morale și invers. Acceptarea morții ca moarte cerebrală are de-a face cu viziunea conform cărora trupurile sunt vii în măsura în care sunt ”ghidate” de un element dătător de sens și unitate: sufletul, conștiința. În mod tradițional moartea era definită ca încetare a respirației și circulației. Dar o dată cu acceptarea morții cerebrale se nasc noi întrebări: „Provocarea în definirea morții este de a determina când sistemul biologic este autoreglat în serviciul întregului și când reflectă doar proprietățile intrinseci ale părților celulare” („The challenge in defining death is to determine when the biological system is self-regulated in the service of the whole and when it merely reflects the intrinsic properties of cellular parts”, Condic, M. L. 2016, Determination of Death: A Scientific Perspective on Biological Integration, Journal of Medicine and Philosophy 41).

Nimic nu demonstrează mai bine imposibila definire strict biologică/științifică a morții decât faptul că această definiție a fost acceptată treptat în statele SUA și pentru un timp puteai fi declarat mort în Kansas dar viu în Missouri.

Dar unul dintre aspectele cele mai interesante ale noii definiții „biologice” a morții este redefinirea „biologică” a vieții. În 2008 Consiliul de Bioetică al Președintelui (care îl consilia pe George W. Bush în privința chestiunilor legate de tehnologie și bioetică) a revizitat chestiunea morții cerebrale doar pentru a o reafirma cu și mai multă convingere. „Majoritatea membrilor Consiliului au acceptat insuficiența totală a creierului ca criteriu pentru determinarea morții. Ei au continuat să definească existența organismului uman ca întreg, nu în termenii integrării interne a părților sale, ci în termenii interacțiunii și integrării organismului cu mediul său într-un mod care să susțină viața. Potrivit Consiliului, persoanele cu insuficiență totală a creierului sunt morți deoarece corpurilor susținute în mod artificial în condițiile morții cerebrale le lipsește «impulsul» și «nevoia simțită» de a respira și a interacționa conștient cu lumea. Au pierdut ireversibil capacitatea de a se angaja în relații cu lumea înconjurătoare pentru a-și asigura existența” (a majority of members of the Council nonetheless accepted total brain failure as a criterion for determining death. They went on to define the existence of the human organism as a whole, not in terms of the internal integration of its parts, but in terms of the organism’s interaction and integration with its environment in a life-sustaining way. According to the Council, individuals with total brain failure are dead, because artificially sustained whole-brain dead human bodies lack the spontaneous „drive” and „felt need” to breathe and interact consciously with the world. They have irreversibly lost the capacity to engage in commerce with the surrounding world to secure their sustenance”, John P. Lizza, Exploring the Philosophy of Death and Dying: Classical and Contemporary Perspectives, Edited by Michael Cholbi and Travis Timmerman, Routlege 2021). De la o definiție internă a vieții (ca integrare/conlucrare internă a părților) se trece la una externă (un organism care se poate angaja în schimburi conștiente cu mediul), interesul fiind acela al autonomiei și autosusținerii. Viața nu este definită doar în virtutea presupoziției că are nevoie de un suflet, de o conștiință, ci și de presupoziția că ele trebuie să fie active, productive. Susținătorii morții cerebrale aduc mereu ca argument ceea ce se numește „the decapitation gambit”, faptul că posibila menținere artificială în viață a unui corp decapitat nu l-ar transforma într-un om viu, și acel corp nu s-ar „număra printre noi, cei vii”.

Criticii acestei definiții extrem de „extrovertite” a vieții și extrem de „introvertite” a morții, precum Shewmon se întreabă de ce „nenumăratele funcții biologice integrate (de exemplu, homeostazia, echilibrul energetic, reglarea temperaturii, vindecarea rănilor, apărarea imună, digestia, eliminarea deșeurilor, gestația etc.) nu sunt dovezi ale impulsului spontan și ale nevoii simțite de organism să răspundă într-un mod care să susțină viața?”

Cu siguranță, acceptarea morții cerebrale nu se bazează doar pe presupoziția metafizică a sufletului sau al unui principiu unificator, ci și pe cea a superiorității speciei umane (Michael Nair-Collins). Pentru cei care critică moartea văzută ca și moarte cerebrală, organismul se definește ca un agregat în care părțile cooperează pentru a ține piept entropiei, proces care are loc prin „funcțiile reciproc interdependente ale organelor, țesuturilor și celulelor, toate acestea contribuind la homeostazie”. Moartea cerebrală este încă un mod de a afirma că omul este ontologic diferit de toate celelalte ființe, prin urmare și moartea lui trebuie să fie la fel. Nu este moartea unui organism (deci nici a unui animal), ci pierderea unor calități superioare cu care natura sau zeii l-au înzestrat. Ca o ironie a sorții, noi descoperiri științifice definesc ca viu un organism pe care adepții morții cerebrale l-ar numi mort. Este vorba despre xenoboți, „roboții vii”, forme de viață sintetice obținute prin asamblarea unor celule din embrioni de broaște și care au capacitatea de a se auto-replica și de a îndeplini anumite acțiuni programate. În cazul de față pentru a fi viu este necesară doar capacitatea de replicare și inserarea într-o linie de producție (cercetătorii speră ca acești roboți vii vor putea fi folosiți în viitor pentru „a curăţa deşeuri radioactive, a colecta plastic din oceane, a transporta medicamente în corpul uman sau a curăţa arterele”). Moartea cerebrală asigură intrarea organelor în linia de producție, în măsura în care este o sursă legală pentru donarea de organe. Viața corpului în condițiile morții cerebrale nu mai este considerată demnă de interes din perspectiva noilor definiții care pun accent pe interacțiunile cu mediul. Desigur, nu este vorba de a contesta alegerile pe care un individ le poate face în deplină conștiință de cauză (cererea dreptului la eutanasie face parte dintre alegerile pe care unii oameni vor să le facă). Dar rămâne să ne întrebăm dacă de dragul acțiunii și al unor presupoziții despre superioritatea vieții umane nu cumva ”închidem prea repede ușa” peste niște procese complexe de care organismele sunt capabile în stare inconștientă. În fond, multe dintre funcțiile care ne mențin în viață se realizează automat/inconștient. Robotul viu din noi nu încetează să trăiască doar pentru că noi nu îi mai dăm ordine. Trebuie să adăugăm ororii unei vieți în agonie sau a unei vieți lipsite de demnitate oroarea de a fi sau de fi învățați să ne concepem ca pe niște agregate de unică folosință?

                               Oana Pughineanu

Gradul zero al transmisiei

 

Am revăzut de curând filmul Fahrenheit 451 regizat de Truffaut, film văzut pentru prima dată în sala arhiplină a Cinematecii din Casa de cultură a studenților, în '95. Scena care m-a impresionat cel mai mult atunci era cea cu programul interactiv de televiziune The Family, în care soția încearcă să dea răspunsurile corecte pentru rezolvarea unor probleme casnice banale. Revăzut după mai bine de 25 de ani și nenumărate ecrane și aplicații (de computer sau telefon) care s-au adăugat celebrului tv, ocupând mai multe ore din viața oricui, filmul rămâne încă straniu (și comic-caricatural când vine vorba de cum era imaginat viitorul din 2022), dar elementele care acum îmi sar în ochi sunt cu totul altele. Sunt momentele de „libertate”, reprezentate, în principal, de intervalul de timp pe care personajele îl parcurg de la servici până acasă, străbătând prin iarbă, câmpuri ce nu par să ducă undeva, dar ajungând totuși într-un cartier de case construit într-o pădure, cu un look nordic-bauhaus. Aici, „în natură”, au loc și discuțiile cele mai importante între cele două personaje care ies din tiparul societății în care trăiesc și care fug, la finalul filmului, în regiunea oamenilor-cărți, un soi de parc natural, căci oamenii-cărți trăiesc, practic, într-o pădure, aproape fără un acoperiș deasupra capului, hoinărind mereu, prin ploaie sau ninsoare, murmurând în continuu cărțile pe care le-au învățat pe de rost, cărțile pe care le încarnează. Nu pare să existe între ei vreun dialog, o întâlnire buberiană, fiecare rămânând blocat în propria minte, în repetiția aceluiași text, trecând unii pe lângă alții fără să se vadă sau să se audă. Cultura clasică, a cărții, este salvată și transmisă mai departe în ceea ce pare un mare spital 9 în aer liber. De cealaltă parte, societatea pe care oamenii-cărți o lasă în urmă, este una a interacțiunii formale, goale, a „umplerii timpului”. Pastilele și ecranul televizorului rezolvă orice problemă, iar sănătatea societății este menținută prin denunțarea oamenilor care dețin, pe ascuns, cărți.

La ora apariției filmului, formula lui McLuhan „mediul este mesajul” și imaginea mijloacelor de comunicare în masă ca „extensie a omului” era deja cunoscută. Între timp, extensia a devenit lumea omului, și ceea ce nu au putut prevedea vechile distopii este imposibilitatea unui „log out”. Nu există pauza, „drumul de la muncă până acasă”, câmpul, pădurea, posibilitatea de a alege între pilula albastră sau roșie, o „peșteră a ideilor” și o lume a adevărului (cel puțin nu până o va construi Donald Trump care intenționează să lanseze pe piață propria rețea de socializare numită Truth). Lumea trupurilor și ideologiilor bazată pe dihotomii, este lumea dilemei califului Omar. Întotdeauna unele biblioteci vor trebui arse, altele păstrate, dar acum „standardele comunității” operează diferit asupra supușilor. Califul Omar vrea să citească el însuși tot înainte de a decide ce este conform și ceea ce nu este. Orice ar face sau ar gândi supusul (fie că citește, privește ecrane sau se plimbă prin pădure) devine suspect în momentul în care oprește transmisia. Nu mai postează fotografii cu mâncare, nu mai intră sau iese din relații „complicate”, nu își expune zilnic mostra de critică socială, nu mai contorizează pașii/pulsul și nici nu folosește aplicația gps, întrerupând continua autolocalizare. Dacă în lumea imaginată de Bradbury și Truffaut păcatul era transmiterea unui anumit gen de informații (cele din cărțile care „nu spun nimic”, le prezintă oamenilor vieți pe care nu le pot trăi, rupte de realitate), acum păcatul este întreruperea transmisiei (indiferent de ce se transmite). Rețeaua va decide mai apoi dacă experiența transmisă se înscrie sau nu în standarde (în paranteză fie spus, ceea ce nu iese niciodată din standarde seamănă tot mai mult cu jocul interactiv din Fahrenheit 451) și poate decide excomunicări pe perioade limitate de timp sau pe viață. Pare încă o reminiscență de gândire din timpul trupurilor și ideologiilor și ar fi interesant de văzut dacă ea se va păstra în viitorul Metavers anunțat de fondatorul FB (dilema califului Omar era una culturală, legată de interzicerea unor informații și propagarea altora, ori în lumea virtuală cu aplicații comerciale în real, nu există date care trebuie culese și date care nu trebuie culese. Totul trebuie cules.) Metaversul va fi gradul zero al transmisiei. Cetățenii acestei autocrații preocupată doar de propria extindere (după cum o numește Adrienne LaFrance în The Atlantic) vor avea posibilitatea, ajutați de gadgeturi VR să rămână conectați non stop le medii virtuale comune. Zuckerberg descrie Metaversul în termenii următori: “You can think about the Metaverse as an embodied internet, where instead of just viewing content — you are in it. (Te poți gândi la Metavers ca la un internet încărnat, unde în loc de a vedea conținutul ești înăuntrul lui”). Puțini vor fi cei care, precum în vechile distopii, gen Fahrenheit 451 și deja îmbătrânitul și depășitul Matrix (construit tot după milenara formulă a ieșirii din peștera ideilor) își vor permite pauza dintre muncă și casă, plimbările prin păduri cosmice (cea mai nouă distracție pentru mai marii lumii precum Musk și Bezos). 

Viitorul unei societăți ai cărei cetățeni vor fi imersați total în lumea virtuală pare să fie un plan mai realist de afaceri decât colonizarea altor planete. În fond, după cum observă, Ryan Zickgraf, „istoria FB dovedește că este mult mai ușor să colonizezi minți decât să colonizezi Marte”. Termenul Metavers apare în romanul lui Neal Stephenson din 1992, Snow Crash. Este un autor nu doar adorat în mediul Silicon Valley, ci și angajat de către firma Magic Leap pentru a ajuta la construirea „realului” Metavers. Probabil, impactul Metaversului va fi în viitor același pe care l-a avut și în romanul lui Stephenson: „guvernul a devenit irelevant iar pământul este împărțit în orașe-stat în franciză conduse de mari afaceri. Triumful anarho-capitalismului a dus, la rândul său, la creșterea vertiginoasă a inegalității și la deteriorarea condițiilor materiale, în timp ce Metaversul oferă maselor un refugiu – sau cel puțin o distragere a atenției – față de societatea decăzută din jurul lor” (Ryan Zickgraf, articolul: Mark Zuckerberg’s “Metaverse” Is a Dystopian Nightmare, jacobin.com). Bonus: probabil nu va mai confunda nimeni distanțarea socială cu distanțarea fizică.

                                   Oana Pughineanu

Cubul alb din cubul negru

 

Maurizio Cattelan a intrat de la bun început în câmpul artistic întruchipând figura farsorului, a provocatorului. Ultimul său scherzo a fost celebra banană lipită cu bandă adezivă de un perete, suscitând și ea, ca multe opere contemporane de artă, două nedumeriri/nemulțumiri (cel puțin din partea publicului) care revin constant: dacă e cu adevărat artă și dacă e atunci „puteam să o fac și eu”. La fel cum contemplarea nu-i stătea în fire decât unui anumit gen de public și nesfârșita artă „conceptuală” care pune bază pe idee și nu pe realizarea ei, pare să scape înțelegerii unui public de masă, dispus să accepte amuzamentul, revenindu-le criticilor datoria de a învălui obiectul în valoare. De la începutul carierei sale Cattelan este preocupat de jocul ironic cu câmpul de putere al artei (fiind un urmaș al lui Duchamp) și, într-o oarecare măsură și a lui Andy Warhol, când recunoaște că nu are idei și nu știe ce să prezinte publicului. În 1989 când i s-a oferit șansa de a avea o expoziție individuală la Bologna, simte că nu poate produce nimic demn de un asemenea eveniment. Astfel, lasă pe ușă semnul Torno subito (Mă întorc imediat) cu care reușește să atragă atenția și să facă vâlvă. Autopromovarea devine și pentru Cattelan parte integrantă a operei, cel mai bun exemplu fiind Strategies (1990) când realizează o falsă copertă a celebrei reviste Flash Art, fotografiind o sculptură făcută din vechi numere, lipind-o peste coperta numărului curent, expunându-se astfel ca artist care dorește recunoaștere și care în același timp dorește să depășească pragul strâmt al galeriilor de artă. Prietenia cu Francesco Bonami, curatorul Bienalei de la Veneția, este cu siguranță un punct important al carierei/strategiei lui Cattelan. În 1993 când i se oferă un spațiu expozițional la bienală, reia cu un plus de îndrăzneală „showul” de la Bologna. De data aceasta, tot pentru a face față lipsei de idei, închiriază spațiul care i-a fost alocat unei firme care îl ocupă cu reclama unui parfum, și-și denumește opera Working is a Bad Job. Nici operele de artă marca Maurizio Cattelan care au luat forma unor obiecte, mai precis sculpturi, nu au trecut neobservate, provocând la fel de multă indignare și, desigur, creșterea cotei pe piața artistică. Poate cea mai controversată este Untitled (2004) care înfățișa copii spânzurați în Piața XXIV Maggio din Milano. Unul dintre cetățenii revoltați care a dorit să dea jos respectiva sculptură s-a și rănit provocând și mai multă vâlvă. Într-un interviu din vremea respectivă Cattelan oferă o cheie de interpretare în care recunoaștem o critică ce i s-a adus mereu mass-mediei și ipocriziei societății care se amuză cu cantități industriale de „șoc și groază”: „În primul rând, nu am invadat niciun spațiu privat, ci am acționat într-un spațiu public. În plus, nu am făcut nimic ilegal și nici mai incomod decât multe dintre lucrurile care ne înconjoară și care se află în fața ochilor tuturor. Și am găsit, de asemenea, destul de interesant faptul că, dintr-un anumit motiv, o imagine nu poate fi acceptată în viața reală dar e binevenită cu condiția să fie reprodusă în ziare sau la televizor. Acesta este un fapt destul de incerdibil.”(„First of all, I didn’t invade any private space, but acted in a public space. Furthermore, I didn’t do anything illegal, and nothing more inconvenient than many of the things that surround us and are already in everyone’s view. And I also found quite interesting that, for some reason, an image could not be accepted in real life but would be totally welcomed as long as it was reproduced in newspapers or on TV. That’s a pretty incredible fact, Flash Art International, no. 237, July – September 2004, pp. 94–95)”.

Ultima expoziție a lui Cattelan, Breath Ghosts Blind care poate fi încă vizitată la galeria Pirelli HangarBicocca din Milano este impresionantă, dar nu șocantă. Spațiul imens al galeriei (cu pereți de aproape 20 de metri înălțime) îneacă vizitatorul în întunecime și liniște. Este aproape o expereință a deprivării de stimuli. În prima sală se deslușește la nivelul solului o sculptură care reprezintă un om și un câine dormind/ stând cu ochii închiși unul lângă altul. Nu știu dacă măiestria realizării sculpturii sau albul marmurei de Carrara ca o lumină apărută din nimic, fac din personaje o apariție diafană și-i provoacă vizitatorului dezorientat de imensul spațiu negru atât teama de a nu călca peste sculptură, cât și teama de a se îndepărta de ea, rămânând fără nici un reper orientativ. Instalația din a doua cameră (sau al doilea hangar) ar putea foarte bine rămâne neobservată. Slabe firicele de lumină trec peste pereții de unde vizitatorii sunt urmăriți, alături de camere, de către 2000 de porumbei taxidermizați. Nu știu ce impresie îi fac aceste păsări celui care nu e familiarizat cu opera lui Cattelan. Cu siguranță, pentru cei ce au urmărit cariera artistului, începe să se simtă „farsa”. Porumbeii au mai fost folosiți de către artist cu ocazia a două bienale. Una în 1977, primind numele Tourists și alta în 2011, primind numele Others. În expoziția actuală ei sunt încadrați la Ghosts, dar fantome devin chiar cei care trec prin această a doua sală, fiind reduși la niște contururi negru pe negru, la niște șoapte care nu fac decât să întărească senzația de „deprivare de stimuli”. A treia și ultima sală, dedicată Morții/ Death este și cea mai luminoasă, iar evenimentul la care face referire este pe cât se poate de clar. Un monolit enorm, pare a fi străpuns de un avion construit din exact aceleași materiale și din aceeași întunecime. De fapt, privitorul știe că monolitul a fost străpuns în 11 septembrie, dar opera lui Cattelan formează un singur corp negru din care se ivesc cabina de control, aripile, cârma, pe scurt, toate componentele care fac recogniscibil un avion. Deși structura este impresionantă și vizitatorul se simte strivit de enormitatea Morții probabil cei care sunt familiarizați cu opera lui Cattelan nu s-ar aștepta la referințe atât de directe și aproape lipsite de ambiguitatea explozivă care-l caracteriza pe artist. Nu cred că cineva s-ar fi așteptat din partea lui Cattelan să pună un avion într-un hangar.

Nu știu dacă a fost sau nu premeditată lipsa oricăror marcaje care să orienteze privitorul. Oricum ar fi, reprezentanții galeriei care bântuiau prin cele trei spații erau asaltați de vizitatorii care doreau să știe dacă nu cumva mai este vreo sală, dacă nu cumva pierd din vedere vreun exponat sau chiar piesa de rezistență. Nedumeriților și/sau nesatisfăcuților li se explica filosofia expoziției (o poezie învățată pe de rost) după care erau invitați să părăsească expoziția făcând calea întoarsă. Ieșirea în lumină semăna perfect cu ceea ce Brian O'Doherty ar fi numit ieșirea din „cubul alb” prin care el desemna spațiile expoziționale ale secolului XX. Char dacă cubul lui Cattelan era negru avea toate calitățile celui alb. Un loc care sanctifică obiectul/omul/artistul și care reduce vizitatorul la un Ochi (al sufletului sau ochi intelectual) lipsit de trup și la un Spectator care nu știe în ce relație se află cu Ochiul. Galeria modernă este construită „după legi la fel de riguroase precum cele ale bisericii medievale”. Lumea de afară nu trebuie să intre înăuntrul „cubului alb”, astfel încât arta să apară „neatinsă de timp și vicisitudinile lui”. Acest spațiu este menit să păstreze sau să inducă ideea unei sacralități în preajma căreia vizitatorul devine pios, chiar „lipsit de viață”. De data aceasta nici Cattelan nu a reușit să iasă din logica cubului alb, iar Ochiul decorporalizat al Spectatorului rămâne un Ochi-panopticon care-și privește propria captivitate. Cattelan se înscrie printre artiștii care merg pe linia lui „orice poate fi artă” (de la pisoare de aur la banane lipite de pereți). Poate o ultimă provocare ar fi să arate și că arta poate fi a oricui. Pare o încercare uriașă chiar și pentru Cattelan, dar orice încercare ar fi poate mai interesantă decât un autoplagiat prezentat pe post de obsesie artistică.

                                                                                        Oana Pughineanu

ifose de vacanță

Printre lucrurile comice pe care le aduce vara, cel puțin pentru mine, se numără o anume declamație/declarație a celor dezamăgiți de circul organizării și trăirii unei vacanțe. De exemplu, este la modă să spui că nu suporți mulțimea de la mare sau mulțimile din muzee, piețe sau orice alt loc bun de selfierui. Dar această declarație nu trebuie făcută de pe „culmile disperării” cuiva care trăiește într-un oraș aglomerat, poluat, fiind mereu înghesuit în trolee, birouri, săli de așteptare sau chiar în propriile spații de locuit. Totul trebuie spus cu un aer iritat, de artist neînțeles teleportat de undeva de dinainte de anii '80 sau de lord care din motive ce nu suportă amânare, trebuie să-și părăsească vastele domenii și apartamente, dulceața liniștilor traversate doar de cele mai încântătoare triluri de păsări și un program riguros de menținere corporală. Această contrafacere a nemulțumirii este de înțeles. Este greu de acceptat că după un an de înghesuială te așteaptă o vacanță le fel de înghesuită (sau chiar mai rău), împănată de tot felul de cozi, plus oboseala călătoriei. Astfel că ne aflăm într-o situație hilară: a nemulțumitului superior, dar care reușește cumva să producă și să împrăștie pe rețelele de socializare imaginile unor zile mai mult decât satisfăcătoare în locurile mult hulite. Dacă nu ar exista rețelele de socializare cine ar mai avea energie de vacanțe? O întrebare care străbate istoria în varii forme, trădând nevoia perpetuă de autoreprezentare și un mimetism antropologic. Mi-am adus aminte amuzată de această iritare superioară când am văzut, din întâmplare, o scurtă filmare cu două staruri hollywoodiene care își făceau concediul pe insula Capri. În jurul lor roiau, ca într-un anturaj medieval, mai multe straturi de însoțitori. Cei mai apropiați de corpul divin erau, firește, bodyguarzii. Lângă ei se deslușeau asistenții și ghizii (valeții) locali, iar pe stratul al treilea se numărau „cei din popor”, încercând să își poziționeze corpul astfel încât să poată realiza un selfie cu starurile. Iată vedeta, diva care nu mai are la îndemână decât aceste instrumente medievale de păstrare a imaginii ce o deosebește de gloata influnencerilor. Urmăritorii reali ajung să facă diferența în viața trăită intens virtual și fantasmagoric. Dacă doamna Bovary ar fi avut o pagină de facebook sau instagram probabil nu s-ar mai fi otrăvit, putând să mimeze la infinit pasiunea după care tânjea. Influencerii au dizolvat distanța dintre vedetă și spectator, așa cum a fost ea construită în anii '30 (parcurgând, desigur, varii mutații, dar numai pentru a se menține ca distanță). Telefoanele mobile și paginile de socializare au micșorat distanța între „eroii consumului” și restul consumatorilor (desigur, tot la nivel fantasmagoric). Acum fiecare produs are vedeta lui, una familiară, pe care ți-o poți alege chiar din cartier. Poate că vedeta folosește cosmetice inaccesibile, dar nu mai are importanță. De-acum și șamponul de urzică are portavocea lui, și poate deveni glam cu expunerea potrivită (pe bună dreptate).

Relația cu obiectul valoros (rar, colecționabil) s-a schimbat radical în contemporaneitate. Odată cu fenomenul viral, după cum observă McKenzie Wark, s-ar putea ca obiectul valoros să fie tocmai cel pe care îl are toată lumea, nu cel greu de obținut. McKenzie observă că circulația este cea care stabilește valoarea unui obiect de artă în epoca informației (opere care nu au o existență materială). ”Opera este un derivat al valorii simulărilor sale”. Același criteriu funcționează și în privința influencerilor și a obiectelor pe care ei le promovează. Deosebitul devine deosebit numai datorită consumării lui prealabile. Merită să vezi un anume loc sau să guști un anumit tip de mâncare numai pentru că milioane de oameni au făcut-o înaintea ta. Ceea ce se colecționează, ceea ce devine „amintire” nu devine așa datorită vreunei ciudățenii sau vreunui șoc cultural extrem, ci datorită reușitei de a fi trecut și tu printr-un loc în care au trecut alte milioane. Cine nu face asta este plasat automat în afara lumii, în negura de temut a celor care „nu au reușit” să vadă sau să trăiască ceva ce merită să fie trăit sau, pur și simplu, printre cei care „nu au reușit”. Acest consum în masă și de masă nu este un produs al zilelor noastre, dar ceea ce este nou constă într-o mică adăugire la faimoasa formulă rostită de Warhol: „fiecare va avea 15 minute de faimă”. Acum, orice obiect faimos (însuflețit sau nu) s-ar putea să-și piardă faima în 15 minute. Spre deosebire de vechea faimă, viralitatea este mult mai volatilă (un exemplu este coada de la celebrul muzeu Uffizi care s-a mutat aproape cu totul câțiva zeci de metri, acolo unde se fac, conform siteurilor turistice „cele mai bune sandwichuri din Florența”. Coada este atât de mare încât a apărut și un nou job, un fel de despărțitor de mulțimi, care împarte coada în două pentru a face loc mașinilor să treacă). Alte și alte corpuri/obiecte, mereu mai tinere/noi, se inserează în aceleași decoruri (alte fete care se aruncă în piscine fabuloase peste crestele munților, alți copii care fug spre mare, alte starlete lăcrimează în aceleași istorii sentimentale) și, de fapt, ceea ce devine obiectul cel mai colecționabil este timpul. Încă nu reușesc să-l oprească de tot, dar cu siguranță reușesc să nu-l piardă. Vechile staruri și noii influenceri nu par să trăiască niciun moment care să nu merite să fie trăit. Orice secundă, oricât de banală ar fi, este filtrată și curățată de imperfecțiuni. După cum observa Edgar Morin în cartea pe care a dedicat-o starurilor „bărbații și femeile straturilor sociale în ascensiune nu nutresc doar visuri dematerializate. Ei tind să-și trăiască visurile cât mai intens, cât mai precis și mai concret posibil; le asimilează chiar în viața lor sentimentală. Într-un fel ei parvin la civilizația sufletească a burgheziei, adică la bovarism. Îmbunătățirea condițiilor materiale de existență, cuceririle sociale oricât de restrânse ar fi ele (concedii plătite, reducerea zilei libere), fac din ce în ce mai exigentă o revendicare fundamentală: dorința de a-și trăi viața, adică de a-și trăi visurile și de a-și visa viața”. Astfel, observă același autor, adoratorii doresc de la star „concomitent simplitate și măreție”. Aparența de simplitate a starului este înconjurată de fast, iar „cine spune fast sau lux spune risipă. Oamenii o duc greu. Dar regii și zeii risipesc. Ei irosesc truda oamenilor, care nu-și prețuiesc munca tocmai pentru această risipă, de care ei se vor bucura... în vis, ca spectatori”. Diferența dintre starurile și influencerii din ziua de azi este că acum fiecare are la dispoziție propriul ecran în spatele căruia să joace cu mai mult sau mai puțin talent în propria producție. Fiecare este un „Universal studio” și lucruri precum o ceașcă de cafea sau aspiratul covoarelor pot deveni la fel de serializabile precum Mona Lisa. Cu încadrarea și filtrul perfect. La fel se întâmplă cu orice altceva. Chiar și cu locul ascuns de la mare pe care îl știau doar localnicii și câteva rude din provincie. În caz de buget redus, există noua modă numită staycation (adică o vacanță făcută acasă). Printre sfaturile pe care le primești în caz că alegi un staycation sunt câteva care te ajută să îți transformi camera astfel încât să te crezi într-un hotel (lasă gustări la vedere, folosește vesela cea bună, pune muzică relaxantă în fundal). Problema timpului liber într-o vacanță făcută acasă e și mai presantă decât în cazul vechii vacanțe așa că ți se oferă mai multe opțiuni (majoritatea intră în seria de activități pe care oamenii se străduiesc să le aibă într-un weekend reușit) printre care se numără și inepta închiriere a unei adevărate camere de hotel chiar la tine în oraș. Una peste alta, staycationul se dovedește la fel de obositor pe cât este o vacanță, în măsura în care nu poți pur și simplu dormi toate zilele, ci este necesar să-ți programezi nenumărate experiențe chiar dacă nu ieși din bucătărie sau dormitor. Când am citit articolul mi-am adus aminte de felul în care Norbert Elias descria kitschul, ca o expresie a sentimentelor reprimate sub ritmul muncii industriale. Kitschul este nevoia unei compensații spirituale imediate. Este un produs al întâlnirii între nevoi spirituale autentice și forme expresive inautentice. Autoreprezentarea garnisește tot acest mecanism, transformând banalul în fabulos. Urmând o veche definiție e kitschului am putea spune că bei o cafea la fel cum o face un star, iar starul o bea ca și tine, deci poți să bei o cafea asemeni unui star care bea cafeaua ca și tine. Totul în mod cât se poate de natural. O fi devenind viața o carantină pe termen nedefinit, dar dacă starul ești chiar tu nu există altceva decât happy-enduri, fără poveștile care le preced. Și cine știe? În câțiva ani ai putea deveni chiar influencer.

Oana Pughineanu 

Ce bine că există blugi tăiați!

 

”Ce bine că există blugi tăiați!” mi-am spus într-una din nenumăratele zile monocrome ce hibernează încolăcindu-se printre dealurile din jurul orașului fără să dea vreun semn că s-ar trezi și ar ieși din culcușul de beton. Eram într-un mijloc de transport în comun aglomerat și brusc mi-am dat seama că senzația de sufocare pe care o simțeam se datora faptului că toată lumea era îmbrăcată în negru, maron închis sau un bleumarin sumbru. Parcă am fi fost într-un cavou mobil într-un film horror cu morți vii, dresați să facă ce fac și viii morți, pe parcursul zilnic casă-lucru-hipermarket, retur. Totuși o rază de lumină salvatoare s-a ivit de pe unul din scaunele din față, de unde un genunchi alb ieșea prin crăpătura blugilor unei adolescente care era, și ea, îmbrăcată în negru, peste pleoape avea trasată o dungă groasă de tuș, ieșită parcă din anii '60 și nimic nu ar fi întrerupt sufocarea ternului compact în afara acelei tăieturi căreia încă o bună parte a populației nu poate să-i dea de cap. Acea deschizătură albă avea efectul luminii care trece prin cupola panteonului roman, o lumină care nu iradiază, ci țintește un loc sau altul, lăsând neatins restul de întunecime prin care colcăie turistul/credinciosul/ mortul viu. Poate că moda nu mai ”creează siluete” (după cum spunea un critic), ci doar uniforme pentru vagi ”subculturi” produse și ele odată cu cusăturile și dispărute de îndată ce pe banda rulantă apar altele, dar încă mai este bântuită de trup, ca de un apendice inutil, pe care nu poți să-l tratezi decât în moduri extreme: fie îl îneci în haine oversize și unisex, fie îl expui ca pe o bucată de carne ambalată în pungi vidate, cu leggings și topuri mulate. Silueta este un concept depășit pentru vremile postumane, iar tăietura care lasă să se vadă carnea începe să semene cu un ”cultural appropriation” al unei culturi/tradiții vechi și învechite, un fel de pește de sticlă care nu-și mai găsește locul pe televizorul plasmă, la fel cum trupul înfloririi și degradării nu-și mai găsește loc pe lângă corpul etern optimizat.

Nu am știut niciodată ce să gândesc despre blugii rupți. Dacă ”țintele”, ”metalele” și cerceii în nas mă făceau să râd sau mă duceau cu gândul la animalele chinuite și serializate, iar hainele mulate mă duceau cu gândul fie la trupurile perfect photoshopate ale supermodelelor fie la dizeuzele de pe terasele litoralului din anii '80, blugii rupți mă contrariau. Când mătușa m-a întrebat ”tu copilă, nădragii aia rupți îi cumperi așa din magazin? Tulai doamne! Dar de ce să dai banii pe haine rupte?” nu prea știam ce să-i răspund. Parcă blugii rupți nu se mai încadrau perfect în seria ”părului lung” care se dorea o sfidare a regimului sau a ordinii. Nu știu dacă azi, un adolescent ar răspunde la întrebarea ”de ce porți blugi rupți?” cu ”pentru că mama îi purta întregi”. Probabil îi poartă pentru că așa e moda și pentru că e noul fel de a arăta prea mult sau prea puțin prin uniformele culturale produse de două ori pe an. Probabil ar fi surprinși să afle că nici mult abuzații leggings, nici hainele tăiate nu sunt o noutate. După ce ultimul duce de Burgundia a fost ucis în 1477, trupele elvețiene au jefuit și prădat satele ținutului. Au tăiat bucăți de corturi și steaguri pe care le-au introdus în găurile propriilor haine. Bogații vremii au preluat această modă care a făcut furori în Europa, devenind o marcă a celor care își permiteau costume cu detalii unice, intricate, în culori puternice.

Blugii rupți sunt departe de bătăliile medievale și departe de moda renascentistă. Tăietura lor nu dezvăluie straturi succesive și jocuri de culori, ci aduce la suprafață o goliciune care nu se mai încadrează nici la necuviință, nici la moda radical chic, ci este un ”statement”, o afirmație, ceea ce în moda zilelor noastre de reduce la a atrage atenția. În micuța noastră urbe cazna de a atrage atenția se reduce cam la trei metode: fie a atrage atenția prin propriile curbe (urmând posturile unor vedete de reality show), fie prin încadrarea serializată în moda de mall, fie prin purtarea unui accesoriu sau mai multe, care depășește puterea de cumpărare a multora. Blugii tăiați sunt un articol ubicuu. S-ar încadra sau nu peste tot. Sunt ca celebra coca-cola pe care Andy Warhol o considera făcând parte din ”măreția Americii”, în care ”consumatorii cei mai bogați, cumpără în esență, aceleași lucruri ca și cei săraci”. Cu blugii tăiați ești greu de încadrat la bogați sau săraci (ai putea fi și una și alta), la banal sau la modă (ai putea fi și una și alta), la șic sau de prost gust (ai putea fi și una și alta). Blugii tăiați trimit direct la primordialul ”a fi”, lăsând într-o eternă ambiguitate modurile sale.

Nu am știut să-i răspund mătușii la întrebare. Am spus un timid: ”așa se poartă acum” și tot gândindu-mă la ei mi-am dat seama că blugii tăiați chiar dacă nu reprezintă ceva anume (vreun spirit de frondă, vreo bătălie culturală sau medievală și nici măcar vreun gauche caviarism) sunt, mai ales pentru cei care nu îi poartă, semnul unei lumi dispărute, în care există haine de duminică și haine de lucru, zile de sărbătoare și zile ca toate celelalte, există oameni și există lucruri, lumea de aici și lumea de apoi, rău și bine, știință și politică o serie întreagă de delimitări pe care filosofii nu încetează să le demonteze, spunându-ne că ”nu am fost niciodată moderni”, că, de fapt, nu am știut niciodată prea bine să nu amestecăm oalele chiar dacă ne-am imaginat că o putem face, în spirit iluminist și în spirit progresist. Blugii rupți au devenit, cel puțin pentru mine, semnul unui ”aici și acum” fără istorie și fără prea mult viitor, un semn care nu mai este produsul niciunei dihotomii, o surpriză, o țâșnire, o tăietură care eliberează lumina corpului în doze mici, trasând urme aleatorii în panteonuri rămase și fără zei și fără memoria lor. Blugii tăiați sunt altceva decât am fost eu. Nu mi-aș putea imagina niciodată care ar fi altceva-ul lor.

Oana Pughineanu

Un bicchiere di vino con un panino

 

    

• Guardo il sito lidl da domenica sera
• e faccio i calcoli per i due giorni di possibili spese
• È un'operazione mentale equivalente a un sonno profondo su un prato
• Non puoi desiderare niente più di due sonni profondi a settimana su un prato.
• E che sia sempre così
• Senza fine

”Conspirații fără teorii”

Isteria vaccinării se reia cu succes cu fiecare ocazie și nu este de mirare. Oamenii simt că viața lor poate fi pusă în pericol, prin urmare au datoria de a căuta ”adevărul salvator” care nu stă la suprafață. Deși viața lor este pusă în pericol zi de zi, în moduri evidente (poluare, alimente de proastă calitate, lipsa unui sistem sanitar, degradarea sistemului de învățământ etc.) acest lucru nu pare fi de ajuns atunci când, precum în cazul unei pandemii, salvarea devine o ”urgență”. Uscinski și Parent au cercetat între 1980 și 2010 conspirațiile citind scrisorile primite la redacția New York Times. În capitolul ”Conspiracy Theories Are for Losers”, cercetătorii concluzionează că teoriile conspirației sunt pentru pierzători, pentru cei lipsiți de putere, care își canalizează energia pentru găsirea unor vinovați. O concluzie destul de simplistă pentru vremurile noastre în care, conspirațiile și fake newsurile au devenit o afacere de miliarde pentru companiile social media, iar naturii umane i se adaugă puterea bots-urilor. Totuși Uscinski și Parent recunosc în Trump ”excepția care confirmă regula”, ascensiunea lui bazându-se pe știrea falsă, cercetătorii vorbind despre un nou tip de conspirație, ”conspiracy without theory” care se bazează pe simpla repetiție a unor afirmații fără nici o bază. Ele nu au ca scop ”explicația” unor evenimente, ci doar delegitimarea opozanților sau a guvernelor și instituțiilor. În 2018 un studiu masiv care a urmărit traiectoria știrilor false timp de 10 ani pe Twitter, publicat în Science (The spread of true and false news online), arată însă că excepția a devenit regulă, deoarece oamenii ”aproape preferă” să posteze știrile false. Ele au șansa de a fi repostate în proporție de 70%. O știre falsă ajunge să fie văzută de 1500 de oameni de 6 ori mai repede decât una adevărată. Deci, cu bună știință sau nu, un utilizator care va căuta să devină vizibil pe rețelele sociale nu va avea mult succes cu adevărul (care mai nou se numește fact-check și sălășluiește și el pe websiteuri). A căuta adevărul pe internet seamănă cu încercarea de a tăia capetele hidrei mai rapid decât pot ele să crească.

Adevărului îi lipsește calitatea de bază pentru a supraviețui pe net: rapiditatea, caracterul aproape instantaneu al apariției sale. În cazul vaccinurilor acest lucru este evident. În timp ce vaccinurile s-au dezvoltat pe parcursul a mai mult de două secole, conexiunea lor cu 5G-ul se poate realiza instantaneu. Deși tehnologia mARN este studiată de 30 de ani, ea este ”nouă” în măsura în care jurnaliștii au auzit abia acum de ea. Primul vaccin a fost realizat cu succes în 1796 de către Edward Jenner, ”un medic de țară” care îngrijea familiile fermierilor. Dar ”vaccinarea” în lipsa cunoașterii agentului care provoacă variola nu este nouă. Anglia a fost prima care să aplice ”variolarea” sau ”altoirea” (o vaccinare rudimentară dar eficientă) care se folosea în Imperiul Otoman și China. ”În 1713, dr. Emmanuel Timoni, medicul ambasadei Angliei la Constantinopol trimite către Societatea Reglă un raport cu privire la variolare, iar interesul stârnit este atât de mare, încât academia solicită de urgență informații suplimentare din Turcia” (Povestiri despre epidemii și vaccinuri, Alexandru Toma Pătrașcu). Variolarea devine larg practicată după ce ”excentrica” Lady Mary Woertely Montagru (și ea soție de ambasador al Angliei în Imperiul Otoman) își variolează copilul cu succes. Variolarea se folosea și în China (”se spărgeau bubele deja coapte ale cuiva peste care a dat vărsatul și ștergând acea materie cu un pic de vată, pe care o ține într-o cutie închisă și apoi o bagă în nările celor pe care vor să-i infecteze”). Metoda din Imperiul Otoman era deschiderea unei vene ”cu un ac mare” după care se punea pe venă ”atâta puroi cât se ia pe vârful acului”. La noi, doctorului Constantin (Constantinache) Caracaș, fondatorul spitalului Filantropia din București răspândește vaccinarea ”în toate clasele poporului”, căci ”altoirea se făcea numai în clasa boierească”. În plus, ”Comitetul Carantinelor emite la începutul anului 1835, cu aprobarea domnitorului Alexandru Dumitru Ghica un regulament ce prevede obligativitatea predării meșteșugului vaccinaristului elevilor din seminariile teologice”. După intense campanii de vaccinare în întreaga lume, variola este declarată dispărută în 8 mai 1980. Se estimează că în secolul XX au murit, din cauza acestei boli, 300 milioane de oameni.

Am găsit toate aceste informații și multe altele despre felul în care funcționează vaccinurile citind cartea lui Alexandru Toma Pătrașcu. Oricâte tweeturi sau postări facebook aș citi, ele nu pot însuma și nici pe departe sintetiza informațiile așa cum o face o carte (în cazul de față 320 de pagini, fără să includ notele), iar cartea oricât de concisă ar fi nu va putea niciodată atinge dimensiunea și rapiditatea de glonț a unui tweet. Cartea se adresează ”omului obișnuit, interesat de subiectul vaccinării, dar care nu are cunoștințe bogate în acest domeniu”. Dacă aș dori să aflu și mai multe, cu siguranță, aș găsi sute de articole la o simplă căutare cu google, dar m-aș lovi de bariera lipsei de cunoaștere în acest domeniu. Tocmai această barieră este ușor de străpuns de către orice conspirație, cu sau fără teorie. Majoritatea timpului oamenii acceptă și se bazează pe informații pe care nu le pot verifica. Majoritatea dintre noi nu știm nimic despre fabricarea lucrurilor pe care le folosim zi de zi (cum ne-am descurca dacă brusc ar trebui să trăim înconjurați și ajutați doar de lucrurile pe care le putem produce singuri în condițiile în care o pană de curent de câteva minute ne aruncă în panica de a fi ”deconectați de la deviceuri”?). Sunt întrebări logice, dar nu le mai punem deoarece ne-am născut în ”tehnosferă”. Problemele apar la punctul de întâlnire între această tehnosferă și propriile noaste limite (psihologice, gnoseologice) care au devenit acum produsul de bază al ”economiei atenției”.

Dacă școala este nevoită să devină cu fiecare an tot mai ”altfel”, să se transforme într-un produs cât se poate de atractiv, repudiind atât de hulita repetiție care stă la temelia învățării din vremuri imemoriale, conspirația, în special, ”conspirația fără teorie” nu se ferește de repetiție. Practic, este cea mai puternică armă a sa. Ea mai este uneori însoțită de un catchphrase (o formulă goală sau un slogan), de genul celei folosite de Trump: ”a lot of people are saying/ mulți oameni spun” și de o aserțiune gen ”rigged/ trucat”.

În The Consequences of Reading Inaccurate Information, David Rapp, specialist în științele cognitive scrie despre felul în care știrile false afectează memoria și învățarea. El arată că atunci când citim o astfel de știre avem tendința ca mai târziu să o considerăm adevărată chiar dacă inițial o consideram falsă. Simpla citire a unei știri false creează o ”breșă” în mintea noastră chiar dacă noi nu suntem conștienți de ea. Un al doilea pas, spune Rapp, este realizat cu ajutorul sus-numitei repetiții. Din moment ce, asemeni unui refren, un anumit mesaj este mereu vizibil pe paginile de social media, creierul are tendința să îl considere ca adevărat deoarece este simplu de ținut minte. Singurele modalități de a nu ne lăsa prinși în acest joc de miraje este fie să căutăm informații din cât mai multe surse, fie să facem o ”notă mentală” prin care să atașăm cuvântul ”fals” informațiilor neadevărate pe care le citim. Nu trebuie să ne aducem aminte doar refrenul, ci și faptul că nu este adevărat. Alte metode de a face față conspirațiilor constau în inserarea unor avertismente (”s-ar putea ca acest text să conțină informații false”), dar cine și când ar putea tria cu puterea unui algoritm? În plus, există riscul ca tocmai acest avertisment să întărească credința în conspirație, din moment ce ar trebui să fie produsul unei surse ”sigure”, ”oficiale”. Pentru un reprezentant QAnon acest tip de mesaj nu ar face decât să întărească încrederea în oculta satanistă mâncătoare de copii. Majoritatea cercetătorilor par să fie dezarmați când sunt întrebați despre metodele de combatere a conspirațiilor și știrilor false. Preferă să vorbească despre prevenție, considerând ”pierdut” individul care deja face parte dintr-o ”bulă” conspiraționistă. Van der Linden vorbește în termeni medicali despre metoda de prevenție: “I think one of the best solutions we have is to actually inject people with a weakened dose of the conspiracy… to help people build up mental or cognitive antibodies/ cred că cea mai bună soluție pe care o avem este să injectăm oamenii cu doze slabe de conspirații... pentru a-i ajuta să construiască anticorpi mentali”. Acest lucru se realizează prin folosirea unui joc numit Bad News (https://www.getbadnews.com/#intro) în care indivizii își asumă rolul creatorului de știri false care încearcă să atragă cât mai mulți cititori. În cele 15 minute cât durează jocul, individul ar trebui să devină conștient de felul în care informațiile și știrile false se propagă. Jocul a fost creat în 2019 și în urma cercetărilor efectuate pe 14.000 de subiecți s-a ajuns la concluzia că ”anticorpii mentali” rezistă până la trei luni în mințile celor care l-au jucat. Aceeași cercetători au creat, cu suportul UK și OMS jocul Go viral!, având ca țintă infodemia corona.

Ceea ce s-a schimbat în ultimii ani în privința conspirațiilor și știrilor false este viteza și uneltele de răspândire ale acestora. Celebra ”bulă informațională” pe care o creează social media în jurul fiecărui individ (prezentându-i doar informații care îi confirmă prejudecățile) este deplânsă de sute de mii de pagini virtuale. Chiar creatorii acestor sisteme sunt speriați de efectele pe care acestea le pot avea asupra societății. În documentarul The Social Dilemma, câțiva dintre tinerii care au avut poziții de conducere în companiile gigant (google, facebook, twitter etc.) vorbesc despre aceste pericole. Unul dintre ei susține că cel mai frică îi este de un ”război civil” (s-a văzut cu ocazia evenimentelor de la Capitoliu cum funcționează dezbinarea accelerată și întărită de rețelele de socializare), alții vorbesc despre dispariția unei ”lumi comune” sau a ceea ce Karl Popper ar numi ”lumea 3, lumea produselor obiective ale spiritului”. Absolut toți vorbeau despre nevoia de reglementare a felului în care aceste rețele funcționează, lăsând desigur, în umbră faptul că ele au fost concepute ca ”modele de business”, afacerea fiind găsirea metodelor celor mai eficiente de a crea dependență, o afacere care a profitat din plin de lipsa reglementărilor (celebra deregulation) economice, plasând aceste companii pe poziții semnificative de putere. Cel mai la îndemână exemplu este interzicerea lui Trump pe rețelele de socializare (din moment ce nu mai era ocrotitorul ocolirii plătirii taxelor). Politica însăși devine ”victima” unei ”colonii penitenciare” kafkiene pe care a creat-o. Probabil cel mai dezamăgitor aspect al documentarului nu este ipocrizia vorbitorilor, ci lipsa lor de viziune. Una dintre tinerele intervievate spunea că ”la început internetul era un loc nebunesc, unde puteai găsi tot felul de ciudățenii, acum e un mare mall”, iar cei care au creat acest sistem au fost și ei înghițiți de acest mare mall. Tot ce pot face este să vorbească de ”îmbunătățirea” acestui sistem pe care tocmai l-au descris ca fiind mai rău, mai puternic și mai incontrolabil decât dracul. O mână de corporatiști care făcut avere construind acest Frankenstein virtual cu puteri reale cred că vor putea rezolva problema tot prin metode corporatiste. Este clar că pentru ei nu există nicio altă cultură în afara celei corporatiste (nici măcar o subcultură), nici un ”exterior” din care să se nască o altă perspectivă asupra ”falsei dileme” pe care o trăiesc, în măsura în care modelul de business va continua să scuze orice fel de derapaje. Dacă răspândirea știrilor false generează profituri mai mari decât orice altceva cine va controla ”modelul de business”? Cum poate fi îmbunătățit un Frankenstein? Cine decide ce informație este acceptabilă și ce informație nu? Conform cărei ideologii? Care vor fi noile comportamente pe care rețeaua le va accepta? Deocamdată se pare că cele mai profitabile sunt cele ”instagramice”, neproblematice. Produse promovând alte produse în decoruri idilice. Este ironic cum îi rămâne tot individului liber sarcina de a se feri cum poate de lumea care îl devorează, stochează și vinde la bursă. El trebuie să devină un fact-cheker, el trebuie să fie propria sa agenție mass-media, propriul său avocat și medic. Pentru că va fi tot vina lui dacă va eșua să iasă cu mintea întreagă din brațele unui Frankenstein care deja ”știe” totul despre el. Pe măsură ce școala devine tot mai ”altfel”, ferindu-l de repetiții plictisitoare și de prea multe informații, rețeaua preia aceste metode de ”intoxicare” și le aplică fără probleme. Până și cercetătorii speră că tot niște jocuri ne vor salva de la totala degringoladă mentală. Și metodele de dezintoxicare trebuie să fie cel puțin la fel de ”fun” precum cele de intoxicare. Să sperăm că îmbunătățirea va fi îndeajuns de profitabilă.

Oana Pughineanu 

Optimizarea prin aproape nimic

 

Cartea lui Jia Tolentino, Oglinda care deformează, este împachetată extrem de pompos: ”O Susan Sontag a noului mileniu, o voce inedită a criticii culturale”. Nu știu în ce măsură autoarea s-ar descrie pe sine în acești termeni. O notă de sinceră deznădejde care apare, ici și colo, prin carte mă face să cred nu și-ar aplica o oglindă atât de deformantă. Departe de a aduce ceva nou cartea este o colecție de exemple de autoamăgire scrisă într-un limbaj jurnalistic (narativ și cu multe trimiteri autobiografice) care are ca public țintă millennialul și zillennialul mai mult sau mai puțin hipster în căutare de sintagme filosofice diluate, consacrate, puse în slujba unei continue ”demascări” (dacă îmi este permis cuvântul) devenită și ea industrie. Industrie nu doar pentru că demascarea ar fi infinită, ci deoarece ea intră în construirea avatarului virtual intelectual. Facebook este, desigur, locul în care se construiesc și aceste avataruri, devenite pentru unii busolă și fiind și ele supuse logicii rețelei care îl pune pe fiecare în ”bula de informație” croită pentru biasurile de confirmare ale fiecăruia. Dacă trecem de asocierea cu Susan Sontag, cartea Jiei este o carte onestă, cartea unei jurnaliste care a alcătuit o listă de ”mitologii” ale societății noastre adusă la zi cu exemple și prețuri noi. Poate stârni cu succes curiozitatea unui tânăr care are încă o doză de scepticism față de modelele culturale pe care i le propune lumea, sau măcar mai are o doză de teribilism, de gicăcontrism mai mult sau mai puțin gratuit care, în cea mai bună dintre lumile posibile, ar putea deveni, cu multă trudă și timp ”pierdut” o minte iscoditoare.

În bună parte cartea este dedicată mitologiilor feminine și feministe, autoarea considerând că feminismul a uitat să se preocupe de condiția femeii ca și colectivitate, livrând în schimb rețete de succes personale, din ce în ce mai obositoare și mai costisitoare, pe care autoarea le încadrează în ”feminismul de masă”. Lucrurile au devenit mai complicate decât în paginile dedicate cochetăriei de Simone de Beauvoir, căci nu mai e vorba de a te transforma într-un obiect de lux pentru propria plăcere și pentru a ”da tonul” într-o companie relativ restrânsă, căci acum în formula succesului intră și publicul, capacitatea de a deveni ”copiabilă” în masă (cât un produs de larg consum, precum o pereche de blugi), deși nu ești, la rândul tău, decât o copie. ”O vedeți deja? Arată ca o fotografie de pe Instagram, adică o femeie care reproduce cu exactitate lecțiile pieței, căci doar astfel se poate împlini evoluția de la femeia obișnuită la ideal. Procesul presupune maximă obediență din partea femeii cu pricina și, de preferat, entuziasm maxim. Această femeie are un interes autentic față de orice ar putea cere piața de la ea [...]. De asemenea este interesată de ceea ce îi oferă piața [...]. Cu alte cuvinte, femeia ideală se optimizează permanent. Profită de tehnologie, atât atunci când își distribuie imaginea, cât și atunci când și-o îmbunătățește”. În privința ”acțiunii” și ”alegerilor” pe care ea le face (dar aici nu este vorba doar despre femei), pot fi cu succes folosite ca un soi de creme mentale, de măști detoxifiante aplicate peste corpul spiritual hashtag-urile potrivite (aici atât femeia și bărbatul trebuie să fie atenți în ce grup de ”urmăritori” se plasează, căci un cuvânt greșit poate declanșa furia unei corectitudini politice care să spulbere într-o secundă toate eforturile de până atunci).”Din cauza hashtag-urilor, a repostărilor pe Twitter și a profilului, solidaritatea pe internet se amestecă cu vizibilitatea, identitatea și autopromovarea. Cele mai comune gesturi de solidaritate sunt reprezentări, precum repostările virale sau fotografiile de profil personalizate pentru a susține anumite cauze, în timp ce adevăratele mecanisme de activare a solidarității politice, cum ar fi grevele și boicoturile, încă există doar pe margine”. Am trecut de vremea ”telecarității” inventată de Bob Geldof care cu ajutorul starurilor ușura conștiința privitorilor anonimi care trimiteau bani pentru lupta contra foametei. Acum, foametea sau orice calamitate, pot fi puse în slujba imaginii de sine, a ieșirii din anonimat, chiar și fără banii trimiși. O persoană de succes influențează, un produs ”convertește”, acțiunea (în sensul responsabilității personale de care vorbește Bauman) semănând din ce în ce mai mult cu o armă preistorică, îngropată în straturile întunecate de dinainte de www2.

Totuși, oamenii de ”acțiune”, sunt la mare căutare. Acum se numesc altfel: cei care văd și profită de oportunități sau cei care sunt vizionari, le creează. Îi găsim în capitolul cel mai interesant al cărții (pentru mine), Povestea unei generații în șapte escrocherii. Acum o sută de ani se vorbea de ”noii bogați” care și-au făcut averile prin speculă. Mecanismul de bază a rămas același, dar acompaniind imaginarul virtual al generațiilor crescute într-o mare de conectivitate, obiectul sau produsul speculei devine versatil de invizibil sau, dacă dorim, subtil. Este vorba fie de vânzarea unor lucruri care nu există, fie de vânzarea unor lucruri pe care toată lumea le are deja. Este vorba de o diversificare a nimicului care are câțiva maeștri. Printre ei se numără, desigur, fondatorul Facebook care ”a înțeles mai bine decât oricine că identitatea în secolul XX va devenit un bun, exact ca bumbacul sau aurul”. Noua industrie este axată pe crearea unor noi obiceiuri. Să cumperi ceva de pe Amazon devine ”o chestiune instinctivă, de reflex, ca și cum te-ai scărpina”. Billy McFarland care a vândut bilete la un festival de lux care nu exista, continuând să vândă bilete la tot felul de evenimente private inexistente, în compania vedetelor chiar după ce a fost condamnat, fiind constant urmărit de FBI pare un caz hilar de șarlatan pe stil vechi, aparținând unor secole apuse, manipulând oamenii cu dorințele și imaginea falsă pe care o au sau doresc să și-o construiască despre sine, dar fără să înțeleagă un lucru fundamental. Greșeala lui a constat în alegerea obiectelor de pus în vânzare. Ele nu trec de testul ”falsificabilității”. Evenimentele private sau festivalurile sunt sau nu sunt. Ori a vinde identități, a crea reflexe, a convinge femei și bărbați că este important să cumpere un tricou Dior pe care scrie ”Cu toții trebuie să fim feminiști” cu 710 dolari, a îngloda generații întregi cu ”dezastrul creditelor pentru studenți” denotă o înțelegere a noilor produse de succes, imposibil de falsificat. Ele seamănă foarte mult cu deschizătorul de banane sau noul iphone greu de deosebit de vechiul iphone, dar sunt integrate în visul eternei optimizări personale sau în valurile de coolness, care lovesc populația cel puțin din șase în șase luni.

A identifica noile produse de succes pentru o masă care fie trăiește într-un confort la care nu mai poate fi adăugat nimic (în afară de noi reflexe) sau trăiește cu speranța de a-l atinge urmând asiduu imperativul ”fake it till you make it”, este o artă, o detectare a ceea ce Hannes Böhringer considera că sunt trăsăturile noii poetici: ”nimic deosebit”, ”aproape nimic”, ”vârtej”, ”glumă”, ”sentiment”, ”repetiție”. Șarlatanul de tip vechi (să-l numim așa deși este o figură imortală) poate să se mențină și să urce pe scara succesului doar dacă este deja susținut de o mulțime de relații și o mulțime de bani (cazul Trump). Pentru el funcționează ceea ce un fost director al firmei Uber spunea: ”Dacă ai destul de mulți bani și ai pe cine să suni, poți să încalci orice regulă în vigoare și apoi să folosești asta pentru PR”. Noii șarlatani însă au un simț acut al detectării nimicului care prin vânzare devine ceva. ”La capătul celălalt al spectrului inițiativelor perturbatoare sunt o seamă de companii care întorceau banii cu lopata fără să facă absolut nimic. O companie numită Twist a ajuns la 6 milioane de dolari pentru că a făcut o aplicație prin care poți anunța prietenii în cazul în care întârzii undeva. O rețea socială pentru oamenii cu păr ondulat, numită NaturallyCurly a ajuns la 1,2 milioane. DigiScents, care a promis să creeze un aparat care să parfumeze locuințele cu arome în acord cu istoricul tău de navigare pe internet, a ajuns la 20 de milioane de dolari. Blippy, care promova public toate achizițiile făcute cu cardul de credit – și nimic mai mult – a atins 13 milioane de dolari. Wakie, care punea oamenii în legătură cu ceasuri deșteptătoare umane, adică necunoscuți care îi sunau la ora dorită, a ajuns la 3 milioane. Cea mai infamă dintre toate, poate, este aplicația Yo, a cărei unică funcție era că permitea utilizatorilor să își trimită cuvântul «yo» unii altora, să adune 1,5 milioane în 2014. Aceste companii sunt varianta aprobată social a escrocheriilor mileniale: visul de a fi «fondatorul» căruia îi vine o idee stupidă, strânge o mulțime de bani și vinde compania înainte de a apuca să facă ceva cu adevărat”. Noii antreprenori ar putea relua formula artistică a lui Cage, ”Nu am nimic de spus și o spun – și asta este poezie” transformând-o în ”Nu am nimic de vândut dar îl vând – și asta este o afacere de succes”. A face ceva cu adevărat ar fi probabil un pas înapoi. Este greu să-l faci când definiția funcționalității și succesului se mulează pe cea a propagării memetice a informației. Un gest este valabil în măsura în care produce o inflație, o copiere excesivă. Ce poate fi copiat excesiv în lumea avatarurilor? Ajunge să căutăm influencerii anului. Iar în privința optimizării individuale ajunge să așteptăm aplicația care să ne personalizeze săptămânal fotografia de profil cu hashtag-uri activiste în funcție de istoricul căutărilor pe net. Un nou mod de a comercializa surpriza de a ne fi descoperit, aproape nimicul care ne face să fim noi.

Oana Pughineanu