O mare cristalină. Pietre, nu foarte arătoase, maronii, cu pești care le mimetizează, se zăresc de pe plajă sau de pe faleza înaltă. Doar la vreo 30 de metri de țărm, marea își capătă culoarea de smarald, acoperind fondul mai puțin instagramabil. În acești metri, doamne devenite mame, bunici și soacre plutesc cu orele vorbind aproape invariabil despre nurori. Soții lor, de obicei, se căznesc să parcurgă cu pași milimetrici pietrele și stâncile alunecoase de unde se pot arunca în apa albăstrui-verzuie, perfect echipați pentru scufundări, cu măști, respirator și înotătoare. Privindu-i, ai impresia că asiști la o distorsiune spațio-temporală, ceva demn de o povestire de-a lui Adolfo Bioy Casares (Plan de evadare). Cu cât timpul trece mai greu, cu atât suspansul devine mai mare. Oare vor reuși? Mai ascunde corpul lor doza de echilibru necesar, forța de a pune un picior în fața celuilalt palpând cu atenție fiecare zonă colțuroasă? Fiecare pare un erou hollywoodian rătăcit și uitat, iar plonjarea în apă îi apare privitorului un scop la fel de greu de atins precum salvarea lumii. Și totuși, ea se petrece de fiecare dată. Eroii supraviețuiesc. După o jumătate de oră îi vezi din nou la mal, cu caserola de paste și salata de fructe pe genunchi privind mulțumiți spre orizont.
Între timp doamnele rămân în același loc. Dramele familiare sunt povestite și repovestite ritualic. Au aceleași personaje, aceleași întâmplări, sunt bucăți de mitologie avide de noi trupuri și cuvinte, de noi repetiții memetice. Un singur lucru pare ieșit din schemă. Din când în când doamnele se uită la ceasul waterproof cu un aer îngrijorat sau cu aerul cuiva care și-a adus aminte de ceva de făcut. Totul durează o secundă, iar doamnele plonjează din nou în discuțiile mitologice ca într-o criză de dulce somnambulism. Privitul ceasului și grimasa aferentă sunt ca o neplăcută conectare la „principiul realității”, la „lucrurile de făcut”. Chiar și în vacanță, chiar și în august, chiar și în mijlocul mării. Cu siguranță ritmurile mitologice sunt perturbate de acest mic obiect care a făcut din timp un mecanism care reglează timpul ca „formă a intuiției interioare” sau ca „durată”. La pulsul fiecărei mâini stă timpul care ne dojenește că pierdem timpul. Primele cadrane solare au fost percepute ca „odioase”, iar Plaut le-a dedicat aceste vorbe: „Fie ca zeii să-l blesteme pe omul care a descoperit primul orele și – da – pe cel care a adus primul cadran solar aici, fărâmițând zilele amărâtului de mine! Dacă vreți să știți, pe vremea când eram un băiețandru, stomacul îmi era singurul cadran solar – de departe cel mai bun și cel mai sincer în comparație cu acesta. Îmi spunea întotdeauna când să mănânc – mai puțin atunci când nu aveam ce să pun în farfurie. Însă acum, orice aș avea de-ale gurii, trebuie să mănânc numai când soarele îmi spune că o pot face. De fapt, urbea noastră este atât de înțesată cu cadrane solare, încât cei mai mulți oameni se târăsc, de la o oră la alta, lihniți de foame”. De atunci și până azi, ceasurile au ajuns să controleze chiar și cele mai incontrolabile aspecte ale vieții, fiind absolut vitale pentru tranzacții financiare pe care oamenii nici nu le mai percep. „Ceasul atomic din 1955 avea o abatere de o secundă la trei sute de ani. Până în anii '80, ceasurile atomice NLP (National Physical Laboratory, Laboratorul Național de Fizică al Marii Britanii) ajunseseră să aibă o abatere de o secundă la 300.000 de ani. (...) Cele care măsoară acum timpul NLP, cunoscute și cu numele de „fântâni de cesiu”, au o abatere de o secundă la 158 milioane de ani. Însă și aceste dispozitive sunt imprecise în comparație cu următoarea generație de ceasuri atomice pe care le proiectează oamenii de știință și tehnicienii din zilele noastre. Acestea au o abatere de o secundă (în plus sau în minus) la treizeci de miliarde de ani.” Dacă ceasul bursei din Amsterdam din 1611, „era precis circa o jumătate de oră pe zi”, acum „marcajele temporale au o precizie de o milionime de secundă”, iar „unele companii au ajuns să facă tranzacții pe piețele financiare la intervale de o nanosecundă” (David Rooney, Despre timp. O istorie a civilizației în douăsprezece ceasuri, Editura Trei, 2022). Firmele HFT (high-frequency trading) își doresc să dețină cele mai rapide tehnologii de comunicare. Bursele sunt populate de curse de viteză la timpi imperceptibili pentru conștiința umană. Până când mitologicele doamne spun „pește” datele lor ar putea fi vândute de 1 000 000 000 de ori, deoarece algoritmii ar putea realiza o tranzacție în fiecare nanosecundă. Dacă acest lucru nu se petrece este datorită faptului că licitațiile au loc în timpi specifici. După cum explică Eric Budish, tranzacțiile sunt continue în timp, mai degrabă decât să ia forma licitațiilor. „Dacă caut pe Google ceva de interes comercial, vizitez un site de știri sau răsfoiesc o platformă de socializare, ceea ce se declanșează este o licitație, nu o tranzacționare continuă. Miliarde dintre aceste licitații au loc în fiecare zi, dar pentru că fiecare dintre ele este un eveniment punctual, în care algoritmii pot avea până la o zecime de secundă sau mai mult pentru a licita (o eternitate, pe scala de timp a HFT), publicitatea online nu se caracterizează prin cursa de viteză extremă întâlnită în finanțe. Problemele care sunt de îngrijorare în publicitatea digitală – cum ar fi colectarea de date intruzive și oligopolul - sunt diferite” (How to make money in nanoseconds, Donald MacKenzie).
Lumea HFT este nu doar imposibil de perceput, ci și greu de înțeles. Pare un joc de poker la care foarte puțini au acces, doar cei care își permit milioanele necesare menținerii și dezvoltării tehnologiei high speed, adică doar celor care își permit să practice un război al mașinăriilor în care omul este total depășit. Astăzi „mașinăriile creează piețele”, iar noile „cadrane solare” fărâmițează zilele în feluri de neimaginat. Ele sunt departe de a fi „bune” sau „sincere” precum era stomacul lui Plaut, măcinând un timp imposibil de mitologizat. Până când stimabilele mame, bunici și soacre se vor uita din nou la ceas, controlând timpul cu gravitatea cuiva care-și ia tensiunea sau vrea să afle nivelul de oxigen din sânge, pe telefoane le vor aștepta sute de oferte reactualizate, readaptate la lenta, omeneasca lor capacitate de adaptare.
