joi, 11 august 2011

Spre gloria apusă a succesului


De când cu cazul Breivik care agită pe bună dreptate spiritele de stânga și de dreapta, devenind de fapt încă un motiv ca adepții uneia sau alteia dintre părți să regurgiteze acuze și liste de programe care au dat greș de o parte și de alta... ocolind mai mult sau mai puțin evenimentul în sine... nu încetează să îmi treacă prin minte o întrebare: ce înseamnă pentru un tânăr occidental (îndeajuns de norocos încăt să nu facă parte din nicio minoritate) a trăi în societate? Cum concepe el societatea? Ce îi spune acest cuvânt? Înclin să cred că pentru mulți dintre acești tineri (sau mai bine spus eterni adolescenți și învățăcei) „societatea” se reduce la o masă anonimă de indivizi care-i înconjoară. E o supă indistinctă, mai degrabă anorganică, ce le zumzăie în urechi câteodată (când își scoat căștile de la mp3). O mai întâlnesc sub forma unei „forțe” constrângătoare când plătesc taxe sau primesc amenzi pe mijloacele de transport în comun. Dar mai ales – și asta o spun după o plimbare printre blogurile tinerilor în care apare expresia „a trăi în societate” – o întâlnesc prin noile mijloace de comunicare. Contactul cu societatea se produce, dacă e să dau crezare blogurilor, mai ales pe mess și pe forumuri. Și la ce folosește acest contact? Răspunsul e unanim: la a nu fi singur. Mi se pare simptomatică și de loc de luat în râs această afirmație. Nu e vorba de faptul că acești adolescenți întârziați confundă comunitatea cu societatea, ci e vorba de faptul că undeva la nivelul trecerii dinspre comunitate (încă ne mai naștem și creștem în comunități) spre societate s-a produs un scurtcircuit. Adolescentul întârziat e expulzat mai devreme sau mai târziu din micul cerc al părinților și al prietenilor de școală în cercul social care departe de a-i mai cere „responsabilități” îi transformă parcursul într-o lungă, aproape infinită serie de autoreificări. Nu mai e vorba de mult comentatul eșec al „persoanei”, ci de eșecul producerii a însăși individului care ar trebui să populeze societatea.
 De când cu contractele sociale care trebuiau să regelze contactele dintre oamenii văzuți ca lupi, drumul spre o putere care se afirmă ca exclusiv polițienească era deschis. În zilele noastre, în care polițienesc se suprapune peste manipulativ, ne trezim într-un punct mort în care presupusul individ nu mai are spațiu pentru a jongla în drumul spre propria autonomie între cele două tipuri de recunoașteri pe care i le oferă societatea, de care vorbește Todorov în cartea intitulată sugestiv ”Viața comună”. Pe de o parte există „recunoașterea de conformitate”, iar pe de alta „recunoașterea de distincție”. Succesul este ingredientul unic recunoscut în societatea de consum ca fiind valabil, oferind recunoașterea de distincție, dar distincția însăși tinde să recadă într-un soi de conformitate în măsura în care societatea refuză să conceapă succesul în afara logicii eficientizării unei acțiuni. Prin urmare individului, îi rămâne ca mod de afirmare o paradoxală recunoaștere prin conformitatea distincției care i se acordă. Mai degrabă decât a-l felicita pentru o opțiune „autonomă”, societatea îl binecuvântează cu un „Și tu ai reușit să faci asemeni lui X care e plin de succes” (nu contează că acel X a inventat un program antivirus sau un produs artistic). Succesul, dacă ar fi să vorbim în termeni moderni, este lipsit de glorie. Câțiva șoareci de laborator au reușit să ajungă primii la capătul cursei cu obstacole, dar niciunuia nu i-a trecut prin cap să roadă cușca însăși. Dificultatea pe care un individ doritor de recunoaștere de distincție o întâmpină e cu atât mai mare în societățile democratice care se mândresc cu falsele șanse și drepturi egale. Pe parcursul cursei pentru succes se elimină practic ceea ce am putea numi un soi de imperativ iliminist, singurul care – trebuie să recunoaștem – a preluat rămășițele persoanei și a imprimat o oarecare conduită individului modern. Imperativul era acela al unei continue elaborări de sine, spre atingerea unui cât mai mare grad de independență. Mulți dintre teoreticienii modernității credeau că singurul domeniu în care se putea desfășura o astfel de activitate era cel aristic, iar teoria supraomului a dus la extrem această premisă: materia artei devenea omul însuși. Dar dacă omul reușise să creeze o artă pentru artă i-a fost imposibil să devină el însuși una. Limitele transformării de sine nu țin numai de planul inteligenței sau al imaginației, ci de contactele pe care le avem cu ceilalți. Și tocmai aici, logica succesului scurtcircuitează trecerea de la comunitate (cea familială bunăoară), la societate. Durkheim, operând cu o distincţie între „solidaritatea mecanică” (bazată pe asemănarea indivizilor, specifică societăţilor arhaice) şi „solidaritatea organică” specifică diviziunii muncii (nici un individ nu-şi este suficient sieşi şi nici o „grupare” nu poate trăi în afara contractului social) avertiza asupra faptului că acest ultim tip de solidaritate ajunge să confrunte societatea cu situaţia în care între indivizi există tot mai puţine puncte morale comune. Deriva socială este cel mai adesea politizată şi nevoia de apartenenţă a individului la un grup ia formele patogene ale extremismului. Excluderea comunităţii în favoarea societăţii nu va elimina nevoia psihologică de apartenenţă sau de relaţie afectivă. Soluţia pe care Durkheim o prevede spre sfârşitul vieţii este aceea a unui retur periodic la situaţii de fuziune colectivă. Este, am putea spune o soluţie aflată la antipodul „emancipării” iluministe. După cum observă Focuault starea de „minorat” este văzută de Kant ca „stare a voinţei noastre, care ne face să acceptăm autoritatea altcuiva pentru a ne lăsa călăuziţi în domeniile în care s-ar cuveni să ne folosim de prorpia raţiune”. În mod evident diviziunea muncii şi mai apoi societatea de consum frânează masiv ieşirea noastră din „minorat”. Depindem ca indivizi ai societăţii nu de construirea artistică sau raţională de sine, ci de capacitatea de a ne „specializa” şi de a ne face dependenţi de obiectele tot mai sofisticate ale tehnicii. Ce anume în afară de semnele consumului îl poate face pe adolescentul întârziat să se simtă ca fiind „integrat”, aparţinând unei comunităţi de sens? Nu se transformă societatea într-un soi de hydră cu două capete: pe de o parte cea poliţienească, iar pe de alta confundându-se cu zumzetul confuz al forumurilor virtuale? Pentru adolescentul întârziat, sau mai bine spus, pentru adolescenţa prelungită cu forţa la care e supus fiecare individ bombardat de teroarea publicitară, de teroarea media în general, a extrage puncte morale comune devine extrem de greu. Individul lipsit de parcursul spre prorpia autonomie intră în societate la fel cum un pacient intră pe internet: căutând diagnosticul, în miile de răspunsuri i se va părea că suferă de toate bolile. Tratamentele le va alege în funcţie de forţa seducătoare a unui disucrs ce mimează vechile relaţii afective comunitare. Tinerii care se grupează în mod îngrijorător în noi comunităţi extremiste (pe la noi sponsorizate de BNR) o fac pentru că încă în ei mai sălăşluieşte o dorinţă antropogenă care nu ține numai de conservarea vieţii, ci este o dorinţă de Recunoaştere. Odată scurtcircuitat drumul către ieşirea din minorat (saltul de la comunitatea familială la societate), odată divizată munca şi deghizată lipsa de autonomie într-o falsă diversitate, Recunoaşterea se poate obţine doar pe două căi: prin împopoţănarea cu semnele succesului sau recurgerea la mitologiile seducătoare ale unei „solidarităţi mecanice” (de la inteptele „cosmologii” new age la fenomenle „emo” sau discursurile extremiste). Breivik pe care amicii îl descriau ca fiind retras, un soi de „băiatul mamei” care nu prea a avut un contact real cu lumea din afara căminului (unul dezbinat oricum) până la vărsta de 30 de ani regurgitează în discursul lui toate nostalgiile unui individ privat de Recunoaştere: "I do not approve of the super-liberal, matriarchal upbringing as it completely lacked discipline and has contributed to feminising me to a certain degree" („Nu sunt de acord cu modul super-liberal, matriarhal al educației, lipsit total de disciplină și care a contribuit la feminizarea mea într-o anumită măsură”).
În absența solidarității mecanice, omul luminilor a încercat să submine haosul social, distanța dintre eu și ceilalți, prin ceea ce a numit construcția unei subiectivități. De fapt, ar fi mai degrabă vorba nu de construcția subiectivității, ci de sentimentul de a avea o subiectivitate în momentul în care omul se dedică unei construcții prin intermediul cunoașterii. Când cunoașterea a încetat să fie o simplă fagocitare a lumii, iar recunoașterea nu a mai putut fi redusă la o luptă acerbă între subiecți (după modelul hegelian), brusc indivizii și-au pierdut echilibrul. Angoasa descrisă de toți filosofii existențialiști poate fi interpretată și ca simptom și un răspuns la eșecul iluminist de a satisface nevoia umană de fuzionare cu semenii. Chiar și sociologiile care au mizat pe îndepărtarea individului de semenii săi (în care e bine ca„mulțumirea noastră să atârne de noi”, după spusa lui Montaigne), au recunoscut imposibilitatea exluderii celuilalt fie și numai datorită “dorinței de onoruri”. Pe de altă parte,  pe plan psihic nu există o trăire a vidului”. Singurătatea pe care tinerii o evocă este după cum ar spune același Todorov, un caz particular al interacțiunii sociale”. Nu există un eu romantic al dorinței disociat de un eu social. Vocile celorlalți continuă să ne traverseze chiar dacă noi am pierdut capacitatea de a le controla printr-un eu”, adică am pierdut capacitatea de a (ne) construi. Chiar și o rațiune, oricât de autonomă nu este decât o modelare a mitseinului. Până și contactul cu neantul, nu e decât o mascare a acestei nevoi de fuziune, care în extrem se produce ca disoluție. Aș vedea în atentatul din Norvegia sau în revoltele stradale din Anglia, nu atât o conștiință revoluționară, o autentică dorință de a schimba mecanismele sociale, ci o revoltă a celor care neavând succes recurg, pentru obținerea recunoașterii, la beția fuzională pe care și-o procură în ieșirile în masă și în crimă. Descriind aceste izbucniri unul dintre reporterii de la Guardian vorbește nu doar de lăcomia defavorizaților”, ci de participarea familiilor care găsesc distractivă” toată afacerea urmărind spectacolul violenței din mașină în timp ce copii lor se autoeducă” filmând totul pe iphone. Unii adolescenți sunt îndemnați de părinți să îngroașe pungile de cumpărături în timpul spargerilor, dar alții nici măcar nu le fură, ci se distrează zdrobind televizoarele și celulare în stradă (“The Salford riots and the greed of the disenfranchised”, guardian.co.uk, 10 august). Ar trebui să ne întrebăm la modul cel mai serios: eșuata construcție de sine nu răbufnește cumva în nevoia asocială de a fuziona (în afara succesului și în afara contractului) prin cele trei ingrediente mereu la îndemână pe care le amintea Pavese în Meseria de a trăi: sexul, alcoolul/drogurile și sângele?

Oana Pughineanu