Dragă Hannibal Lecter Lector,
Îţi scriu ţie care ar trebui să fi un Altul, depăşind sfera fatal de controlată a Celuilalt care mă obligă la negocieri (sau, mai ştiinţific: „punctare în comunicare”) mascate în dans&joc&voie bună sau, pur şi simplu, în vorbele care se arcuiesc după soare şi după orice ar putea să le transforme în monedă de schimb. Te investesc pe durata acestor propoziţii cu puterea de a fi Altul, deşi nu eşti decât încă o ilustrată cu „ecce homo”. 50 de eurocenţi cu plic cu tot. Saliva inclusă.
Cu ce să încep? M-am cam delăsat în ultima vreme. Dar o să-ţi povestesc, pe post de aperitiv, despre câteva din cărţile săptămânii. Ele sunt acompaniatoarele tăcute (vezi Nina Berberova), gata tranşate şi amestecate în metabolismul delirant dintre „minte şi lume”. Retina e primul loc al ideologiei (ha! nici la revistele mai glossy nu găseşti slogane de-astea). Conurile şi bastonaşele chicotesc ca nişte copii lăsaţi singuri la grădiniţă. Când Educatoarea nu-i acasă Imaginile fac streaptease pe masă (despre greaţa de a trăi cu ele, în altă scrisoare).
Dar să începem cu începutul. Balzacian. Start: cărţile stau pe canapea desfăcute, una peste alta, ca un stol de păsări împuşcate şi stivuite pentru plăcerea vreunei case regale. Violenţă şi rafinament între tacâmuri de argint. Multe. Cât nu visează toată clasa dominată la un loc. Multe, cât pentru sute de proteze şi coroane (plastic simplu – 100 ron dintele; plastic regal, nu lasă gust – 300 ron dintele). Colţi înrămaţi. Sau preferi cărţile desfăcute ca nişte actriţe porno într-un film în care bugetul era îndeajuns de mare încât să alunge dragostea? Doar pentru tine actriţele porno sunt ceea ce sunt. O salată.
Al doilea paragraf despre cărţi (amplasat conform regulii portretizării prin tehnica cercurilor concentrice): și cărţile pe care le aleg sunt ceea ce sunt. Sau sper să le găsesc aşa, din când în când, la vreun autor care nu dă doi bani pe preţiozităţi, ci vrea numai să ţi-o spună verde-n faţă. Obsesii pentru antieroii care nu pun mandale şi alte fengşuiuri între suferinţă şi corp, între suferinţă şi cap, între suferinţă şi a o suferi. N-ajung prea departe niciunul. Sunt simpli. Ca nişte planete pe orbită. Titireze obeze în mâinile domnului care a dat şi a luat. Ca nişte metafore ticluite întru gloria logicii fatale, impacabile, de te şi ia la palme ca un iubit cu sangre caliente (atât de greu de convertit la o personalitate obosită), preferabil marca Almodóvar (ex: „un arbitru şi un altar sunt identice, căci răufăcătorul îşi află refugiul atât alături de unul, cât şi de celălalt”). Înainte să le deschid îmi reglez ceasul după vecinii de la 6 (etajul). Când ea-i face nodul şi i-l apropie de gât e 7 fără 15. Când pupă copilul e tot pe-acolo. Când mănâncă singură, la fel. Abia după ce mai fură un somn de 2 (1+1) ore începe să se facă 7 fix. Atunci îmi aduc aminte că trebuie. Viaţa între melancolii şi facturi. Între domnie şi prostie. Se plătesc amândouă. La ghişeele de depuneri în contul speciei. Mic moment seducător (pauza mare, cornuleţ cu lapte): rămurelele copacilor lipsă din faţa blocului se sumeţesc după modelul unui accident cerebral fosililzat. Salvat. Docx.
Al treilea paragraf despre cărţi (compus din mai multe paragrafe). Balzacianism de corporaţie. Barcod: cărţile cu 8-10 lei de la book corner sau cu 5-10 de la humanitas, str. Universităţii 1, sub Tribuna, revistă de cultură apărută prin bunăvoinţa Consiliului Judeţean Cluj, respectiv Universităţii 4, puţin după Insomnia apărută prin bunăvoinţa poeţilor şi a tuturor oamenilor care au ceva de spus sau au treabă prin centru):
- William Styron, Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie. Autorul: „lumina palidă a înserării – înrudită cu celebra «lumină oblică» de care vorbea Emily Dickinson şi care îi evoca ei moartea, eternitatea glacială – nu mai avea nimic din blândeţea ei autumnală binecunoscută, ci mă prindea în capcana unei tristeţi care mă sufoca”. Cititorul: 1. Dickinson? Parcă mai ştiu pe cineva cu numele ăsta, dar în română. Râsete în bucătărie. 2. Nici vorbă. Autorul nu ştie. Construirea unui mic cerc vicios (sau hermeneutic, după gust): de ce n-a scris despre depresie când era deprimat? Pentru că nu poţi face nimic când eşti deprimat. Şi-atunci de ce să faci după, încercând să împănezi cu citate, să marchezi locurile care fac alergie la marcaje? Şi de ce să mai publici genul acesta de critică literară perversă a autopsihanalizei? (lasă! Lasă! Nu-i asta cel mai grav lucru de pe lume. Alţii-s pedofili sau aruncă bombe sau fac talk showuri). Ca să spui, de fapt, un singur lucru: „staţi calmi. depresia trece”. Numai că până trece nu vă mai puteţi agăţa de nicio „scenă de limbaj” (dumnezeiască formulă din Barthes). Depresia merge mână în mână cu oligofrenizarea. Disiparea în pură senzaţie. Un fel de dragoste fără obiect. Nu. Nu iubirea de iubire. Aia e deja ceva. E posibilitatea tuturor obiectelor, a foamei continue, a laşităţilor de tot felul (a autoşantajului cu responsabilităţile care cresc ura între semeni întru consevarea speciei), a iluziei unei intensităţi care să scape dorinţa de meschinăria ei evazionistă (că e uşor să ai dorinţe când stai închis într-un ţarc, dar sunt nesemnificative, predefinite, ca marcajele pentru alpinişti). Iar când trece, nu face decât să se aşeze ca un animăluţ obosit în cutiuţa lui, cu greu construită (după modelul creierului masculin cu sertate separate pentru fiecare catastrofă. Sisteme anti-inundaţie, anti-crash financiar). Îl auzi cum toarce încontinuu, egal cu sine. Asta e poate cel mai înnebunitor. Egaliatatea cu sine a senzaţiei (unica) din depresie. Băltire. Orice memorie se şterge, dar lucrurile nu dispar. Din contră, contururile lor devin tot mai clare clarissime pe măsură ce nu-ţi mai aduci aminte la ce folosesc. Simt nevoia să repet asta: contururi iritant de clare peste o puzderie de inutilităţi. E ca şi cum lumea ar deveni o adunătură mai colorată, mai ţipătoare de jucării gonflabile care au ieşit la suprafaţă dintr-o grădiniţă scufundată sub apă. Înghiţi lumea asta cu ochii şi ea intră pe „haia parte”, aia pe care te îneci. Şi totuşi, nu poţi să nu admiri acest proces de epurare perfectă. Lucrurile degresate de sens şi tu cu numărul de identificare la vedere. Pe degetul mic de la picior. AXN crime. Te pasc toate florile.
(Ipoteză ştiinţifică: unul dintre cele mai semnificative studii asupra creierului „demonstrează” că, în general, el nu poate identifica în mod corect excitaţia. O atribuie primului stimul pe care-l conștientizează și o explică prin prima poveste care-i cade la îndemână folosindu-se aproape 100% de principiul cauzalităţii: „e de la soare”, „e de la filmul de aseară”, „e de la amandină”, „e de la faptul că azi nu-mi vorbeşte”. Poate creierul deprimat e cufundat într-un soi de „luciditate” dementă în care devine conştient de faptul că nu poate atribui corect sursa excitaţiei. În termeni cauzali asta se numeşte disperare. Pentru rafinaţi: nihilism).
- Aldous Huxley, Porţile Percepţiei. Raiul şi iadul. Efectele mescalinei între limbajul ermetic misticoid care ne place! place! place! doar când e al nostru şi aceeaşi critică literară interminabilă. Început promiţător despre Cugetul Fără Limite continuat cu Brecht, Van Gogh, Alban Berg, Platon, Socrate, Hesiod, Wordsworth, George Russell, Sf. Antonie, Goethe, Buddha, H. G. Wells, John Constable, Seurat şi restul enciclopediei. Imposibil de citit după pagina 116. O demonstraţie perfectă a faptului că „revenirea la lucrurile însele” este imposibilă. Nevoia de logică poate fi eradicată, dar nu şi nevoia de ornament şi ritual. Sau e vina cercetătorului? Dacă Huxley lua mescalină în cuşca câinelui şi nu în „Cea mai Mare Alimentară din Lume” discursul său ar fi devenit mai greu colaj?
- re re re citiri: Trei discursuri edificatoare, S. Kierkegaard. Despre dragostea apostolică fără de care nu creşte şi nu crapă niciun fir de iarbă, „dragostea care nu e niciodată altceva” (fără idealismul de latrină al hormonilor care iubesc în orice doar portjartierele, crema, vişina din vârf), „iubirea care acoperă o sumedenie de păcate” şi iarăşi oligofrenizarea ca lipsă de forţă, ca băltire ce aneantizează ura şi egoismul tautologic al lui vreau asta! acum! vreau pentru că vreau, sân – ne-sân, sunt – nu sunt. „Când în inimă locuieşte iubirea, omul înţelege încet şi nici măcar nu aude un cuvânt spus în grabă, nepricepând nici repetarea lui, pentru că îi acordă un loc bun şi un sens bun, nepricepând lungul discurs al mâniei sau al batjocurii, pentru că încă aşteaptă un cuvânt care să dea sens discursului”. O inimă oligofrenă înţelege sacrificiul instantaneu. Sacrificiul e instinctul ei de consevare. Adună trecutul-prezentul-viitorul în același căuș.
- alte re re re citiri: Barthes vs. Deleuze şi Guattari. Ultima apariţie a Unicităţii (Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, o carte tolstoiană, pe principiul „iubirea romantică va fi ultima iluzie a secolului”, ultimul show al Unicității) faţă în faţă cu Anti-Oedip, cu Producţia care exclude cuplul fericire-nefericire şi pe alocuri chiar pe cel format din plăcere-neplăcere. De rescris, pe foi ministeriale, ambele cărţi, cuvânt de cuvânt.
- compunere liberă: (fragment tăiat), (fragment şi mai mare tăiat, vezi că ţi l-am trimis pe mail. E cu înjurături.) Acestea fiind spuse dragă Hannibal, cititorul se lăsă pradă senzaţiei cf. (sau apud. sau chiar sic!) căreia becul din hol vroia să-l înjunghie. De obicei stătea cuminte cu lumina lui chioară şi liniştită, ca un organ intern mulţumit de sine, cufundat în nesimţirea de sine. Cititorul speriat de aşa o grozăvie se pierdu pe sine şi mai aprinse un bec înainte să o zbughească pe uşă spre şine. Spera că astfel, se va naşte o concurenţă între lumini, ca între câinii care uită de stăpâni şi, prin urmare, în modul cel mai cauzal posibil, se vor înjunghia între ele.
Oana Pughineanu
