Orice asemănare cu realitatea este o ofensă adusă autorului și orice identificare cu personajele se face pe propria răspundere
Mai
comice decât „toate
necazurile oamenilor” care se trag din „incapacitatea lor de a sta singuri
într-o cameră” sunt „toate necazurile” care se trag din incapacitatea lor de a
sta singuri într-o cameră plină de alţi oameni care stau singuri într-o cameră.
Dacă respectivii se cunosc de îndeajuns de mult timp, orele de program care îi
unesc mai mult decât interesele (niciodată comune) se vor transforma într-o
sabie a lui Damocles, nodul gordian fiind reprezentat, desigur, de căpăţîna
fiecăruia în parte. Spaţiul comun se transformă într-o barcă de salvare gen
barca lui Pi, cu mici diferenţe: pe parcursul îndelungatei derive, ameţite de
lumina neonului ce se revarsă ca o vomă peste ele, animalele ba se vor crede
semeni (ca în expresia „a-ţi iubi seamănul”), ba tigri bengalezi sau hiene devorându-se
în cinisme insuportabile începând încă de la prima înghiţiură de cafea fără cognac.
Nesfârşite serii de zei îşi vor face simţită prezenţa nesimţită, diafană şi
indiferentă, chicotind în jurul bărcii, desprinşi parcă dintr-o lume virtuală
des accesată: pitipoanca.org. In aceste condiţii semenii din barcă nu vor putea
da naştere decât unei concepţii deiste asupra lumii, receptând astfel, orice
sfat divin ca pe o frecţie la piciorul de lemn. Cu cât salvarea va deveni mai
improbabilă, fiecare seamăn în parte va evada tot mai des din lumea lui Eu
exist în cea a lui Eu povestesc, „vorbesc singur ca să fiu sigur că mă ascultă
cineva”. Spaţiul se va scurge prin timp ca o dejecţie printr-un anus contra
naturii. Încetul cu încetul mintea se va răsfira asemeni unei cepe cu foile desfăcute,
dar incapabilă să mai prezică vremea pe anul în curs. Pe birou se vor aduna
resturi de la onomastici uitate: sărăţele Ficiu, „delicate ca tine” şi Cherry
Luqueurs tronând peste Nicolae Breban şi alte delicatese de pagina întâi.
Obiectele animate vor începe să plutească asemeni unor baloane antropomorfizate
sau disneyzate, sau antropomorfizate pentru că disneyzate, după un proces
îndelung exersat: salariatul, în procesul de reeducare trebuie să facă saltul
de la delicvenţă („angajaţi revistei sunt nişte vagabonzi”, „aici au avut loc
chestiuni penale”) la... n-am putea spune exact la ce... poate la sănătatea unui spirit care, vorba lui
Noica, îşi găseşte demnitatea în a sta, în a trage linii drepte. Numai că
spiritul salariat e pervers. El poate să stea degeaba şi are tendinţa de a pune
Frumosul înaintea Binelui şi Adevărului. Astfel, salariatul cu spirit cu tot ar
putea să devină „plăcut”, „leşios”, „strălucitor” (pe alocuri unsuros), iar
decisiv la el va fi „tenul acela moral-trandafiriu. Ştiţi dumneavoastră...”[i].
Nicio trecere de la raţiune la raţionalizare nu îşi găseşte îndeplinirea fără
acest ten trandafiriu, obţinut în condiţii antiseptice de seră.
În seră, niciuneia din
cele opt ore şi jumătate, plus minus pauza de masă nespecificată, ci obţinută
în funcţie de biletul de voie nu i se poate aplica zicala „n-aduce anul
ce-aduce ceasul”. Cele 8 ore şi jumătate se înlănţuie comic şi dizgraţios
asemeni unor balerine prea grase imposibil de transformat în lebede. Când saltă,
podeaua scârţîie penibil, de parcă am fi la vreun teatru naţional provincial
ce-şi închiriază sălile oricăror impostori care semnează fraudulos cu un renume
sau chiar o funcţie pe care nu o au. Că aşa e în provinice: prea mare ca să fie
lăsată nemulsă, prea mică pentru a face auzit protestul faţă de procedura
incorectă a mulgerii. Cu plus minus pauza de masă lucrurile stau altfel.
Creatura începe parcă să simtă că poate conştiinţa nu e un epifenomen... că
determinismul strict e, dacă nu spulberat, cel puţin fisurat, că există o magie. Făcând filosofia chibritului, chibirtului şi a altor obiecte fabricate
din lemn, pal sau pal melaminat, creatura (redactorul) va fi deosebit de
înduioşată de toate inscripţiile care introduc eroarea în lumea cuantificabilă.
Plus minus două scobitori, plus minus 5 g de chipsuri sau pufuleţi, plus minus
câteva picături de ulei pe care le varsă Annușka... asta e... asta e... asta e
doamnelor şi domnilor dovada minunii liberului arbitru și a magiei de care se folosește pentru a
funcționa! Liberul arbitru arbitrar al unora care-l înăbuşă pe al celorlalţi! Dar
liber totuşi! Şi, mai ales, minune și magie! Minune tunând de pe un piedestal
cu vedere la cal, pentru a-şi ascunde lipsa de autoritate, concentrând
eficacitatea managerială într-un singur preparat doi în unu: legiuitorul şi
centurionul Moartea şobolanilor, cultura şi culturismul, alfabetul şi
analfabetismul. Legea îl fereşte de orice blestem. Dispoziţiile curg din gura
tufei de foc direct peste plaiul cu oi pârjolite şi deja antrenate în cursa cu
obstacole a notificărilor. Nici lupii de pază ai democraţiei care stau labă în
labă în proximitatea ţarcului nu pot împiedica plus minus behăielile neautorizate.
În plus, absenţa labelor ar fi fatală. Din labă în labă, în secret faţă de oi,
şi într-o totală mistică unitivă cu tufa înflăcărată lupii consruiesc 36 de
pagini (fix! Fără plus, poate doar cu ceva minusuri). Încă o dovadă că o labă
la vremea ei... face cât tot tirajul. Şi dacă asta nu e eficienţă, nimic nu e.
Lipsa de autoritate a conducerii poate fi perfect acoperită de paravanul
eficienţei. Un abajur colorat şi mereu în mişcare, proiectând forme şi lumini
pe pereţii peşterii. „Şi totuşi se învârte”. Se învârte şi fără - conform unei celebre analize a autorităţii
- Stăpân (legat de Risc) şi fără Tată
(Cauză) şi fără Şef (Proiect-Previziune) şi fără Judecător (Echitate,
Justiţie). Se învârte sub influenţa unui X care, spre deosebire de Stăpân, „nu
depăşeşte animalul care se află în el (şi care se manifestă prin instinctul de
conservare), [pe care] îl subordonează faţă de ceea ce este specific uman în el
(acel element uman care se manifestă prin dorinţa de «recunoaştere», prin
«vanitatea» lipistă de orice valoare biologică «vitală»)”. X nu poate fi
asociat, oricât de mult am utiliza vicleşugul unei dialectici fără sinteză,
nici Sclavului care „subordonează umanul naturalului, animalului”, deoarece
Sclavul e „conştient de inferioritatea sa şi o acceptă de bunăvoie”[ii].
Ceea ce nu se poate spune despre X. În peştera strălucitoare a eficienţei, oră
de oră, minut de minut, până la o scară infinitezimală, stăpânul paralizază
sclavul şi sclavul paralizează stăpânul în mod concomitent. O birocraţie care
ţine loc de justiţie lubrifiază acest proces de aproape perfectă aneantizare a
celor două figuri precum şi a devenirii lor. Spun „aproape perfectă”, căci în
drumul spre eficienţă întotdeauna e loc de mai bine. În seră, când şi când,
trecătorii şi salariaţii mai dau de urme de bale şi colţi, de blănuri sfâşiate
sau de artefacte sub formă de tăbliţe indicatoare ale „vanităţii”, nevoii de
„recunoaştere”, dar şi a „Oficiului de colectare a coarnelor şi copitelor”. Când
stapânii şi sclavii se autoparalizeză atât de eficient, iar orice mişcare se
înglodează în paradoxul lui Zenon atât de protrivit birocraţiei-justiţie-magie care se mişcă, dar de fapt stă,
care stă, dar de fapt se mişcă, trecerea de la Ivanóv la Ivánov devine
atât de grea. „Mărturie stau faptele, istoria, viaţa”[iii].
[i] Conform unei definiţii a angajatului ideal în concepţia unui “domn cu
autoritate” care angajează personal la vânzări şi birouri, luat ca exemplu în
superba carte Salariaţii de Sigfried
Kracauer, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, editura Tact, 2012, p. 29.
[ii] Alexandre Kojève, Noţiunea de autori tate, traducere de Dumitru Ţepeneag, editura
Tact, 2012, p. 45.
[iii] „toţi Ivanóvii sunt nişte persoane cenuşii oarecare, iar Ivánovii sunt
figuri proeminente. Ivanóvii sunt mulţime, Ivánovii pot fi număraţi pe degete. Ivanóvii
ocupă funcţii mici: socotitori, ciobani, ajutori de şefi de staţie, portari sau
statisticieni. Ivánovii sunt oameni de o calitate: scriitori cunoscuţi,
compozitori, generali sau oameni de stat”, I. Ilf - E. Petrov, Întâmplare la oficiu, în Atitudine
dispreţuitoare faţă de stomac, selecţie, prefaţă şi traducere de Alexandru
Stark, Editura Univers, Bucureşti, 1979, p. 58.
