Printre miile de nedumeriri care îmi treversează viaţa asemeni unor meandre fără scop, în clipa asta mă gândesc la două: aşa-zisa „plăcere care uneşte” şi „cartea care te salvează de realitate”. Le-am auzit destul de des şi mai degrabă decât să se transforme în clişee, se contopesc şi înceţoşează totul lăsându-mă pradă senzaţiei oribile pe care o am la intrarea în biserici, adevărate făcătoare de minuni, în care orice gest, oricât de simplu devine monstruos. Dacă eşti creştin devine monstruos în măsura în care te ştii „urmărit” de dumnezeul „reactiv” care judecă în locul sclavilor, iar dacă nu eşti, sus-numitele gesturi nu fac decât să te plaseze în greaţa repetiţiei. Parcă ai fi la o şedinţă, programând măreţ planul cincinal creat şi subminat de acelaşi val testosteronic. Şi totuşi, nedumeririle-astea mă zgândăre ca şuşotelile sinistre ale babelor „trenă de popă” care cunosc locul exact al fiecărui ştergar divin, al fiecarei lumânări, al fiecărei secunde. Trag cu urechea, încerc să aud ceva care să mă plaseze măcar într-un emfatic „aha!, ceva care să mă plaseze... dar nu reuşesc să prind niciun cuvânt... văd numai efectul: o neîncetată şi „reificată” trebăluire printre cele divine (că doar oameni suntem şi până şi dumnezeu s-a făcut om): întotdeauna un colţ al feţei de masă va trebui îndreptat, întotdeauna ceara se va scurge în mod dizgraţios şi în legea ei. Şi ce poate indigna mai mult decât lucurile care se scurg în legea lor? Temă filosofică veche ... producătoare de mari personaje SF, printre care cele mai populare: „lucrul în sine” şi „în sinea lucrului”. Aproape toate nedumeririle, daca stau bine să mă gândesc, se extrag din aceste categorii... Nu înţeleg, iar neînţelegerea mea e atât de profundă încât nici n-aş putea-o explica, n-aş putea-o transforma într-o întrebare „inteligentă”, adică analitică, care se pierde la nivelul sintactic al asamblării unor componente simple. Neînţelegerea e atât de profundă încât nici măcar n-aş putea face cu ea ceea ce orice om de cultură bine crescut ştie şi are datoria să facă: să o transfom într-o „revoltă” de hârtie, într-o meticuloasă „toleranţă” intelectivă faţă de alteritate (whatever that means) care m-ar face să-mi ordonez toate „subversiunile” în discursuri care încep cu „cu tot respectul” (no dislike button allowed). Dar nu e cazul. Prin neînţelegere, nici vorbă de a-mi susţine o părere diferită cu toată pioşenia necesară evenimentelor de catering cultural la care particip tot mai des. Şi când spun catering cultural nu mă refer la reclama TV la Dilema veche, ci vorbesc de evenimente într-un cadru „intim” (ştiţi voi, intimitatea, mare invenţie a provinciei care în ultimii ani a dispărut graţie disoluţiei centrului, „provincie” care, astfel, a ajuns să producă în mod contradictoriu (?) evenimente) de genul lansări de carte sau cristice întâlniri cu autorul, în care cel mai jalnic şi în acelaşi timp cel mai minunat, dar şi cel mai practic lucru pe care poţi să-l faci e să te abandonezi. Aşa împuşti doi iepuri deodată: faci plăcere şi autorului şi ţie însuţi. El visează că s-a întâlnit cu tine, tu visezi că nici măcar nu te-ai dus la întâlnire, şi dacă se întâmplă să schimbi ceva cuvinte cu el o să ai aceeaşi senzaţie pe care ţi-o provoacă propriile texte care-ţi confirmă de fiecare dată propriile limite intelectuale: că până la urmă şi când ai „întâlniri” şi când ai de scris faci acelaşi lucru... ajungi să faci acelaşi lucru: să schimbi unele cuvinte cu altele. Dacă mai trăieşti în reminiscenţele „iudeo-creştine ale gândirii occidentale” ţi se va părea că oricum nu nimereşti cuvintele bune, nici cu textul, nici faţă în faţă cu altul. Atunci, automat îţi vei ciopli un idol moralistico-critico literar invocând chipul pentru ratarea cuvintelor vis-a-vis de persoane şi imposibilul, inefabilul, „nefericirea excremenţială” sau chiar un „centru de suspans vibratoriu” pentru a evoca profunde şi reuşite ratări vis-a-vis de text. Pentru a te justifica te vei supune unui soi de auto PR şi auto HR metafizic... Plăcerea nu te va uni cu nimic. Ea va fi doar produsul rar al străilor afrodisiace de iluzie a autodeterminării. Vei deveni puţin proustian... Dacă în schimb aceste frământări încep să te plictisească sau îţi sunt total necunoscute (din cauze genetice sau generaţionale) atunci vei trece de la iluzia autodeterminării la mai concreta determinare a „publicului ţintă”. Tot după modelul Cristic vei deveni sângele şi trupul lui. Vei dori chiar să-l lărgeşti, să-l înmulţeşti, întru fericita-ţi globalizare. Plăcerea ta va fi plăcerea lor şi invers. Ză HR and ză PR îţi vor indica modurile cele mai comode de transsubstanţiere şi astfel dacă dispui într-o cantitate destul de mare de aceste enzime ai putea tu însuţi expune pentru ficare citior în parte felul în care ar trebui să te „întâlnească”. Un Leac pentru fiecare... un „şaman al miocardului”. Absolut toate cuvintele sau râgâielile pe care le vei scoate vor fi la locul potrivit, aseneni svasticilor de pe fundul rozaliu al poneilor. În caz de eşec poţi oricând schimba tabăra şi trece de partea inefabilului, al imposibilului şi astfel până şi cei mai venerabili veterani ai meandrelor sucite ale inconştientului uman vor fi în dubiu: oare trebuie să fi linşat sau nu? Eşti un Mare! Cuvintele tale nu pot fi înţelese cu uşurinţă deşi universalitatea ta vorbeşte pentru toţi (că altfel, la ce bun să publici? Sau totuşi, universalul nu e tot una cu globabul?). Ai vorbit de viaţă şi de moarte la fel cum ne-am dori toţi să o facem: fără să ne pese de ele. N-ai evadat din real aşa cum cred criticii impresionişti. Din contră! Ţi-ai bătut capul cu el! Şi totuşi! Ah! Blestemată nedumerire! Niciun moment de trezire, de distrugătoare epifanie care să ne scoată din bâguiri scolastice. Şi dacă jocul spiritual e numai asta: a schimba unele cuvinte cu altele? Noroc cu ză PR and ză HR, enzimele miraculoase care ne scutesc pe toţi de chinul de a nu putea „evada din istorie” şi ne scutesc chiar de chinul de a exprima stilistic acest eşec. Că vorba aia: „nu există niciun lcuru care să nu se reclame de la real”. Orice complex comercial are un raft cu ficţiune la fel cum orice biserică are băgătoare de seamă, gospodine ale ştergarelor divine...
Oana Pughineanu
