De câteva zile „plimb” cu mine o cărţulie despre
blândeţe. Pe copertă are mici inimioare de ciocolată învelite în staniol roz şi
roşu. A costat cinci lei. Înăuntru, înşiruite asemeni inimioarelor, plutesc, pe
mici pagini, mici panseuri făcute parcă să reproducă prin cuvinte imagini
„dolce kitsch far niente”, gen soarele care apune în mod cât se poate de
parizian într-un pahar cu vin alb, pe o terasă cât se poate de pariziană... pe
bulevardul Saint Germain, să zicem. În colţul imaginii poate sau nu să nu se
fâlfâie un colţ de ziar sau gambele cu tocuri ale unei domnişoare. Pare că primul
gând al autorului (auctorelui) a fost să răzuiască lumea din conştiinţa
cititorului, fie ca imposibilă totalitate alegorizată melancolic, fie ca stivă
de „obiecte parţiale” care nu reuşesc nicicum să „comunice” sau măcar să
„agonizeze” conform unei ideologii comune. Şi asta, în ciuda introducerii în care Stéphane Audeguy propune să numim
blândeţe „ansamblul puterilor unei existenţe libere”, precum şi îndemnul
kafkian de a spijini lumea, în lupta dintre tine şi lume.
M-a interesat realmente
acest subiect (blândeţea) pentru că mi se părea, iniţial, că e în contradicţie
cu orice altceva (în special cu orice altceva pe care-l trăiesc de câteva
luni). Desigur, era o judecată eronată, cel puţin din perspectiva unei logici
stricte. Cum poate ceva atât de firav precum blândeţea să fie în contradicţie
sau în opoziţie? Îi lipseşte duritatea, voinţa, năzuinţa şi toate elementele
narative necesare unui bildung sănătos.
N-ar putea fi nici evaziune, adică pornografie a unei defulări simpliste vândută
pe post de plăcere la colţurile oricărui mall. N-ar putea fi nici refulare
pendulând savant între sentimentele care se descoperă sentimentalisme, la fel
cum n-ar putea fi nici teroarea unei vinovăţii care se agaţă atât de
creştineşte, de occidental de sentimentele pe care le avem – da! totuşi le avem
– fără a cădea în sentimentalisme. Într-un mod bizar şi greu de reprodus „logocentric”,
văd bândeţea ca pe un soi de luciditate a limitelor, a contururilor de
neîmblânzit dintre fiinţe, un soi de antiutopie a misticii unitive care are
nevoie de un mai mare şi un mai mic, de un conţinător care să absoarbă
siluetele volatile şi eternul lor plîns (precum în tablourile lui El Greco). Blândeţea
recunoaşte suferinţa din fiinţe şi propria-i neputinţă vis-a-vis de această
suferinţă. E chiar un paroxism al neputinţei, ca o ultimă mângâiere pe
creştetul unui animal muribund, ca un peisaj topit pe geamul trenului într-o
continuă ultimă privire. În bândeţe lucrurile se ating prin punctele lor terminus,
prin tot ceea ce a trecut/s-a trecut în/prin ele.
Pe de altă parte, îmi pare că blândeţea nu poate
aparţine nici dorinţei, nici maşinilor dezirante schizoide. Prima te
propulsează în lumea luptei, iar maşinile nu sunt decât rezistenţa
„fără-de-eu”-lui la tot ceea ce devine eu, dorinţă, luptă1.
O rezistenţă într-atât de subterană, încât doar accesele psihotice o pot
„valorifica”. Ori între ordonare şi suferinţa corpului ordonat, între eu şi
multiplicitatea schizoidă, există un punct incert, o senzaţie care aproape se
transformă în percepţie, un vis care e aproape treaz, aproape verbalizat, un
punct prin care „asistăm” la trecerea ordinii în dezordine, a dorinţei în
„bandă pură de intensitate”, a luptei, nu atât în capitulare, cât în imaginarea
unui al treilea spaţiu, între cucerire şi înfrângere (o planetă a lui Billy
Pilgrim care-şi pune ca epitaf celebrul Totul
a fost frumos şi nu m-a durut nimic). Blândeţea şi-ar găsi poate aici locul,
fiind un soi de luciditate perceptivă a disoluţiilor care ne traversează mai
des decât ne dăm seama. Blândeţea nu poate fi „practicată” decât de eurile care
se pot vedea murind. În câmpul de luptă al dorinţelor care se fagocitează
plasându-se în dialectica „învinsului” şi „învingătorului” (aceste „merţane şi
audiuri mentale” pentru piţipoancele din noi) un al treilea al morţii, aproape
purificat de orice reprezentare, răsare, când şi când, salvându-ne de tatonări,
strategii şi negocieri. Acest al treilea, al morţii, pe care suntem învăţaţi de
mici să-l uităm în lupta pentru supravieţuire şi „apă caldă”, ne poate
încremeni pentru o secundă, ne poate şopti la ureche că tocmai lupta e falsa
conştiinţă. În această secundă de totală suspendare, soldaţii se pot ţine în
braţe. Blândeţea aparţine momentelor singulare în care percepem lucrurile în
afara oricărei strategii, fie ea şi a salvării. Nici noi, nici ele nu putem
face altceva decât să ne suferim şi să ne murim reciproc, fără a depune un
efort moral, fără a substitui, de dragul comodităţilor noastre, iubirea cu
datoria. Blândeţea pare să fie un soi de instantanee „spulberare a egoităţii”
fără a o fisura cu eterne trucuri artistice (pe lângă cele legate de datoria
morală). Această spulberare are mai degrabă de-a face cu dereglarea unui anumit
tip de cenestezie în care Sartre vedea greaţa
însăşi. „...Când nici o durere, nici o plăcere, nici o neplăcere precise nu
sunt «existate» de conştiinţă, pentru-sinele nu încetează să se proiecteze
dincolo de o contingenţă pură [...]. Conştiinţa nu încetează «să aibă» un corp.
Afectivitatea cenesteziei este astfel pură sesizare a unei contingenţe fără
culoare, pură înţelegere de sine ca existenţă de fapt. Această sesizare perpetuă
de către pentru-sinele meu a unui gust fad
şi fără distanţă, care mă însoţeşte chiar şi în eforturile mele de a scăpa de
ea şi care este gustul meu, este ceea
ce am descris aiurea sub numele de greaţă.
O greaţă discretă şi de nedepăşit revelată perpetuu corpului meu şi conştiinţei
mele”. Blândeţea ar fi o mică frântură a acestei continue autopercepţii, un soi
de inversare de locuri, în care corpul nu mai percepe, ci lasă tot ceea ce îl
înconjoară să se perceapă prin el. Dacă blândeţea poate fi în vreun fel
asociată cu puritatea o face nu în virtutea dereglării acestei cenestezii
pentru a o arunca în pura animalitate care este un soi de intimitate (şi nimeni
nu a arătat asta mai bine decât Barth în al său Varieteu pe apă2),
nici pentru a o transporta în lumea rezistenţelor inconştiente (aşa cum sunt
ele „descrise” în Anti-Oedip). Conştiinţa este prezentă în blândeţe, dar într-o
stare „incipientă”: fără idealuri, fără ironii, fără speranţe, fără acel
„posibil pe care nu-l stăpâneşte niciodată”. Blândeţea este sfârşitul proiecţiei...
şi un improbabil început alegoric. E sufletul muritor al tâlharilor care-l
străjuiesc pe Isus şi povestea nemuririi lor.
Oana Pughineanu
1
Mă refer desigur, la Capitalism şi schizofrenie (I). Anti-Oedip de
Gilles Deleuze şi Félix Guattari care încearcă practic, pe parcursul
voluminoasei cărţi să desprindă, pe cât se poate face aşa ceva într-un mod
discursiv, intensitatea de pulsiune (care este deja o „intensitate” organizată,
trecută prin reprezentări sociale şi care cantonează dorinţa în filosofia
lipsei, ignorând un câmp de forţe pentru care „totul e viaţă şi totul e trăit”,
ignorând „elementele intensive, toate pozitive, care nu exprimă niciodată
echilibrul final al unui sistem, ci un număr infinit de stări staţionare
metastabile prin care trece un subiect”).
2 Descriind ceea ce se întâmplase în ascunzătoarea
pe care doi soldaţi inamici o împart pentru o noapte, Barth vorbeşte despre
şocul descoperirii unei iremediabile animalităţi, nu lipsită de o anume
blândeţe: „mi-am pus deoparte puşca cu baionetă, m-am lungit în noroi lângă
acest animal pe care îl paralizasem şi l-am îmbrăţişat cu atâta foc, ca un
bărbat care îşi îmbrăţişeză amanta. [...] Între el şi mine se stabilise un
armistiţiu separat. Ce conta (mă întrebam) dacă s-ar fi întâmplat să ne
întâlnim din nou, faţă în faţă, din întâmplare, dintr-una din nenumăratele
întâmplări pe care le aduce războiul şi, fără măcar un zâmbet de recunoaştere,
ne-am fi îndreptat unul spre altul cu baionetele? Timp de câteva ore fuseserăm
un singur om, şi ne înţeleseserăm dincolo de prietenie, dincolo de iubire, aşa
cum un înţelept se înţelege pe sine”.
