ANALFABEȚII FUNCȚIONALI ȘI CREATIVII NEFUNCȚIONALI

Printre multele boli ale învățământului românesc, care se zbate asemeni vorbelor domnului Iohannis între teoretic și practic, apar aproape zilnic unele noi. De data aceasta, autoimune. Pe vremea ”noastră”, a generației care a cunoscut pe jumătate învățământul din timpul comunismului, valul de entuziasm era legat de aerisirea programei școlare, de realizarea unor manuale care să se potrivească fiecarei vârste. Aud însă că acest val a trecut. Mame cu copii foarte mici îmi mărturisesc cum asistând la ședințele cu părinții, aceștia doresc pentru bietele lor progenituri programe cât mai încărcate, după care să îi mai ducă pe școlari și preșcolari și la celebrele activități after-school, unde petrec câteva ore (pînă pe la vreo 18-19, cât să iasă mami și tati de la corporație) cu niște străini cu care nu pot relaționa afectiv (dar pot crea, pot activa), și pot să se obosească îndeajuns de mult încăt să adoarmă cu capul pe masă în momentul reîntâlnirii cu familia. Practic, timpul care revine cuplului părinte-copil e minim: trezirea și culcarea, adică un înainte și un după, pe fugă, flancând o instrucție continuă, unde totul trebuie să arate foarte up to date, ca un program post doctoral serios, pe fonduri europene.

            Dar această procesare, crescătorie de creiere performante, sau care cel puțin vor putea performa mecanic anumite taskuri, e bântuită și de alte boli autoimune. Printre ele se numără ”învățământul creativ”. (Tecem peste ineptele ”învățământ centrat pe elev-student-client”. Pe ce dumnezeu ar putea fi centrat dacă nu pe școler? Poate pe educarea lui?) Creativul din ziua de azi nu mai are nimic de-a face cu creativul modernilor, strâns legat de o muncă asiduă, de exercițiu, atenție susținută. Este vorba doar de ”a lăsa mintea liberă”, dar din timp, adică înainte de a o umple cu ceva. Pentru că din momentul în care mintea e obligată să reproducă, să se concentreze, să înțeleagă, ea devine înregimentată. E un atentat la personalitatea copilului. Până nu demult, mantra în învățământ era interactivul. Acum el este subsumat categoriei omnipotente de creativ. Acesta bântuie absolut toate activitățile umane, cam în același fel în care valoarea bântuie manelele. Nici a duce lingura la gură nu se va putea face fără un dram de creativitate sau, mai științific, gândire laterală... În timp ce interactivitatea mai putea fi bănuită de calități pedagogice, în măsura în care este o stră-stră-stră nepoată a maieuticii... (deși, maieutica era un dublu exercițiu, nu numai de descoperire a așa-ziselor cunoașteri ascunse în fiecare dintre noi, ci și de dislocare dură din ceea ce credem că știm) creativitatea este o soră mai mare a interactivității. Un fel de pițipoancă preocupată profund de cosmetizare, fiindu-și desigur, suficientă sieși. Practic, se trece de la o extremă la alta. Pe de o parte avem un învățământ axat pe atenție-reproducere (aici trebuie neapărat adăugat cuvântul ”mecanică”) care îndoctrinează, nu flosește la nimic, e doar o acumulare wikipedică. Pe de cealaltă parte avem creativitatea. Într-adevăr în cazul creativității școlerul poate descoperi ceea ce-i trece prin cap. Învățământul creativ nu se bazează pe transmiterea de cunoștințe. El este un workshop continuu, cît se poate de funny, în care atât cel care ”predă” cît și cel care ”activează” au ocazia să-și expună toate clișeele care le trec prin minte legate de un anume subiect. Ele sunt trecute pe tablă, eventual într-o schemă binară sau florescentă, iar concluzia e de genul: ”ce am aflat noi din această expereință de învățare”? Ei, iacătă, am învățat că fiecare dintre noi știa cîte o formulă gata rumegată din dicționarul ideilor primite de-a gata despre aproape orice. Așa că de la învățământul rigid care nu lasă libertate școlarului, se trece la libertatea care nu lasă loc învățământului.

Până nu demult se credea că oamenii rețin cel mai bine sau cunosc cel mai bine lucrurile pe care le-au trăit ”ei înșiși” (scuze pentru redundanță), lucrurile pentru care s-au străduit. Învățământul reader-digest-fiendly nu lasă niciun loc pentru această strădanie individuală. A vehicula lucruri care nu se pot înțelege într-o secundă, a transmite informații pe care elevul-studentul trebuie să le reia cu mintea lui, eventual să facă și singur un efort de a înțelege, sunt absolut interzise. Dacă ieși de la o oră sau de la un curs care ți s-a părut greu, cu siguranță asta e vina profesorului. Pentru că pe lume totul e clar, descifrat, cuantificat, nu mai există nicio ambiguitate. Orice idee are atașată o infografie sau un video iluminant (nu mai lung de 5 minute). Vă mai amintiți de ambiguitate? Ea era seva trestiei gânditoare, aceasta fiind singura care poate face sens din zgomot, spre deosebire de calculatoare care pot face sens doar din sens, orice bruiaj scoțîndu-le din funcțiune. Pe vremuri mintea era acest ”organ” fabulos de autoorganizare și de rezistență la propriile forme virusate. Creativitatea (în noua variantă) în care orice zgomot, orice ambiguitate e redusă la zero, este un nesfîrșit joc gen cadavre exquis. Se iau forme predefinite, se așează într-o schemă, și voila! câte lucruri nu știam că știm! E semnificativ cum acest joc dadaist care fusese inițial construit pentru a lua în derâdere o cultură osificată, a devenit simbolul creativității. O creativitate fără autor desigur, pentru că mai nou, sub influența noilor tehnologii, creativitatea nu va mai fi legtă de solitudine, ci de conectivitate.

            Într-o știre recentă (Digi24) aflăm că analafabetismul funcțional ajuns la cote amețitoatre: 42% dintre elevi pot reproduce, dar nu pot înțelege ce reproduc. Cauza acestui dezastru e legată de faptul că elevul nu este lăsat să creeze: ”Profesorul transmite cunoştinţe şi atât. Sunt multe cunoştinţe, sunt profesori care nu ştiu să citească, există frică din partea profesorului de a da elevului ocazia să creeze şi nu în ultimul rând faptul că, în special la liceu, nu se face disciplina de studiu, ci ştiinţă”. Desigur, acest lucru nu este văzut din perspectiva unui dezastru social, ci din perspectiva PIB-ului (cât ar putea crește dacă n-am fi analfabeți funcționali? Se pare că ar putea foarte mult). Revenind la chestiunea pedagogică, nu mai avem cunoștințe transmise și exemplificate, explicate prin exemple, ci creație fără transmitere de cunoștințe, dacă se poate. Din ce să creeze elevul? Cu ce? Ei! Cum cu ce? Cu libertate! Această metodă le este cunoscută oamenilor din publicitate. Este o formă clasică de manipulare: do-like-learn, care nu accesează deloc partea rațională a cumpărătorului. Ca să cumperi, spre exemplu un telefon foarte scump, important este să îl poți ”încerca” în magazin, să te joci cu el, să vezi câte lucruri cool poate face (exact aceleași pe care le făcea și cel de acum un an), și odată astfel ”interpelat” e mult mai probabil că vei fi dispus să îl cumperi. Dacă în loc de telefon, ai găsi doar specificațiile tehnice, cu siguranță totul ar fi mai puțin spectaculos, mai puțin creativ. La fel, e mult mai bine ca o societate să producă indivizi prin aceeași metodă (do-like-learn), și eventual cât mai taylorizat, pardon nișat, pentru că posibilitatea de a chestiona societatea care te produce în acest fel e mult redusă. Ești deja angajat într-o activitate. Investești. Și având în vedere că la raft se găsesc, direct ”stiluri de viață”, mai puțin produse, nu poți decît să le combini în mod creativ: o rată creativă pentru telefon, o rată creativă pentru casă, taxe creative pentru copiii tăi care vor trece printr-un învățământ creativ, și cele două ore creative de dinainte și după school-after school când vă întâlniți într-o binecuvântată epuizare creativă.

                                         Oana Pughineanu 

CITITOR ÎN MĂRUNTAIE

  
 „De mic copil mi-a plăcut să mănânc căcat. Pândesc de după colțul casei ca un hoț. Inima-mi bate cu putere în gât”. Când am citit primele propoziții din romanul lui Nicolae Avram m-a speriat gândul că aș putea descoperi încă un autor „teribilist”, un adolescent etern care face literatură cu puseurile lui de inadaptabilitate și cu nesfârșite biografisme care rămân, în fond, semnificative doar pentru cel care le scrie. Devine însă evident chiar din felul în care se continuă primul paragraf că mizeria, fecalele, corpurile sfârtecate sunt ale lumii noastre comune, ba mai rău, că sunt niște „nutrienți” pentru supraviețuire, iar defavorizații societății nu sunt decât o oglindă atroce a îngurgitării lor. Poate motivul pentru care această carte este socotită greu digerabilă este, ca și în cazul fotografiilor cu torturații de la Abu Ghraib, faptul că ea se dovedește mărturia societății care face posibilă această realitate. În apărarea comentariilor lui Susan Sontag despre imaginile cu torturați batjocoriți, Judith Butler observă că „văzând fotografiile, ne vedem pe noi înșine văzând că noi suntem acei fotografi în măsura în care împărtășim normele care oferă cadrele prin care acele vieți sunt nenorocite sau umilite și sunt, uneori, în mod evident, lovite până la ultima suflare”. Citind „Mamé”, devenim fotografii unui univers în care tocmai elementele care ar trebui să susțină cadrele vieții sunt cele care iau figura dușmanului sau atacatorului.

Cine își asumă riscul lecturii devine spectatorul unui dans macabru, populat de reprezentările grotești pe care le găsim nu atât în figurile prea alegorizate ale lui Bosch și Bruegel, ci mai degrabă în reprezentările ecorșeelor care însoțesc corpurile vii. Ceea ce copleșește e „prezența” acestor apariții. Defilarea de corpuri mutilate la care autorul își supune cititorul este menită să-l scoată pe acesta din procesul de sublimare, alegorizare, evaziune sau meditație filosofică la adresa naturii umane. Ecorșeul este prezență pură și pură teroare. Numai că, desigur, această scatologie escatologică nu este dublată de o metanarațiune care ar vedea în lume doar decăderea sau neatingerea unui ideal. Nu. Lumea este un abator, o măcelărie, fără să fie reversul alteia. Peste tot, oriunde ai întoarce privirea, un unic semn te așteaptă: „No Exit”.

Limbajul pe care cu siguranță pudibonzii sau evazioniștii l-ar considera neșlefuit sau chiar vulgar nu este o însă un artificiu gratuit. El susține această defilare în singurul mod autentic posibil. Ceea ce trece drept vulgaritate este aici cinism, într-un sens apus: ea este demascatoare, nu doar lipsită de iluzii. Cinicul se folosește de nuditate, de propria corporalitate, de „neaoș”, pentru a se opune unei lumi de idei etern neîntrupate sau pentru a face vizibil eșecul acestei întrupări. Poruncile pedagogului Szanto (repetate de copii) sunt exemplare în acest sens: „Teme-te de Szanto și păzește poruncile lui! Teme-te de Szanto și păzește poruncile lui! Dumnezeul meu e Szanto. Dumnezeul meu e Szanto. Să-i slujesc numai lui Szanto. Să-i slujesc numai lui Szanto. Să nu râd de Szanto. Să nu râd de Szanto. Să-mi aduc aminte de ziua lui Szanto. Să-mi aduc aminte de ziua lui Szanto. S-o iau în gură. S-o iau în gură. Să ucid. Să ucid. Să babardesc. Să babardesc. Să manglesc. Să manglesc. Să nu-l fraieresc pe Szanto. Să nu-l fraieresc pe Szanto. Să nu poftesc la banii și curvele lui Szanto. Să nu poftesc la banii și curvele lui Szanto”.

În ciuda defilării macabre a personajelor, a bucăților de trupuri, animale, excremente etc., tonul este al cuiva care consemnează, care își consemnează până și propria frică. Am văzut în motoul cărții un fel de cheie de interpretare pe care autorul ne-o oferă. Este vorba de un citat din Bataille, un teoretician al excesului și al cruzimii ca modalități de a ieși din izolare, din individualitate, din discontinuitate. Iar această ieșire e întotdeauna un viol sau un sacrificiu, este trecerea de la trup, la organe pletorice, „ale căror jocuri oarbe continuă dincolo de voința conștientă”. Numai că în „Mamé” lucuruile stau invers. Nu individul este cel care dorește să iasă, prin exces, din „cadrele formelor constituite”, ci aici tot ce-l înconjoară este deja un imens corp sacrificat. Organele pletorice îl copleșesc, sufocă, și insuportabilă e tocmai continuitatea acestui măcel din care nu există ieșire, a acestei lumi din care se percepe doar palpitul cărnii dezmembrate fără posibilitatea de a reconstrui un întreg sau o frumoasă poveste cu morală. Nevoia de afecțiune subzistă, coexistă și, uneori, se confundă cu acest continuu viol în care organicul se confundă cu inorganicul. Gălbejitul se îndrăgostește de o hintă de fier pe care o transformă în mireasă cu ajutorul perdelelor. Sentiment se îndrăgostește până peste urechi de o bombă. Rareori apar puncte luminoase: vreo femeie care seamănă cu o icoană, Mamé și cărțile care sunt locul în care nimeni nu te poate „umili”: „Îmi recâștig demnitatea cu fiecare carte citită”. Scrisul și scriitorul nu pot juca, în această de neoprit indistincție viață-moarte, erotism-violență, decât rolul unui profet, în sensul cel mai arhaic al termenului: cel care interpretează bâiguielile fără sens, delirul preotesei în transă, după citirea răspunsurilor în organele animalelor sacrificate. Iar imaginația, dacă ne apare ireverențioasă, trecând peste orice tabu, ne apare așa tocmai pentru că izvorăște din punctul în care ceea ce este simțit se transformă în imagine, dar într-un fel sălbatic, netrecut prin disconfortul în cultură sau cinic, nesocotindu-l, aruncându-i în față eșecul.

Finalul este un soi de anticlimax, antideznodământ, și tocmai prin asta, atât de intens. În măcelărie totul continuă ca de obicei. Ce s-ar putea schimba în limba cuțitelor care spintecă, a organelor care penetrează, a linsului, împinsului... a evidențelor care nu pot fi transformate oricât de mult ar fi interpretate? Doar cinicul este transformat. Acum este un cinic evlavios: „Nu spun nimic. Mă întorc în odaia slab luminată de lumânări. Mă pun în genunchi, în pielea goală, pe pardoseala de pământ. Prin brișca de porc spartă intră aerul rece. Bărbatul se deshceie la prohab și mi-o bagă toată în gură. Mă ridică de jos și mă răsucește cu curu-n sus pe marginea patului. Intră în mine cu toată snaga. Împinge până i se umple pula de lacrimi. Mi-o dă după aceea să o ling. Sceptrul tatălui meu e plin de rahat, de sloboz și de sânge. Mănânc și sorb totul până la ultima picătură”.

                                                                             Oana Pughineanu