Lângă
blocurile noastre s-au "aciuat" (e mult spus. De fapt, doar
trec, când își fac turul prin cartier) niște oameni ai străzii.
Câteodată dispar cu lunile. De câteva zile unul dintre ei stă cu
un troler sau o geantă sport în față la profi. Stă nemișcat și se uită la
magazin. Pare un personaj scos din Fetița
cu chibrituri,
dar fața lui e mereu zâmbitoare, de parcă ar fi descoperit un
culcuș în locul din fața vitrinei, de parcă ar fi descoperit o
cameră caldă privind depozitul de dulciuri și alți nutrienți
colorați vesel de care îl despart doar un geam și mii de ani de
evoluție homo sapiens derulați în cercuri concentrice de violență dublate cu idealuri paravan, colorate și ele frumos, ca pungile de
plastic/staniol, dar înfățișând minunata lume a turnului de
veghe, în care lei și copii se adapă de la același izvor
nepoluat, iar părinții zâmbesc în fundal pierduți într-un cer
care nu a cunoscut niciodată ”urmele chimice”. Nu cere niciodată nimic.
Trăiește din ce găsește la gunoi, în care caută și după ce a
fost strâns, pentru că întotdeauna rămâne ceva, acolo, în
întunericul de la capătul pubelei. Se aruncă și rămâne cu
jumătatea corpului afară, legănându-se ca un trapezist al foamei.
Și iese mereu învingător. Niciodată nu pot fi aruncate toate
resturile, la fel cum niciodată nu se cunoaște în istoria omenirii
să se fi terminat carnea ascunsă printre oscioarele gâturilor
puilor de gostat. Câteodată, în orele lungi de
”așteptare”, de fapt, pur și simplu orele care probabil curg ca
o melasă dinspre răsărit spre apus, începe să ordoneze gunoiul nediferențiat. Are mereu aceeași expresie, un zâmbet straniu, ca o
lumină fără sursă din picturile clarobscure. Scoate sticlele și
le pune la sticle. Scoate plasticul și îl pune la plastic, hârtia
la hârtie. Nu e mânat de ”spunerea poveștii” care-i aduce
cerșetorului mila trecătorului (din moment ce nu cere nimănui
nimic) și e puțin probabil să sufere de sindromul muncii brățară
de aur (în alte capitale culturale, cu mai puține stele decât a
noastră, emigranții care trăiesc pe stradă au fost instruiți
probabil de o mafie binevoitoare să se dedea muncii, showului
datorat occidentalului de bine, care trebuie neapărat să știe pe
ce dă banii, chiar când e mânat de caritate). La Roma, acești
cerșetori-emigranți-”angajați” mătură străzile (practic,
sunt singurele străzi întreținute ale Cetății Eterne în ultimii
ani) și fiecare are amplasată o cutie a milei și un carton pe care
stă scrisă într-o italiană perfectă ”povestea” cea mai
frumoasă, redusă la esențialul pe care occidentalul de bine vrea
să-l audă: ”sărac, dar vreau să muncesc” sau ”sărac dar vreau să muncesc pentru tine”. Deși strălucesc
mereu câțiva euro în cutia milei, ”angajatul” se bucură mult
mai mult când cineva îi oferă direct mâncare sau haine, pe care
probabil ”angajatorul” nu le poate contabiliza. O bucată de
pâine se pierde fără urmă în bezna corpului, spre deosebire de
banii care circulă nestingheriți sub soare. Omul din față de la
profi este în afara acestui rulaj. Munca lui este la fel de stranie
precum zâmbetul. Este pentru nimic. Este o manie. Trolerul și
sacoșa lui sunt la fel de ordonate. Resturile de
pizza și pâine sunt strict separate de oasele de pui și capetele
de salam. În plus, sunt straniu aliniate, respectând mărimea și
culoarea, mai ceva decât rafturile de supermarket sau dulapurile
starurilor reality. Oamenii îi mai dau bani sau îi cumpără meniul
profi cu 5 lei (cafea cu hot dog). Dar la profi nu poate intra la fel
cum, probabil, nu poate intra în 99% din marketuri. Doar la
magazinele de bloc sau la chioșcuri ascunse pe străzi minuscule
este tolerat, alături de alți oameni ai străzii. Unica lor șansă
de supraviețuire este să "se facă cunoscuți", să
”persiste”, să găsească ”locul”. Sa "comunice",
să "gândească pozitiv". Floarea este "vedeta
străzii". Ea mai cere una alta pentru ea și pentru ceilalți.
Și, mai ales, cere lucruri "surprinzătoare”: "dă-mi și
mie niște cercei că mi-au căzut dinții și crede lumea că-s
bărbat". Nu-i place ciocolata kinder și femeile care nu se
vopsesc pe păr. Din slaba ce e, iarna devine o pată de culoare
întunecată. Stă pe lângă biserici și dispare într-un sat de
lângă Cluj unde are ”bătrânul ei”. Alternează benzinăriile,
magazinele de bloc și străzile pe care este tolerată. Practică un
fel de transhumanță sensibilă la pragul de suportabilitate al
cetățenilor de bine care n-ar rezista să fie bombardați zilnic cu
prezența ei, cu foamea și frigul, cu surpriza că lui Floarea încă
îi mai plac unele lucruri și nu altele. Știe când nu mai e
”binevenită” într-un loc și pleacă în altul. Când îți
cere ceva spune sa îi aduci puțin din fiecare. Are mereu în minte
o listă foarte exactă. Nimic în plus. Unde să le pună? Casa ei e
ghiozdanul. Uneori intră în cușca câinelui
din vecini și doarme cu el în brațe. Când nu mai ajunge la
”bătrânul ei” și frigul nu poate fi alungat cu niște
chibrituri și în niciun caz cu bunătatea străinilor.
Oana Pughineanu