marți, 5 ianuarie 2021

Optimizarea prin aproape nimic

 


Cartea lui Jia Tolentino, Oglinda care deformează, este împachetată extrem de pompos: ”O Susan Sontag a noului mileniu, o voce inedită a criticii culturale”. Nu știu în ce măsură autoarea s-ar descrie pe sine în acești termeni. O notă de sinceră deznădejde care apare, ici și colo, prin carte mă face să cred nu și-ar aplica o oglindă atât de deformantă. Departe de a aduce ceva nou cartea este o colecție de exemple de autoamăgire scrisă într-un limbaj jurnalistic (narativ și cu multe trimiteri autobiografice) care are ca public țintă millennialul și zillennialul mai mult sau mai puțin hipster în căutare de sintagme filosofice diluate, consacrate, puse în slujba unei continue ”demascări” (dacă îmi este permis cuvântul) devenită și ea industrie. Industrie nu doar pentru că demascarea ar fi infinită, ci deoarece ea intră în construirea avatarului virtual intelectual. Facebook este, desigur, locul în care se construiesc și aceste avataruri, devenite pentru unii busolă și fiind și ele supuse logicii rețelei care îl pune pe fiecare în ”bula de informație” croită pentru biasurile de confirmare ale fiecăruia. Dacă trecem de asocierea cu Susan Sontag, cartea Jiei este o carte onestă, cartea unei jurnaliste care a alcătuit o listă de ”mitologii” ale societății noastre adusă la zi cu exemple și prețuri noi. Poate stârni cu succes curiozitatea unui tânăr care are încă o doză de scepticism față de modelele culturale pe care i le propune lumea, sau măcar mai are o doză de teribilism, de gicăcontrism mai mult sau mai puțin gratuit care, în cea mai bună dintre lumile posibile, ar putea deveni, cu multă trudă și timp ”pierdut” o minte iscoditoare.

În bună parte cartea este dedicată mitologiilor feminine și feministe, autoarea considerând că feminismul a uitat să se preocupe de condiția femeii ca și colectivitate, livrând în schimb rețete de succes personale, din ce în ce mai obositoare și mai costisitoare, pe care autoarea le încadrează în ”feminismul de masă”. Lucrurile au devenit mai complicate decât în paginile dedicate cochetăriei de Simone de Beauvoir, căci nu mai e vorba de a te transforma într-un obiect de lux pentru propria plăcere și pentru a ”da tonul” într-o companie relativ restrânsă, căci acum în formula succesului intră și publicul, capacitatea de a deveni ”copiabilă” în masă (cât un produs de larg consum, precum o pereche de blugi), deși nu ești, la rândul tău, decât o copie. ”O vedeți deja? Arată ca o fotografie de pe Instagram, adică o femeie care reproduce cu exactitate lecțiile pieței, căci doar astfel se poate împlini evoluția de la femeia obișnuită la ideal. Procesul presupune maximă obediență din partea femeii cu pricina și, de preferat, entuziasm maxim. Această femeie are un interes autentic față de orice ar putea cere piața de la ea [...]. De asemenea este interesată de ceea ce îi oferă piața [...]. Cu alte cuvinte, femeia ideală se optimizează permanent. Profită de tehnologie, atât atunci când își distribuie imaginea, cât și atunci când și-o îmbunătățește”. În privința ”acțiunii” și ”alegerilor” pe care ea le face (dar aici nu este vorba doar despre femei), pot fi cu succes folosite ca un soi de creme mentale, de măști detoxifiante aplicate peste corpul spiritual hashtag-urile potrivite (aici atât femeia și bărbatul trebuie să fie atenți în ce grup de ”urmăritori” se plasează, căci un cuvânt greșit poate declanșa furia unei corectitudini politice care să spulbere într-o secundă toate eforturile de până atunci).”Din cauza hashtag-urilor, a repostărilor pe Twitter și a profilului, solidaritatea pe internet se amestecă cu vizibilitatea, identitatea și autopromovarea. Cele mai comune gesturi de solidaritate sunt reprezentări, precum repostările virale sau fotografiile de profil personalizate pentru a susține anumite cauze, în timp ce adevăratele mecanisme de activare a solidarității politice, cum ar fi grevele și boicoturile, încă există doar pe margine”. Am trecut de vremea ”telecarității” inventată de Bob Geldof care cu ajutorul starurilor ușura conștiința privitorilor anonimi care trimiteau bani pentru lupta contra foametei. Acum, foametea sau orice calamitate, pot fi puse în slujba imaginii de sine, a ieșirii din anonimat, chiar și fără banii trimiși. O persoană de succes influențează, un produs ”convertește”, acțiunea (în sensul responsabilității personale de care vorbește Bauman) semănând din ce în ce mai mult cu o armă preistorică, îngropată în straturile întunecate de dinainte de www2.

Totuși, oamenii de ”acțiune”, sunt la mare căutare. Acum se numesc altfel: cei care văd și profită de oportunități sau cei care sunt vizionari, le creează. Îi găsim în capitolul cel mai interesant al cărții (pentru mine), Povestea unei generații în șapte escrocherii. Acum o sută de ani se vorbea de ”noii bogați” care și-au făcut averile prin speculă. Mecanismul de bază a rămas același, dar acompaniind imaginarul virtual al generațiilor crescute într-o mare de conectivitate, obiectul sau produsul speculei devine versatil de invizibil sau, dacă dorim, subtil. Este vorba fie de vânzarea unor lucruri care nu există, fie de vânzarea unor lucruri pe care toată lumea le are deja. Este vorba de o diversificare a nimicului care are câțiva maeștri. Printre ei se numără, desigur, fondatorul Facebook care ”a înțeles mai bine decât oricine că identitatea în secolul XX va devenit un bun, exact ca bumbacul sau aurul”. Noua industrie este axată pe crearea unor noi obiceiuri. Să cumperi ceva de pe Amazon devine ”o chestiune instinctivă, de reflex, ca și cum te-ai scărpina”. Billy McFarland care a vândut bilete la un festival de lux care nu exista, continuând să vândă bilete la tot felul de evenimente private inexistente, în compania vedetelor chiar după ce a fost condamnat, fiind constant urmărit de FBI pare un caz hilar de șarlatan pe stil vechi, aparținând unor secole apuse, manipulând oamenii cu dorințele și imaginea falsă pe care o au sau doresc să și-o construiască despre sine, dar fără să înțeleagă un lucru fundamental. Greșeala lui a constat în alegerea obiectelor de pus în vânzare. Ele nu trec de testul ”falsificabilității”. Evenimentele private sau festivalurile sunt sau nu sunt. Ori a vinde identități, a crea reflexe, a convinge femei și bărbați că este important să cumpere un tricou Dior pe care scrie ”Cu toții trebuie să fim feminiști” cu 710 dolari, a îngloda generații întregi cu ”dezastrul creditelor pentru studenți” denotă o înțelegere a noilor produse de succes, imposibil de falsificat. Ele seamănă foarte mult cu deschizătorul de banane sau noul iphone greu de deosebit de vechiul iphone, dar sunt integrate în visul eternei optimizări personale sau în valurile de coolness, care lovesc populația cel puțin din șase în șase luni.

A identifica noile produse de succes pentru o masă care fie trăiește într-un confort la care nu mai poate fi adăugat nimic (în afară de noi reflexe) sau trăiește cu speranța de a-l atinge urmând asiduu imperativul ”fake it till you make it”, este o artă, o detectare a ceea ce Hannes Böhringer considera că sunt trăsăturile noii poetici: ”nimic deosebit”, ”aproape nimic”, ”vârtej”, ”glumă”, ”sentiment”, ”repetiție”. Șarlatanul de tip vechi (să-l numim așa deși este o figură imortală) poate să se mențină și să urce pe scara succesului doar dacă este deja susținut de o mulțime de relații și o mulțime de bani (cazul Trump). Pentru el funcționează ceea ce un fost director al firmei Uber spunea: ”Dacă ai destul de mulți bani și ai pe cine să suni, poți să încalci orice regulă în vigoare și apoi să folosești asta pentru PR”. Noii șarlatani însă au un simț acut al detectării nimicului care prin vânzare devine ceva. ”La capătul celălalt al spectrului inițiativelor perturbatoare sunt o seamă de companii care întorceau banii cu lopata fără să facă absolut nimic. O companie numită Twist a ajuns la 6 milioane de dolari pentru că a făcut o aplicație prin care poți anunța prietenii în cazul în care întârzii undeva. O rețea socială pentru oamenii cu păr ondulat, numită NaturallyCurly a ajuns la 1,2 milioane. DigiScents, care a promis să creeze un aparat care să parfumeze locuințele cu arome în acord cu istoricul tău de navigare pe internet, a ajuns la 20 de milioane de dolari. Blippy, care promova public toate achizițiile făcute cu cardul de credit – și nimic mai mult – a atins 13 milioane de dolari. Wakie, care punea oamenii în legătură cu ceasuri deșteptătoare umane, adică necunoscuți care îi sunau la ora dorită, a ajuns la 3 milioane. Cea mai infamă dintre toate, poate, este aplicația Yo, a cărei unică funcție era că permitea utilizatorilor să își trimită cuvântul «yo» unii altora, să adune 1,5 milioane în 2014. Aceste companii sunt varianta aprobată social a escrocheriilor mileniale: visul de a fi «fondatorul» căruia îi vine o idee stupidă, strânge o mulțime de bani și vinde compania înainte de a apuca să facă ceva cu adevărat”. Noii antreprenori ar putea relua formula artistică a lui Cage, ”Nu am nimic de spus și o spun – și asta este poezie” transformând-o în ”Nu am nimic de vândut dar îl vând – și asta este o afacere de succes”. A face ceva cu adevărat ar fi probabil un pas înapoi. Este greu să-l faci când definiția funcționalității și succesului se mulează pe cea a propagării memetice a informației. Un gest este valabil în măsura în care produce o inflație, o copiere excesivă. Ce poate fi copiat excesiv în lumea avatarurilor? Ajunge să căutăm influencerii anului. Iar în privința optimizării individuale ajunge să așteptăm aplicația care să ne personalizeze săptămânal fotografia de profil cu hashtag-uri activiste în funcție de istoricul căutărilor pe net. Un nou mod de a comercializa surpriza de a ne fi descoperit, aproape nimicul care ne face să fim noi.

Oana Pughineanu