De când lumea avatarurilor a luat cu asalt brava lume veche, șubrezindu-i deja atât de încercatele sisteme de opoziții pe care încerca să se bazeze (bine/rău, esență/aparență/ etc.) aproape nimic nu a mai rămas neatins. „Bogăția” a fost și ea redefinită conform noilor standarde ale comunității: „ești cu adevărat bogat când cobori din avionul privat și nu postezi o fotografie cu tine coborând sau urcând scările pe rețelele de socializare”. Desigur, avionul privat, trebuie însoțit de o cină într-un restaurant de lux, o plajă exotică sau un nou „leveu” (pentru cunoscători, Louis Vuitton). Adevărata bogăție ia aura mai vechiului bine creștin de care nu era frumos să te lauzi în public. Un bine făcut de dragul aproapelui și al lui Dumnezeu. Un bine de dragul binelui. O bogăție de dragul bogăției. Efectele comice ale acestor noi standarde ale comunității sunt foarte rar vizibile în brava lume veche. Milioanele de „falși bogați” care încearcă să pună o pâine pe masă mimând viața bună sunt automat discreditați de noua definiție a bogăției. Însăși procesul de mimare trebuie regândit. Cum s-ar putea arăta lumii întregi avionul privat fără să-l arăți? Sau, mai rău, fără să arăți că arăți? Mi se părea o problemă fără rezolvare, până într-o zi însorită de vacanță, în care mă plimbam pe una dintre străzile mai puțin aglomerate ale Florenței. Strada cu pricina se numește Via de' Tornabuoni și pe lângă doza crescută de bellezza cu care este înzestrată se mai face remarcată printr-o particularitate, la început, greu de perceput. Te plimbi pe acea stradă și simți că ceva nu este în regulă. Încet, încet, ca o picătură chinezească, ciudățenia îți devine într-un final clară. Este o stradă pe care turiștii nu fac poze și nu își fac poze. Este strada pe care sunt îngrămădite multe branduri de lux și toți cei care o traversează își impun o mină demnă, așa cum se cuvine într-un loc de pelerinaj. Este necesară o anumită leggerezza pe care doar cel scutit de greutățile traiului de zi cu zi o poate avea. Aici selfieruile sunt apucături de prost gust, la fel cum sunt și plasele „bradnizate” purtate ostentativ de turiștii „new money”. Se știe că adevăratul bogat nu cumpără nimic (are un personal specializat pentru astfel de activități). În special bogatul florentin care nu a mai fost văzut prin oraș în ultimii 500 de ani, cel puțin de la construirea Coridorului Vasari folosit pentru traversarea centrului de către familia Medici. Dar leggerezza este extrem de greu de mimat. Aproape imposibil. La fel cum e aproape imposibil de mimat pielea sănătoasă și odihnită, abia ieșită de la spa. Sforțarea devine vizibilă și spectatorul acestor pelerini nu poate să nu se întrebe pentru ce sau cine se depune tot acest efort? Pentru sine? Pentru alți turiști care fac același lucru? Sau este pur și simplu o altă experiență de bifat? Te întorci în satul natal, în bula de facebook și pe lângă selfieurile cu monumente și gențile de firmă te poți lăuda și cu faptul că ai fost în locul în care nu se fac fotografii? Traversând acest spațiu mi-am adus aminte de un pasaj din minunata carte a lui Rath Vegh Istvan, O istorie culturală a prostiei omenești: „Când în sfârșit Maria Antoaneta a ajuns și ea pe pragul bucuriilor materne, doamnele de la curte, au creat cu iuțeala unui pârjol, moda gravidității. Au agățat pe ele niște fuste care, cu ajutorul unor pernițe bine plasate, dădeau purtătoarelor aspectul femeii gravide. S-au întrecut cumplit între ele, dornice de succes. Se străduiau să-și potrivească pernele în conformitate cu stadiul de înaintare al gravidității reginei. [...] Sosind pe lume, primul lucru pe care l-a făcut pe lume micul Dauphin a fost să se scape în scutece, de față cu toată nobilimea de la curte. N-avea ce face, deși încă de pe atunci era cavaler al ordinului Sfântului Ludovic și comandantul mai multor regimente. Înaltul act fiziologic a fost aplaudat cu mare însuflețire de către curteni, iar a doua zi, atelierele pariziene nu pridideau să fabrice cea mai proaspătă culoare la modă, caca Dauphin. Este un fapt real din istoria modei, nu o anecdotă”. S-ar putea crede că nu există echivalent contemporan al unei astfel de prostii. Dar internetul ne contrazice, în ultimul timp devenind viral un video al unei doamne care dorind să se bucure acasă de experiența savurării unui pahar de șampanie în avion (nu se înțelege dacă avionul personal sau un loc la business class) și-a comandat pentru propriul living o bucată de avion (doua scaune, măsuța dintre ele și, desigur, geamul oval care suportă atât de multe selfieuri).
Trecând însă peste efectele comice ale presupusei prostii, cred că avem de-a face cu mult comentatele amour de soi și amour propre, în special cu ultimul, legat de dimensiunea socială a „orgoliului” care are nevoie de privirea celuilalt. Am putea spune oare, mai apăsat, o dată cu Hobbes că este vorba de „glory”, înțeleasă ca ”bucurie ce decurge din reprezentarea propriei puteri și abilități”? Barbara Carnevali în cartea sa Le apparenze sociali oferă o analiză antropologică a acestor tipuri de iubire, a nevoii de prestigiu (sau, în zilele noastre, a nevoii de a mima prestigiul). Autoarea observă că dacă privim această nevoie din perspectivă antropologică și nu doar din perspectiva claselor sociale, intră în joc un raport de putere „soft”, care acționează prin seducție și nu prin oprimare. Distanțele între cei care imită și cei care sunt imitați rămân la fel de mari, dar seducția nu produce antagonism, ci „forme de reverență și imitație”. Această putere soft își face simțită prezența până și în cele mai inumane forme de oprimare. Primo Levi este poate cel mai fin observator al acestui mecanism: „cu cât mai dură este oprimarea, cu atât mai răspândită este printre oprimați disponibilitatea de a colabora cu puterea. Și această disponibilitate este împestrițată cu infinite nuanțe și motivări: de la teroare, ademenire ideologică, imitarea servilă a modelului, dorința oarbă de a deține orice fel de putere, fie și ridicolă, circumscrisă în spațiu și timp, josnicie, până la calculul lucid de a eluda dispozițiile și ordinea impusă” (Cei aleși și cei damnați). Societatea abundenței are puține și nu foarte inventive metode de a-i permite individului să-și construiască autostima. Reverența și imitația sunt, ca întotdeauna, metode eficiente și, mai mult decât oricând, rețelele sociale scot la iveală nevoie disperată de putere „fie și ridicolă”. În spatele ei, tot în cuvintele lui Primo Levi, stă „un anumit procent de dominare a omului de către om [care] este înscris în patrimoniul nostru genetic de animale gregare” și rămâne mereu deschisă întrebarea: „cum s-ar comporta fiecare dintre noi dacă am fi mânați de necesitate și, în același timp, ademeniți de seducție?”
Foto și text Oana Pughineanu
