La grande bellezza este un film pe care nu pot să-l văd. Chiar dacă l-aş derula de zeci de ori, pentru mine, „povestea” (este vreuna?) şi „personajele” (există vreunele?) nu au decât consistenţa străinilor întâlniţi pe stradă. Pe unii îi cunosc vag şi ne salutăm nehotărâţi. Parcă ne-am dat cîteva likeuri pe fb, în viaţa asta sau în altele. De alţii mă împiedic cerându-le scuze. Iar restul sunt mii şi milioanele de turişti veniţi să ateste cu flashuri locurile care există mai abitir decât altele. Ziduri care au rezistat, traversând timpul ca monolitul din Odiseea Spaţială 2001. Resturi de ridicări şi căderi fosilizate în marmură şi mozaic, un mille feuille de epoci în care purtătorii de aparate foto îşi sting setea lângă caii pelerinilor medievali, dintr-un sarcofag roman transformat în adăpătoare sau fântână (după Porta Flaminia, capătul celebrei Via Francigena, în Piazza del Popolo, cum treci de Basilica Santa Maria del Popolo, pe sânga). Tot filmul nu este decât murmurul acestor necunoscuţi care mă însoţesc într-o plimbare prin Roma. Încă una şi încă una. Aproape a mia plimbare. De fapt, exact a 781-a. (-Copii! Vreţi să auziţi o poveste? -Da! vrem!; -Copii! Vreţi să auziţi o poveste? -Da! vrem!; -Copii! Vreţi să auziţi o poveste? -Da! vrem!... şi tot aşa pe o placă de pikup blocată... eterna întoarcere a aceluiaşi, un spirit puţin oligofren care nu învaţă nimic pentru că-i place, cât îi mai place, să repete. Oricum, mecanic sau ritmat, numai să [se] mai repete. „Diferenţa fără concept” face diferenţa. Chiar dacă de la un timp, cât suntem noi, nu mai este ea şi cât e ea, nu mai suntem noi).
Iar
în această a 781-a plimbare (pe lângă cele zilnice făcute cu buricele degetelor
peste Pantheon şi Colosseo, pe via Regina Margherita până la intersecţia cu
Nomentana... pe unde trece numărul 90 care ajunge în Largo Labia... jur!) sunt
însoţită de Jep Gambardella. Un turist care ţine să-mi prezinte turiştii din
viaţa lui. Şi mai ales alte încăperi. Pe unele le ştiu parţial. Le-am văzut
tavanul luminat. Recunosc! Jep îmi atrage atenţia: pare un dandy plictisit de
oglinzi care se regăseşte doar în marea din tavan sau în „trenuleţele” dansante
în care crema înaltei societăţi se copilăreşte, cele mai frumoase trenuleţe, perche non vadono da nessuna parte. Duce
o viaţă puţin prea bună printre alţi mari burghezi îmbătrâniţi care duc o viaţă
puţin prea bună, trăindu-şi ultimele nostalgii în stil appasionato. O decadenţă fără outsideri
fellinieni. Cu toţii intră în tabloul unei lumi eco-deco. Indiferent de provenienţă,
fiecare ocupă un spaţiu alocat în funcţie de nevoile unei arhitecturi modulare:
mici piese funcţionale care se compun şi recompun cu fiecare cadru, astfel
încât Roma, ruinele „marii culturi”, showurile „artă pentru artă” (pentru că
nimeni nu ştie ce e aia o „vibraţie”) să se asorteze la paharul de whiskey care e asortat la costum, care e
asortat la inel, care e asortat la hamacul cu vedere la semnul Martini (un al
doilea soare, de noapte) de pe Via Veneto. Dintr-un simplu turist, Jep devine
un însoţitor de calitate. Din mai multe puncte de vedere. Nu doar pentru că-ţi
arată cum se trăieşte bogăţia la Roma. Sofisticat. Nu e doar cu yacht-uri şi lobster ca pe Wall Street. Nu e doar simplul what you see is what you get. Jep e prieten cu Pincipessele împănate
în botox şi maeştri lor taxidermişti, poate deschide, în noapte, Castelul
Cavalerilor de Malta sau alte clădiri, apartamente de lux în care nu ai acces
decât dacă te faci servitoarea vietnameză sau infirmiera româncă.
Aici se face încă jocul aparenţelor şi esenţelor, din
inerţie, pentru că încă nu s-a inventat altul, pentru că încă e un bun mod de a
intra pe piaţă. Aici e totul puţin mai mult, fie din snobism, fie din
obişnuinţă, răsărind din gesturile fiecăruia care se crede un ministru la
tejgheaua lui cu tabacchi sau vânzîndu-şi
prezenţa nobiliară cu ocazia meselor sofisticate, unde comesenii au nevoie de
atestate, de blazoane reduse la un şirag de perle sau o agrafă pentru coc (250
de euro reprezentaţia/persoană). Aduce puţin nu doar cu un remake fellinian (în
care personajul principal nu mai e vizibil căci s-a făcut una cu decorul), ci
şi cu Primăvara Doamnei Stone la Roma , numai că aici un
gigolo îl atestă pe altul. Toţi sunt, mai înainte de orice proprii lor clienţi.
Jep cunoaşte jocul. De tânăr şi-a dorit să-l practice, mai ales pentru a le
lăsa altora un gust amar. Se amuză uneori demascându-şi prietenii de hârjoană.
Dar dincolo de toate astea, el este acolo pentru a stabiliza şi destabiliza în
acelaşi timp arhitectura modulară din care face parte. Cadrele lungi pe care
regizorul le filmează având în prim plan expresivitatea personajului (cu un
Toni Servillo își permite) au, cel puţin pentru mine, un dublu înţeles: în
primul rând mă fac să retrăiesc un soi de sufocare, de comă călduţă pe care, un
oraş precum Roma în care totul pare că s-a spus şi mai ales s-a făcut (în
cărămizi, arcade, marmură şi sanpietrini),
ţi le induce uşor şi pe nepusă masă. Dacă stai îndeajuns de mult acolo, te
trezeşti într-un altundeva. Există un
punct în care parcă treci de bariera sunetului, a atmosferei şi nu mai rămâne
decît să-ţi savurezi propria inutilitate, devenită pe nepusă masă un soi de
fruct exotic, lejer, aproape dietetic. O inutilitate care te ţine în formă şi
care te deschide către perceperea continuă a „unei prezenţe ce nu are nicio
semnificaţie şi totuşi e o revelaţie” (Pasolini). Repetiţiile devin reînnoiri,
Yonvillurile sunt pe veci alungate şi ceva din timp poate fi recuperat tocmai acum. Fiecare clipă este deja o madlenă
pierdută şi regăsită (dovadă, seria de portrete făcute zilnic).
Dar cadrele acestea lungi, precum şi unele dialoguri (în
special cel cu cardinalul) care se termină întotdeauna într-un grande nulla ţin să-mi arate pe lângă Roma
din care nu mai ies, un Jep care vrea să-şi scoată la iveală propriile-i ziduri
antice, propriile-i monumente, ghidul lui esenţial cu cele mai importante 5-10
locuri&momente de vizitat, care există mai abitir decât altele. Asta pare
să fie punctul de pornire pentru un nou roman. O colecţie de epitafuri pentru
ceea ce se face simţit dedesubtul lui „bla bla bla”, pentru ceea se
transfigurează din miile de gesturi având consistenţa unor supe campbell în
artefactele preţioase care vor lua forma textului doar pentru a rămîne şi
pentru a-şi păstra punctul orb care le produce. Jep se descie ca fiind, de mic,
un condamnat la sensibilitate. Este cumva replica acelei „Sfânte Tereza” care
nu poate vorbi despre sărăcie pentru că sărăcia „se trăieşte, nu se povesteşte”.
Ori scriitorul este un sfânt de eprubetă: transformă nimicul în bla bla bla şi
bla bla bla-ul în nimic, înscenând, cu puţin noroc, câteva ieşiri din scenă. Sensibilitatea
care-şi caută punctul orb e asemeni crucii care se loveşte de scările sacre cu
un sunet sec. Când nu mai stă nimic între noi şi... şi ce? lume? dumnezeu?
amintiri? o bucată de piele? între noi şi crucea noastră, între noi şi orice,
în fond... atunci putem începe. Un alt bla bla. Mascat de entuziasme ridicate,
cu artă, la rangul de pasiuni ale bilei negre.
Teodora Anao
