Reguli pentru cimitirul uman

 

În „Reguli pentru parcul uman” Sloterdijk, pornește de la observația poetului Jean Paul, „cărțile sunt lungi scrisori adresate prietenilor”. Prin extrapolare, umanismul și un întreg tip de cultură care își găsește sfârșitul o dată cu difuzarea noilor mijloace de comunicare în masă este, pentru Sloterdijk, o enormă „telecomunicație, un fel de a-ți face prieteni la distanță prin intermediul scriiturii”. „Având în vedere consecințele acestei corespondențe greco-romane la scară istorică, redactarea, trimiterea și primirea scrierilor filozofice îmbracă în mod evident un caracter particular. Este limpede că autorul acestor scrisori amicale le trimite în lume fără a cunoaște destinatarul – și, chiar dacă îl cunoaște, este conștient de faptul că expedierea lui poate ajunge mai departe, provocând astfel un număr indefinit de ocazii de a se lega prietenii între scriitori anonimi și chiar cei nenăscuți încă. Din punct de vedere erotologic, această prietenie ipotetică între cei care redactează cărți sau scrisori și cei care le primesc reprezintă un caz de iubire la distanță – pe de-a-ntregul în spiritul lui Nietzsche, pentru care scriitura avea puterea de a transforma iubirea de aproapele – și de aproape – în iubire pentru o viață necunoscută, îndepărtată și viitoare. Scriitura nu face doar să clădească o punte între prietenii deja stabilite, deși depărtate geografic – ci lansează o acțiune în necunoscut, îl seduce pe cel aflat departe, ceea ce în limbajul magic al vechii Europe se numea actio in distans, vizând recunoașterea prietenului necunoscut și invitarea lui în interiorul cercului.”

Prieteni? Cu siguranță. Prietenii unui emițător mort. Prieteni care pot continua chiar și pentru sute de ani citirea unui același text, chiar dacă contextele în care este citit s-au schimbat de zeci de ori. Cultura ca recitire, reinterpretare, eternă comunicare și transmitere, aproape niciodată ca și parastas. Parastasele se fac în număr limitat. Asta pentru că prietenii prietenului mort vor muri și ei la rândul lor.

Există momente când această uriașă „gândire pozitivă” a transmiterii este, cel puțin pentru un timp, amuțită. Desigur, asta nu se întâmplă niciodată în istoria mare, a eroilor, sfinților, geniilor și operelor lor. Dar se întâmplă în istoria fiecăruia. În istoria tuturor care au trecut printr-un doliu. Psihanaliza vorbește despre doliu ca despre perioada în care eul sănătos retrage libidoul investit într-un obiect care nu mai există. Dacă relația cu acel obiect a fost ambivalentă, doliul devine melancolie și chiar manie. Din nou, o poveste „pozitivă” despre eul care face, sau cel puțin stăruie în conatusul său. Nimic despre absență, despre golul – să-i spunem activ? – care înconjoară supraviețuitorul, moștenitorul, destinatarul unor scrisori probabil lipsite de importanță, dar care sunt imposibil de închis într-un sertar, uitate. Când intru în casele celor morți tristețea este atât de grea încât devine un fel de „lipsă de tulburare”, devin un bloc uniform, o stelă mortuară ambulantă fără nume. Eu sunt ultimul destinatar al scrisorilor mamei, bunicii, mătușii. Stau printre lucrurile lor ca și cum aș sta în groapa Marianelor. Tot ce vine din afară este vătuit. Sunetele, lumina, strada, obiectele din camerele „bune”, neatinse de generații, icoana adusă de străbunicul din cine știe ce colț al Rusiei la întoarcerea din primul război mondial, chiar și ceasul cu greutăți al străbunicii, dispărut de zeci de ani, dar prezent în muzeul de curiozități al minții mele. Fotografii de prin anii '20-'30, cu strămoși neștiuți, mai îndepărtați decât oamenii preistorici. Toate aceste lucruri reprezintă mai înainte de toate golul, golul pe care nicio cultură a prietenilor din prezent sau de peste veacuri nu o poate transmite. Cultura mă învață să lupt cu el. Să supraviețuiesc, să transmit, să îl „umplu”. Și asta, chiar din momentul morții. Ceilalți și instituțiile, au oroare de gol, ocupându-se de administrarea lui. Este uimitoare rapiditatea cu care se încearcă mascarea absenței. Totul seamănă cu celebra scenă din Zorba grecul, când după moartea lui Hortense, sau mai bine spus exact în momentul morții ei, bătrânele satului care așteptau în cameră, încep, chiuind sălbatic, să ia toate lucrurile, haine, pantofi, perne, mobilă etc., ieșind victorioase în curte, împopoțonate cu penele lui Hortense, dansând pe muzica nelipsiților scripcari, reprezentanții „vieții care continuă”, a ororii de vid. Pentru cel îndoliat efectul de mascaradă devine grotesc, el și-ar dori răgazul de a citi în liniște scrisorile ce-i sunt destinate, scrisori care nu sunt simple transmiteri ale unei informații îndepărtate, ci sunt și scrisori despre el însuși, ca făcând parte din viața celor care au plecat, văzându-se prins ca o insectă în chihlimbar într-o poveste care s-a sfârșit.

Dar eu și miliarde de alți cititori nu suntem buni transmițători, suntem doar niște morminte vii pentru scrisorile celor apropiați nouă, niște morminte muritoare. Scrisorile pe care le citim nu vor acționa la distanță, nu vor seduce pe nimeni. Singurul lor efect constă în depeizarea celui care le citește. Miliardele de parastase care se vor pierde în eter, vor lăsa în urma lor obiecte pentru piața de vechituri. Poate unele dintre ele vor reintra într-un muzeu, deci într-o nouă scrisoare extrem de selectivă, numai bună de citit pentru o nouă generație de prieteni peste timp. O scrisoare din care vor lipsi momentele în care nu se mai transmite nimic, nu se mai comunică nimic, momente rapid lăsate în urmă de regulile cimitirului uman care nu permit deriva. Sunt și ele regulile oricărui lucru care există: umple golul, stabilește ritualul, repetă.

Foto și text: Oana Pughineanu

Locul în care nu se fac selfieuri

   

 De când lumea avatarurilor a luat cu asalt brava lume veche, șubrezindu-i deja atât de încercatele sisteme de opoziții pe care încerca să se bazeze (bine/rău, esență/aparență/ etc.) aproape nimic nu a mai rămas neatins. „Bogăția” a fost și ea redefinită conform noilor standarde ale comunității: „ești cu adevărat bogat când cobori din avionul privat și nu postezi o fotografie cu tine coborând sau urcând scările pe rețelele de socializare”. Desigur, avionul privat, trebuie însoțit de o cină într-un restaurant de lux, o plajă exotică sau un nou „leveu” (pentru cunoscători, Louis Vuitton). Adevărata bogăție ia aura mai vechiului bine creștin de care nu era frumos să te lauzi în public. Un bine făcut de dragul aproapelui și al lui Dumnezeu. Un bine de dragul binelui. O bogăție de dragul bogăției. Efectele comice ale acestor noi standarde ale comunității sunt foarte rar vizibile în brava lume veche. Milioanele de „falși bogați” care încearcă să pună o pâine pe masă mimând viața bună sunt automat discreditați de noua definiție a bogăției. Însăși procesul de mimare trebuie regândit. Cum s-ar putea arăta lumii întregi avionul privat fără să-l arăți? Sau, mai rău, fără să arăți că arăți? Mi se părea o problemă fără rezolvare, până într-o zi însorită de vacanță, în care mă plimbam pe una dintre străzile mai puțin aglomerate ale Florenței. Strada cu pricina se numește Via de' Tornabuoni și pe lângă doza crescută de bellezza cu care este înzestrată se mai face remarcată printr-o particularitate, la început, greu de perceput. Te plimbi pe acea stradă și simți că ceva nu este în regulă. Încet, încet, ca o picătură chinezească, ciudățenia îți devine într-un final clară. Este o stradă pe care turiștii nu fac poze și nu își fac poze. Este strada pe care sunt îngrămădite multe branduri de lux și toți cei care o traversează își impun o mină demnă, așa cum se cuvine într-un loc de pelerinaj. Este necesară o anumită leggerezza pe care doar cel scutit de greutățile traiului de zi cu zi o poate avea. Aici selfieruile sunt apucături de prost gust, la fel cum sunt și plasele „bradnizate” purtate ostentativ de turiștii „new money”. Se știe că adevăratul bogat nu cumpără nimic (are un personal specializat pentru astfel de activități). În special bogatul florentin care nu a mai fost văzut prin oraș în ultimii 500 de ani, cel puțin de la construirea Coridorului Vasari folosit pentru traversarea centrului de către familia Medici. Dar leggerezza este extrem de greu de mimat. Aproape imposibil. La fel cum e aproape imposibil de mimat pielea sănătoasă și odihnită, abia ieșită de la spa. Sforțarea devine vizibilă și spectatorul acestor pelerini nu poate să nu se întrebe pentru ce sau cine se depune tot acest efort? Pentru sine? Pentru alți turiști care fac același lucru? Sau este pur și simplu o altă experiență de bifat? Te întorci în satul natal, în bula de facebook și pe lângă selfieurile cu monumente și gențile de firmă te poți lăuda și cu faptul că ai fost în locul în care nu se fac fotografii? Traversând acest spațiu mi-am adus aminte de un pasaj din minunata carte a lui Rath Vegh Istvan, O istorie culturală a prostiei omenești: „Când în sfârșit Maria Antoaneta a ajuns și ea pe pragul bucuriilor materne, doamnele de la curte, au creat cu iuțeala unui pârjol, moda gravidității. Au agățat pe ele niște fuste care, cu ajutorul unor pernițe bine plasate, dădeau purtătoarelor aspectul femeii gravide. S-au întrecut cumplit între ele, dornice de succes. Se străduiau să-și potrivească pernele în conformitate cu stadiul de înaintare al gravidității reginei. [...] Sosind pe lume, primul lucru pe care l-a făcut pe lume micul Dauphin a fost să se scape în scutece, de față cu toată nobilimea de la curte. N-avea ce face, deși încă de pe atunci era cavaler al ordinului Sfântului Ludovic și comandantul mai multor regimente. Înaltul act fiziologic a fost aplaudat cu mare însuflețire de către curteni, iar a doua zi, atelierele pariziene nu pridideau să fabrice cea mai proaspătă culoare la modă, caca Dauphin. Este un fapt real din istoria modei, nu o anecdotă”. S-ar putea crede că nu există echivalent contemporan al unei astfel de prostii. Dar internetul ne contrazice, în ultimul timp devenind viral un video al unei doamne care dorind să se bucure acasă de experiența savurării unui pahar de șampanie în avion (nu se înțelege dacă avionul personal sau un loc la business class) și-a comandat pentru propriul living o bucată de avion (doua scaune, măsuța dintre ele și, desigur, geamul oval care suportă atât de multe selfieuri).

    Trecând însă peste efectele comice ale presupusei prostii, cred că avem de-a face cu mult comentatele amour de soi și amour propre, în special cu ultimul, legat de dimensiunea socială a „orgoliului” care are nevoie de privirea celuilalt. Am putea spune oare, mai apăsat, o dată cu Hobbes că este vorba de „glory”, înțeleasă ca ”bucurie ce decurge din reprezentarea propriei puteri și abilități”? Barbara Carnevali în cartea sa Le apparenze sociali oferă o analiză antropologică a acestor tipuri de iubire, a nevoii de prestigiu (sau, în zilele noastre, a nevoii de a mima prestigiul). Autoarea observă că dacă privim această nevoie din perspectivă antropologică și nu doar din perspectiva claselor sociale, intră în joc un raport de putere „soft”, care acționează prin seducție și nu prin oprimare. Distanțele între cei care imită și cei care sunt imitați rămân la fel de mari, dar seducția nu produce antagonism, ci „forme de reverență și imitație”. Această putere soft își face simțită prezența până și în cele mai inumane forme de oprimare. Primo Levi este poate cel mai fin observator al acestui mecanism: „cu cât mai dură este oprimarea, cu atât mai răspândită este printre oprimați disponibilitatea de a colabora cu puterea. Și această disponibilitate este împestrițată cu infinite nuanțe și motivări: de la teroare, ademenire ideologică, imitarea servilă a modelului, dorința oarbă de a deține orice fel de putere, fie și ridicolă, circumscrisă în spațiu și timp, josnicie, până la calculul lucid de a eluda dispozițiile și ordinea impusă” (Cei aleși și cei damnați). Societatea abundenței are puține și nu foarte inventive metode de a-i permite individului să-și construiască autostima. Reverența și imitația sunt, ca întotdeauna, metode eficiente și, mai mult decât oricând, rețelele sociale scot la iveală nevoie disperată de putere „fie și ridicolă”. În spatele ei, tot în cuvintele lui Primo Levi, stă „un anumit procent de dominare a omului de către om [care] este înscris în patrimoniul nostru genetic de animale gregare” și rămâne mereu deschisă întrebarea: „cum s-ar comporta fiecare dintre noi dacă am fi mânați de necesitate și, în același timp, ademeniți de seducție?”

                            Foto și text Oana Pughineanu

Viața la țară

 

Cu veșnicia care s-a născut la sat am avut contacte constante din copilărie. Fac și eu parte din generația de copii care aveau bunici și străbunici la „sat”, adică undeva foarte aproape de oraș, dar cu grădină, cu animale, cu caznele agriculturii care dacă nu era „de subzistență”, era cu siguranță de mici dimensiuni, cu cheltuieli mari și profituri nesemnificative în bani sau produse, dar care stârneau, în ochii lor, o bucurie neînțeleasă pentru mine. Era ceva obținut „din al nostru”. La o adică era ceva în plus față de ce îți putea oferi rația luată pe cartelă de la alimentara din oraș. Dar mai mult decât orice era dragostea bunicilor și străbunicilor pentru cultivarea pământului. Grădina și casa erau locul lor pe lume. Din nou, sentimente care mi-au rămas străine până în ziua de azi. Nu m-am putut niciodată simți atât de atașată de câțiva mp și nici de ratele sau chiriile care le făceau să fie „ai mei”. A sta într-un loc, dacă ar fi să traduc în limbajul bunicilor sentimentul pe care mi-l dă, înseamnă „a fi uitat acolo de dumnezeu”. A sta într-un loc e un blestem. A te simți acasă însemna să accepți un destin sisific al zilelor egale, în orașe betonate în care nu se întâmplă niciodată nimic, în ciuda sutelor de „evenimente”, ”festivaluri” și lansări de carte 24/7. Verile sunt mai negre decât iernile în aceste orașe de când rețelele de socializare ne îngroapă în paradisuri en gross. Poți să-ți ocupi timpul cu cărți, filme, nimic. Cărți, filme, nimic. Cărți, filme, nimic. Încet-încet, te reîntorci mental la curtea și grădina bunicilor. Poate că acolo ai putea face ceva, ceva al tău. Să plantezi o floare, să faci un porumb fiert cules din grădină, să ai o găină pe care să o iubești și să nu-i rupi niciodată gâtul. Să-ți petreci după-amiezile pe un pat vechi scos în pridvor, ascultând fluxul continuu al mașinilor, câteva păsări și urletele sătenilor care vor să le alunge plus muzica la maxim a vecinului mereu bine-dispus. 

Aerul ar fi totuși mai bun, chiar dacă ar fi contaminat când și când de cancerigenele plastice arse alături de cine știe ce alte deșeuri. Îți lași mult timp pentru tine. Așa că renunți la kauflandul din oraș și mergi doar la bolda din sat (de fapt, cele trei minimarketuri cu prețuri de Cluj). De câte ori ieși pe ușă vecina din față iese și ea. Mereu cu plasa de plastic goală (și la dus și la întors) și mereu doritoare să-ți spună neapărat ceva. La zece case mai încolo o altă vecină vrea neapărat să-ți spună și ea ceva. Peste încă zece case, la fel. Totul e legat de averi. Ce cui rămâne. Da? Nu mai spune? Eu am auzit că i-au luat casa pocăiții. Dar când se pune parastas? Știi... lumea vorbește. Păi oricum vorbește. Nu? La înmormântare n-a pus nimeni cele patru ștergare nege la lumânări. Ah! Și nu poate intra mortul în rai din cauza asta. Dumnezeu, ziditorul universului, numără toate zilele lui dumnezeiești ștergare. E mai rău decât un supercontrol cfr. Dar masa a fost faină. Toată lumea s-a mirat că ai făcut așa masă faină pentru mătușa. La Peștișorul de Aur. Restaurant cu lac și pensiune cu piscină. Lux. Preotul a rămas uimit de brățara ta roșie. Dar nu e roșie dragă vecină. Nu e nici brățară. E un fir de ață portocaliu fosforescent cu o broscuță metalică decolorată, amintire de la Mamaia. Nu e brățara aia evreiască la care s-a gândit popa. Suntem bântuiți de multe duhuri rele, dar duhurile de la Mamaia sunt inofensive, normale, vor doar bani. Dacă domnul părinte e nemulțumit poate transforma vodka în apă când vine la parastas. Nu vecină. Nu uit. Încă 50 de lei la domnul care trage clopotul. O seară frumoasă. Ne vedem mâne când vom merge din nou împreună la boldă. Sau vii să-ți dau un suc „La școală”? Vai de mine! Nu mă duc eu acolo! De la 6 dimineața vin muncitorii și pensionarii să-și ia cafeaua cu rom, să mai comenteze despre pantalonașii scurți ai adolescentelor din stația de autobuz (în caz că nu sunt chiar nepoatele lor). Veșnicia de la sat încă nu a înglobat în programele ei culturale cursuri despre cat-calling. Și nici femeile care merg la terasă să bea o bere. Adică „La școală” (pentru că e lângă școală), un hangar al fostei cooperative, împărțit din motive pe veci necunoscute în două părți, absolut identice. Două baruri cu terasă și obiecte ciudate de vânzare: sare de baie în culori atomice, tablouri motivaționale (gen Live, Love, Laugh), napolitane din timpuri prerevoluționare, pitici de grădină hipermoderni (sub formă de ciuperci și capete roz de femei) turnați de soția baristului, cafea la doi lei și postere cu domnițe despuiate făcând reclamă la vodka V33. În jur case aranjate, flori atârnând ca „în felicitări”, iarbă tunsă și curățată obsesiv, zi de zi. Un fel de Viscri fără regi. Zeci de camere în care probabil nu a intrat nimeni în ultimii 40 de ani (poate doar ultimii morți care se mai țineau 3 zile în casă). Camerele bune, pentru ocazii, cu bibelouri și servicii aurite aduse din Ceholsovacia. Fețe de perină și vechi plăpumi făcute de mână, dezinfectate anual. Câinii ținuți în lanț și hrăniți cu oase și resturi de kurtos. Icoane. Mult întuneric. Animale microscopice preistorice pe care le inhalezi în fiecare noapte nedormită, auzind toți morții casei care vin să rânduiască ce ai hăndălit tu peste zi. Dar nu există așa ceva. Prostii! Fă un scroll pe instagram. Vezi niște unghii tehnice, niște mări cristaline. Viața de apoi e aici. Aici unde te poți lăsa uitată de dumnezeu (ți-ai cumpărat de la oraș un prosecco pentru ocazia asta specială). Și mai e de făcut gardul, podul, de curățat via, poate de pus o roșie, un bujor, de luat o găină pe care să o iubești și să nu-i rupi niciodată gâtul...

Foto și text Oana Pughineanu 

Barbie Teambuilding

Una dintre primele cascadorii publicitare care combinau consumul cu emanciparea femeilor a avut loc în anul 1928, când Edward Bernays (părintele PR-ului modern, adică a propagandei pe timp de pace și nepotul lui Freud) a orchestrat campania Toruches of Freedom (a încurajat câteva debutante să fumeze în public cu ocazia unei mari parade de Paște din New York, protestând astfel împotriva inegalității), care a contribuit la schimbarea opticii față de femeile care fumau în public și, desigur, a sporit semnificativ profitul producătorilor de tutun. Totul în numele libertății. Formula funcționează cu succes până în zilele noastre. Publicitatea a devenit acest Barbieland perfect unde femeile pot fi tot ceea ce vor să fie, iar realitatea lor chiar dacă nu va ajunge niciodată „idealul de plastic” cu cariera, casa și familia perfectă, poate cel puțin să fie decorată cu obiecte din lumea roz. De exemplu cu o pereche de șlapi ugly chic marca Bierkenstock, care datorită filmului Barbie are vânzări cu 110% mai mari și a fost împinsă în marile jocuri ale bursei. Așteptăm date și despre produsele Channel care nu trebuie să lipsească din viața niciunei Barbie care se respectă. Este aproape inutil să spunem că filmul Barbie este un calup publicitar de aproximativ două ore. Multă lume pare să fie de acord cu asta. Ceea ce face și mai ciudată toată drăcovenia. Pentru că este destul de dificil să găsești pe internet comentarii negative la acest produs hollywoodian care nici măcar nu-și bate capul prea mult să creeze celebra „poveste”. Este plin de plot holes, de dialoguri penibile, conspecte din dicționarul feminist și liniștitoarea asigurare că cel puțin adolescentele americane care se percep ca fiind „diferite” au învățat să folosească în aceeași propoziție cuvintele „consum” și „fascism”. Desigur, nu cred că se aștepta nimeni ca un film de divertisment să cuprindă critica socială din patru valuri de feminism cu tot cu intersecționalitatea lui Kimberlé Crenshaw. Totuși este destul de greu să înțelegi cum de acest calup publicitar poate fi interpretat ca feminist sau radical feminist. Problemele personajului principal (Stereotype Barbie interpretată de Margot Robbie) încep o dată ce descoperă o pată de celulită și atunci când coboară din pat iar talpa piciorului nu mai este arcuită în sus, fiindu-i aproape imposibil să mai meargă pe tocuri. De la una la alta, Barbie începe să se gândească la moarte. Dar pentru foarte puțin timp. Începe aventura plecării în realitate, acolo unde o fetiță nefericită se joacă cu ea (de unde și gândurile negre și celulita, mai ales celulita). Plecarea spre aventuri previzibile este un k.o. pentru filmul care nu reușește să se folosească cu succes nici măcar de decorurile create (de menționat că rozalia casă de vis a lui Barbie este una reală, de găsit pe airbnb), la fel cum renunță rapid la ideea repetiției zilelor perfecte ale unei păpuși. De înțeles. Timp scurt, multe produse de plasat. 

După nesemnificativele peripeții din lumea reală, unde Ken descoperă patriarhatul, Barbie descoperă lacrimile, bătrânețea, o palmă peste fund și pe creatorul său actual, CEO-ul Mattel, urmează nesemnificativele peripeții din Barbieland, construite după modelul Tourches of Freedom. Păpușile Barbie se trezesc din somnul plăcut (!) și casnic în care le plasează Kenii patriarhali și reiau conducerea orașului roz. În lumea ideală totul redevine normal, în timp ce lumea reală rămâne cum era. Barbie alege să rămână în aceasta din urmă, iar scena finală este deosebit de înșelătoare deoarece este astfel construită încât ești convins ca Barbie merge către un job interview, nu la ginecolog (prima ei preocupare în lumea reală). Astfel cercul curat „feminist” se închide perfect. Barbie este trezită din somnul de plastic de problemele corporale și își încheie aventura fiind preocupată de părțile intime reale (nu întrebați cum se face trecerea de la plastic la carne. Nimeni din cei care au lucrat la scenariul acestui film nu și-a bătut capul cu ea. La Hollywood este la modă doar trecerea de la carne la plastic). Totul trece prin corpul ca obiect de lux. Gândirea lui Barbie este 100% produsul unor psihosomarizări. Mă rog, poate scena nu este atât de ciudată din perspectiva unui bimbo feminism (un mix de putere de cumpărare produse cosmetice&tot restul și disponibilitatea de a-ți lasă puterea de cumpărare în mâinile unui domn potent financiar). Your body/vagina is your workplace. Singura scenă care mi-a stârnit un zâmbet e cea în care „Barbie stereotipa” îl întreabă pe ceo-ul Mattel cum rămâne cu ea, adică cu acea Barbie care vrea doar sa fie Barbie (bimbo) și nu are calități speciale (a se înțelege un job)? De ce nu se (mai) produce o Barbie stereotype? CEO-ul răspunde „e o idee îngrozitoare”, dar un manager din spate adaugă „we will make billions”. Ar mai fi fost de adăugat: „look at tiktok”. Bimboism, noul trend în lumea virtuală, respinge imaginea femeii de carieră, respinge munca și repropune hiperfeminitatea și personalitatea insipidă. Chrissy Chlapecka, una dintre figurile centrale ale bimboismului explică: „A bimbo isn’t dumb. I mean, she kind of is. But she isn’t that dumb”. Aceeași Chrissy declară „Nu știu ce este economia, nu știu ce este cererea și oferta. Tot ce știu este că problemele noastre s-ar rezolva dacă am tipări mai mulți bani”. Barbie este la fel de neștiutoare și înduioșător de doritoare să rămână la fel: stereotipă, trăind aceeași zi perfectă. Dacă internetul nu ar vui de atât de înspăimântător de multe comentarii pozitive (sau tocmai pentru că o face) am spune că filmul Barbie pare să experimenteze la un nivel mai înalt decât o face publicitatea normală combinația perfectă între bimboism și surveillance capitalism (probabil primul este produsul celui de-al doilea). Nu știu dacă filmul ar fi ieșit diferit în cazul în care ar fi fost scris de către o inteligență artificială crescută cu data despre gusturile și trendurile „ideologice” în rândul tinerelor și mai puțin tinerelor doamne/domnișoare și cu instrucțiuni clare de a produce „o modificare comportamentală”. Nu una extrem de originală. Bazată tot pe supraconsum și empowerment. Directorii Mattel sunt reticenți în a declara că Barbie este un film feminist. În mod ironic, personajul CEO-ului Mattel e singurul care nu pare să aibă o agendă ascunsă (spre deosebire de fățarnicele Barbie care își recuceresc orașul prin înșelarea Kenilor, bazată în totalitate pe farmecul lor fizic și mimarea prostiei și nici pe departe printr-o dezbatere publică și organizarea un vot corect). Tot ceea ce-și dorește este să o pună din nou pe Barbie „în cutie”. Ieșirile din cutie au devenit absolut neproblematice. Pot fi interpretate drept experimente menite să îmbunătățească produsele și serviciile. Se știe. Orice ieșire din cutie va fi o altă cutie. Societatea întreagă a devenit un mare teambuilding. Scopul, mijlocul și rezultatul sunt unul și același lucru: a transforma în materie primă orice comportament.

                                               Text și foto Oana Pughineanu

#venere23

                                 

De curând, în Italia, s-a inaugurat un clip promoțional pentru a da un impuls și mai puternic turismului (un lucru relativ ciudat pentru mine, cetățean român care a înțeles târziu în viață de ce turistul străin nu vine pe meleagurile noastre și nu reușește să treacă peste anumite neplăceri precum călătoria de 10-12 ore pentru a parcurge 300 de km sau lipsa totală de promovare a minunățiilor locale care, în mod ciudat, transformă România într-o destinație exclusivistă, pentru „cine știe” din „surse de încredere” și nu din banalele pliante și programe de agenții turistice. În România ajung doar influencerii aventurieri sau magnații care cumpără sate întregi. Nu mai pomenim de păduri.) A face din Italia, care mi se părea deja extrem de cunoscută pentru cantitățile nemăsurate de bellezza culturală și naturală, un loc și mai turistic decât este mi se părea absurd. Desigur, nu este. Face parte din extrem de naturala promovare a patrimoniilor locale care pare disproporționată doar în comparație cu frunzulița noastră (produsă pe vremea Elenei Udrea și reînviată de ministerul turismului în 2022). Dar să nu aruncăm cu piatra în noi înșine rupând firava frunză (care a costat 30 de milioane, în timp ce clipul italian „Open to meraviglia” s-a încadrat în bugetul scandalos de 9 milioane). Clipul publicitar italian a aprins/ înfuriat toate mințile luminate și mai puțin luminate care au denunțat în cor banalitatea, stereotipul și, desigur, „fascismul” videoclipului (interesant de amintit că în 1930, cu ocazia unei expozitii dedicate culturii italiene la Londra, Mussolini vedea în Venere „vitalitatea rasei italice”).

Dar despre ce este vorba? Celebra Venere boticelliană devine un virtual influencer care își asumă monumentalul rol de a conduce cetele de influenceri virtuali reali sau simpli turiști prin desișul minunilor italiene. Astfel, o vedem pe #venere copiind toate pozele influencerelor și stilurile lor vestimentare pentru a produce fotografiile perfecte în decorurile sufocate de bellezza. Avantajul #venerei este că a fost înzestrată de la „natură” cu filtrele pentru tenul perfect și buclele etern fixate. Zâmbetul este același, un item invidiat de către toate influencerele care – pare incredibil – dar se chinuie în multe miniședințe foto să ajungă la naturalul, la autenticul prețuit de virtual. #venere influencer s-a încadrat instantaneu în economia producătorilor de conținut. Nici nu putea fi altfel. Ea constă în arta regurgitării acelorași imagini stereotipe, dar cu produse diferite. Influencerele au învățat-o pe #venere cum se pozează în secolul 21, iar #venere le poate ajuta, regurgitând la rândul ei stereotipurile cu care a fost setată, să descopere produsele noi în mijlocul cărora influencerele se pot imersa. De data aceasta produsele sunt peisajele italiene, orașele, muzeele, „borghi sugestivi”, nelipsita pizza și tot ceea ce turistul își închipuia deja despre Italia. Produsul nu mai este nici măcar Italia, ci posibilitatea afișării bucuriei/fericirii stereotipe de tip spa/wellness. Absolut toate clipurile turistice pe care eu le-am văzut (indiferent de țara promovată) nu vindeau nimic altceva decât posibilitatea, pentru fiecare individ care are posibilități, de a afișa pe față acel zâmbet care transmite în propria bulă mesajul „I did it”. Posibilitatea de a-și afișa posibilitățile. Turismul secolului 21 nu este doar despre experiența de viață sau exotism. Acestea două nu au nicio valoare dacă nu pot fi integrate în reușita personală. Așa că o Venere influencer era nu doar previzibilă, ci și necesară ca promotoare a industriei fericirii. Un videoclip de promovare turistică nu are cum să scape de pecetea vremii, nu are cum să fie mai deștept decât secolul, iar în măsura în care vrea să vândă, nu mai are cum să se ocupe de „contemplația romantică a operei de artă” și „sindromul Stendhal”, ci cel mult de simularea lor. Rapidă și la vrac. Astfel, am ajuns să trăim momentul în care arta (Venere în cazul de față) imită simularea, deoarece influencerul este un maestru al simulării. Simularea are succes în măsura în care fiecare poate identifica originile sale reale (în cazul de față peisajele, monumentele, „la bellezza” certificată de generații de artiști și experți). Simularea a devenit felul în care noi cunoaștem realitatea. Iar un bun produs publicitar nu poate să ni se adreseze decât imitând felul în care noi simulăm. O Venere care imită influencerele (și asta în modul cât se poate de literal, imaginea în care ea mănâncă o felie de pizza se suprapune aproape perfect peste imaginea Chiarei Ferragni, întâia influenceră italiană, mușcând din aceeași felie de pizza, pentru că nu mai poate exista decât o felie de pizza acreditată) este singurul mod de a reîmprieteni arta/istoria cu deținătorul de bunăstare. Pentru că asta face un influencer, devine brandul cu față umană, brandul care este „accesibil, credibil, intim” și te cucerește prin simpla lui viață de zi cu zi (dar ce decoruri!). Vechi controverse platonico-aristoteliciene în privința imitației, rezumate în faimosul „adevărul învinge imitația” ciceronian și-au găsit veșnica rezolvare în stadiul de repetiție robotică a imaginii fericirii. Pentru #venere imitația și adevărul sunt una, iar data viitoare când va trebui să demonstrezi că nu ești un robot ar trebui să te întrebi cu ce greșești? Ce te împiedică să intri, să te regăsești asimilat în reproducerea virtuală a celei mai bune dintre lumile posibile?

Oana Pughineanu