Cu siguranță unul din
laitmotivele economiei de piață îl constituie fenomenul
leadership.
În ciuda mâinii
invizibile care ar aduce binele tuturor pornind de la egoismul
fiecăruia se pare touși că până și acest egoism luminat are
nevoie de un ”partid de avangardă”. El este format din toți cei
care au reușit să ajungă în straturile manageriale ale marilor
corporații sau chiar în vârful vîrfului, devenind CEO și
președinți. Putem remarca în mai noile discursuri motivaționale o
preluare a trăsăturilor autorității care se dorește legitimă și
o combinare a lor cu un soi de discurs spiritual, care mizează pe
”încrederea în sine” și ”valoarea personală”, indiferent
de cât de abrutizant și impersonal este mediul căruia aspirantul
la bunăstare trebuie să-i facă față. Astfel, într-un video
motivațional lansat de Huffington Post intitulat atât de
”existențialist”, Build a life, not a resume
(Construiește o viață, nu un CV) vedem tânărul coach și speaker
folosind un exemplu pe cât de inept, pe atât de sugestiv pentru
culmile capitalismului: un profesor universitar își întreabă
studenții, arătându-le o bancnotă de 20 de lire, dacă și-o
doresc. Toți cei 200 prezenți în sală ridică mâna. Da. O dorim.
După care o împăturește, mototolește, o strivește sub talpă și
întreabă din nou: acum o doriți? Da. Desigur că o dorim. Oricum
ar fi. Călcată în picioare și cu noroi. Aici, discurul
motivațional revine în forță, învățându-ne că și noi suntem
exact precum acea bancnotă. Oricît de mult am fi călcați în
picioare noi ne păstrăm valoarea, ba mai mult, păstrăm ”the
spark within us all of bliss, knowledge and eternity that exist”
(”scânteia de fericire, cunoașterea și eternitatea din noi”).
Cu siguranță nu mai e cazul să reflectăm asupra anacronicei
formule ”piața e liberă, dar oamenii nu” pentru că pur și
simplu nu mai există o diferență între cei doi termeni. Spiritul
capitalismului este unul legat de predestinare, dar și unul
panteist, străbătut de fluxuri financiare pe care doar trebuie să
învâțăm să le percepem, identificăm, simțim în propriile
vene. Exemplele de mari leaderi și deținători de multinaționale
care ne sunt date în continuare confirmă acest lucru (Brian Acton,
unul din fondatorii WhatsApp, J.K.Rowling și, desigur, Bill Gates):
nu există oameni care nu-și găsesc loc de muncă, nu există
șomeri, ci doar aventurieri care răspund pozitiv la încercările
vieții (pieței). Eșecul nu este decât modul în care universul ne
transmite că trebuie să ne lărgim vederile și să fim pregătiți
pentru ”următorul nivel”. În final, vom realiza lucruri mai
mari decît ne-am propus iar ”acest plan divin, această
orchestrare, nu ar exista fără aceste intervenții care au loc.
Altfel, dacă am fi fost lăsați pe calea noastră am fi acceptat
ceea ce credeam că e scopul nostru, ne-am fi mulțumit cu puțin”.
Am putea avea impresia că asistăm la o liturghie combinată cu
elemente de mindfulness, dar toată această transfigurare a banului
în pură spiritualitate este susținută și de un limbaj
științific.
Astfel, în studiile de
specialitate se face diferința între leaderul tranzacțional și
leaderul transformațional. Întâiul tip de leader este mai de modă
veche fiind descris în următorii termeni: el este cel care ”menține
barca pe linia de plutire”, folosește o ”putere disciplinară”
și își motivează angajații prin stimulente și recompense. Se
pare că acest tip de leader nu este chiar un vizionar, făcând mai
degrabă munca de jos în această artă a conducerii. Elita o
reprezintă, se pare, leaderul transformațional care, datorită
viziunii sale, trece de ”munca de zi cu zi”. El este un meșter
al viziunilor (sau, în traducere liberă într-un limbaj publicitar
adresat antreprenorilor și IMM-urilor, el este un – hai să-i
spunem – inginer al viselor, pentru că, înainte de orice,
un business se face din vise). Leaderul transformațional e
preocupat de team-building și de discursurile motivaționale care îl
fac pe angajat să privească mai departe decât lungul propriului
birou, sau egoism, spre lungul și ”egoismul” (eficiența,
creșterea), propriei firme. Leaderul transformațional ”împinge”
angajatul spre niveluri ridicate de performanță și promite
”oportunități pentru dezvoltare personală și profesională”.
El se bazeză nu doar pe viziune, ci și pe puterea lui carismatică.
Astfel, specialiștii apreciază că liderii tranzacționali sunt
utili pentru ”small operation details” și sunt mai degrabă un
fel de supervizori ai celor angajați pe salariu minim (un exemplu de
astfel de leader este supervizorul de tură la un fast-food, care se
preocupă mai degrabă de angajatul care trebuie să învețe să
facă față oricărei situații, astfel încât munca să ruleze
fără probleme și nu trebuie să se îngrijească de a descoperi
noi metode de a servi mai bine hamburgerii), în timp ce leaderii
transformaționali sunt utili în afacerile mici, în start-up-uri,
adică pentru momentele cruciale în care visele se transformă în
capital, iar capitalul este reinvestit în alte vise care vor deveni
capital, liderul absolut fiind cel care poate visa chiar visele
capitalului.
Se poate observa din
schema de mai sus că noul limbaj de lemn maschează o ierarhie.
Chiar și în sânul leaderilor există o parte taylorizată (leaderi
la bandă, preacticând un soi de leadersheep) și o parte de elită,
creativă. Menirea noului limbaj de lemn este parcă aceea de a
învăța leaderii că ei sunt cu adevărat leaderi în măsura în
care ei pot produce leaderi care se cred leaderi. Este una dintre
metodele folosite de ”afacerile în piramidă” (gen Oriflame
etc.) care, la fel ca și iluzia Caritasului au prins de minune
pentru un public proaspăt intrat în democrație, doritor de a face
saltul de la angajat la patron. În mod tragicomic, leaderii se
înmulțesc văzând cu ochii, în timp ce patronii se mențin în
procente discrete.
Dar mascata dialectică
sclav-stăpân se îmbogățește cu noi variante. Într-un articol
din Wall Street dedicat fenomenului leadersheap (”Ce fac și ce
evită să facă cei mai buni manageri pentru angajații lor”)
descoperim că managerii buni ”consideră că timpul angajaților
este la fel de important ca al lor. Cei mai performanți manageri
respectă timpul angajaților și răspund nevoilor acestora la fel
de repede ca în cazul unor cerințe venite din partea șefilor lor.”
Nici urmă de lehamitea stăpânului care se vede recunoscut de un
sclav, adică de cineva inferior lui. Teza și antiteza au fost
depășite în ”nevoia de creștere”, firma fiind adevărata
”mașină dezirantă” care aplanează conflicte și consumă
orice opoziție în folosul ei. Managerul bun, de bună voie și
nesilit de nimeni, devine un sclav al sclavului pe care, pentru a-l
face productiv, îl respectă ca pe un stăpân.
Limbajul de lemn care
învăluie fenomenul leadersheap și management contribuie din plin
la proliferarea mitologiei (în sensul lui Barthes) unei societăți
fără clase, a unei societăți în care meritocrația&competența,
și nici pe departe pozițiile de putere, sunt cele care duc la
succes. Că așa stau lucrurile o dovedește atitudinea pe care
opinia publică o are vis a vis de ajutoarele sociale. Discusrurile
populiste recurg mereu la argumente de genul: a nu plăti din banii
contribuabilului o mulțime de ”întreținuți”. Într-o țară
în care riscul de sărăcie afectează 40% din populație e
important ca săracii să fie învățați să dea vina pe alți
săraci. Pentru că, în fond cei 40 % nu sunt decât leaderi
care încă nu-și trăiesc visul. În plus, tot în țara cu riscul
de sărăcie ridicat există o obsesie a excelențelor (putem asculta
știri de genul: doi elevi eminenți din mediul rural au primit burse
pentru a face licelul la oraș), a standardelor din ce în ce mai
ridicate, în condițiile în care România înregistrează eșecuri
răsunătoare la capitolele: învățământ, sănătate, asistență
socială.
Cu siguranță însă,
cel puțin demagogia mai marilor noștri se înscrie perfect în
trendurile motivaționale ale leaderschipului. Identificăm în
Dragnea leaderul tranzacțional (imaginea PSD asociată cu mita
electorală, cu aruncatul feliei de salam și a tradiționalului mic
către angajatul cu salariu minim pe economie sau mai rău, precum și
aruncarea ciolanului către baronul local), Cioloș fiind desiur
imaginea leaderului transformațional, greu de înțeles în română
și care pare să continue ”rețeta noastră secretă de
privatizare”, unde creșterea e legată de marile corporații, de
multinaționale și ”susținerea mediului privat” cu bani de la
stat. Într-o infografie apărută pe pagina de facebook a
premierului ni se arată ”rezultatele economice de etapă” unde
putem identifica, printre altele: ”proiecte de 3 spitale regionale”
din fonduri europene și ”susținearea mediului privat”, adică
”ajutoare de la stat pentru crearea de locuri de muncă” (în
traducere liberă, crearea angajatului care să plătească taxe și
a angajatorului care să nu prea, eventual folosind procedura
insolvenței atât de dragă patronului român), precum și
susținerea de start-up-uri din fonduri europene.
Nu pot încheia fără
să fac referire și la ”leaderul din tine”. Pentru el, pentru
viitorul antreprenor, un soi de leader pe orizontală (fără
angajați, fără subordonați și uneori chiar și fără îndeajuns
de multe likeuri pe facebook), există life coach-ul, un expert în
realizarea de selfieuri cât mai reușite/performante care te ajută
să nu pierzi ”scânteia”, ”binecuvântarea”, ”fărâma de
eternitate”. Din seria culmea selfimprovementului descoperim un soi
de pasiență de sine pe care unul dintre antrenorii de viață ni-l
propun. Prin selectarea multiplă a unor cartonașe cu ”valori”,
leaderul din tine ajunge, după o oră de muncă la cele 5 esențiale,
care se presupune că îl definesc. Ca să fie cît mai friendly
trainerul de viață care vă propune acest joc, mărturisește că
el face acest test în fiecare an și dă ca exemplu una dintre
valorile care i-au ieșit în 2016: ”Purpose – to have meaning
and direction in my life” (”Scop – să am sens și direcție în
viață”). Aproape că îți vine să crezi că acest rezultat e o
ironie divină. După analiza cantitativă de sine care respectă
toate șabloanele unei astfel de metode de cercetare: ipoteza –
numărat cuvinte – confirmarea ipotezei, ajungi să recunoști
socratic că ipoteza că nu ai nici o ipoteză s-a confirmat.
Cât despre lumea care
colcăie în afara fluxurilor de energie bănească, acest infinit
rău care pur și simplu nu poate fi educat nici în limba română
și nici în limba universală a rațiunii, a cifrei (autoeducîndu-se
poate doar în romgleză, romitaliană, romspaniolă), ce putem
spune? Că e obscen de vizibilă în gesturile devenite străine
leaderilor: o plimbare cu tramvaiul sau făcutul pieței cu plasa.
Acolo, ideile în dialog sună altfel. ”Hai spune-mi ce iau? Două
aripi de curcan sau macrou?”. Adică, în traducere liberă pentru
leaderi: ”Azi facem supă cu gust de... sau mâncăm ceva?”
Oana Pughineanu
