CITITOR ÎN MĂRUNTAIE

  
 „De mic copil mi-a plăcut să mănânc căcat. Pândesc de după colțul casei ca un hoț. Inima-mi bate cu putere în gât”. Când am citit primele propoziții din romanul lui Nicolae Avram m-a speriat gândul că aș putea descoperi încă un autor „teribilist”, un adolescent etern care face literatură cu puseurile lui de inadaptabilitate și cu nesfârșite biografisme care rămân, în fond, semnificative doar pentru cel care le scrie. Devine însă evident chiar din felul în care se continuă primul paragraf că mizeria, fecalele, corpurile sfârtecate sunt ale lumii noastre comune, ba mai rău, că sunt niște „nutrienți” pentru supraviețuire, iar defavorizații societății nu sunt decât o oglindă atroce a îngurgitării lor. Poate motivul pentru care această carte este socotită greu digerabilă este, ca și în cazul fotografiilor cu torturații de la Abu Ghraib, faptul că ea se dovedește mărturia societății care face posibilă această realitate. În apărarea comentariilor lui Susan Sontag despre imaginile cu torturați batjocoriți, Judith Butler observă că „văzând fotografiile, ne vedem pe noi înșine văzând că noi suntem acei fotografi în măsura în care împărtășim normele care oferă cadrele prin care acele vieți sunt nenorocite sau umilite și sunt, uneori, în mod evident, lovite până la ultima suflare”. Citind „Mamé”, devenim fotografii unui univers în care tocmai elementele care ar trebui să susțină cadrele vieții sunt cele care iau figura dușmanului sau atacatorului.

Cine își asumă riscul lecturii devine spectatorul unui dans macabru, populat de reprezentările grotești pe care le găsim nu atât în figurile prea alegorizate ale lui Bosch și Bruegel, ci mai degrabă în reprezentările ecorșeelor care însoțesc corpurile vii. Ceea ce copleșește e „prezența” acestor apariții. Defilarea de corpuri mutilate la care autorul își supune cititorul este menită să-l scoată pe acesta din procesul de sublimare, alegorizare, evaziune sau meditație filosofică la adresa naturii umane. Ecorșeul este prezență pură și pură teroare. Numai că, desigur, această scatologie escatologică nu este dublată de o metanarațiune care ar vedea în lume doar decăderea sau neatingerea unui ideal. Nu. Lumea este un abator, o măcelărie, fără să fie reversul alteia. Peste tot, oriunde ai întoarce privirea, un unic semn te așteaptă: „No Exit”.

Limbajul pe care cu siguranță pudibonzii sau evazioniștii l-ar considera neșlefuit sau chiar vulgar nu este o însă un artificiu gratuit. El susține această defilare în singurul mod autentic posibil. Ceea ce trece drept vulgaritate este aici cinism, într-un sens apus: ea este demascatoare, nu doar lipsită de iluzii. Cinicul se folosește de nuditate, de propria corporalitate, de „neaoș”, pentru a se opune unei lumi de idei etern neîntrupate sau pentru a face vizibil eșecul acestei întrupări. Poruncile pedagogului Szanto (repetate de copii) sunt exemplare în acest sens: „Teme-te de Szanto și păzește poruncile lui! Teme-te de Szanto și păzește poruncile lui! Dumnezeul meu e Szanto. Dumnezeul meu e Szanto. Să-i slujesc numai lui Szanto. Să-i slujesc numai lui Szanto. Să nu râd de Szanto. Să nu râd de Szanto. Să-mi aduc aminte de ziua lui Szanto. Să-mi aduc aminte de ziua lui Szanto. S-o iau în gură. S-o iau în gură. Să ucid. Să ucid. Să babardesc. Să babardesc. Să manglesc. Să manglesc. Să nu-l fraieresc pe Szanto. Să nu-l fraieresc pe Szanto. Să nu poftesc la banii și curvele lui Szanto. Să nu poftesc la banii și curvele lui Szanto”.

În ciuda defilării macabre a personajelor, a bucăților de trupuri, animale, excremente etc., tonul este al cuiva care consemnează, care își consemnează până și propria frică. Am văzut în motoul cărții un fel de cheie de interpretare pe care autorul ne-o oferă. Este vorba de un citat din Bataille, un teoretician al excesului și al cruzimii ca modalități de a ieși din izolare, din individualitate, din discontinuitate. Iar această ieșire e întotdeauna un viol sau un sacrificiu, este trecerea de la trup, la organe pletorice, „ale căror jocuri oarbe continuă dincolo de voința conștientă”. Numai că în „Mamé” lucuruile stau invers. Nu individul este cel care dorește să iasă, prin exces, din „cadrele formelor constituite”, ci aici tot ce-l înconjoară este deja un imens corp sacrificat. Organele pletorice îl copleșesc, sufocă, și insuportabilă e tocmai continuitatea acestui măcel din care nu există ieșire, a acestei lumi din care se percepe doar palpitul cărnii dezmembrate fără posibilitatea de a reconstrui un întreg sau o frumoasă poveste cu morală. Nevoia de afecțiune subzistă, coexistă și, uneori, se confundă cu acest continuu viol în care organicul se confundă cu inorganicul. Gălbejitul se îndrăgostește de o hintă de fier pe care o transformă în mireasă cu ajutorul perdelelor. Sentiment se îndrăgostește până peste urechi de o bombă. Rareori apar puncte luminoase: vreo femeie care seamănă cu o icoană, Mamé și cărțile care sunt locul în care nimeni nu te poate „umili”: „Îmi recâștig demnitatea cu fiecare carte citită”. Scrisul și scriitorul nu pot juca, în această de neoprit indistincție viață-moarte, erotism-violență, decât rolul unui profet, în sensul cel mai arhaic al termenului: cel care interpretează bâiguielile fără sens, delirul preotesei în transă, după citirea răspunsurilor în organele animalelor sacrificate. Iar imaginația, dacă ne apare ireverențioasă, trecând peste orice tabu, ne apare așa tocmai pentru că izvorăște din punctul în care ceea ce este simțit se transformă în imagine, dar într-un fel sălbatic, netrecut prin disconfortul în cultură sau cinic, nesocotindu-l, aruncându-i în față eșecul.

Finalul este un soi de anticlimax, antideznodământ, și tocmai prin asta, atât de intens. În măcelărie totul continuă ca de obicei. Ce s-ar putea schimba în limba cuțitelor care spintecă, a organelor care penetrează, a linsului, împinsului... a evidențelor care nu pot fi transformate oricât de mult ar fi interpretate? Doar cinicul este transformat. Acum este un cinic evlavios: „Nu spun nimic. Mă întorc în odaia slab luminată de lumânări. Mă pun în genunchi, în pielea goală, pe pardoseala de pământ. Prin brișca de porc spartă intră aerul rece. Bărbatul se deshceie la prohab și mi-o bagă toată în gură. Mă ridică de jos și mă răsucește cu curu-n sus pe marginea patului. Intră în mine cu toată snaga. Împinge până i se umple pula de lacrimi. Mi-o dă după aceea să o ling. Sceptrul tatălui meu e plin de rahat, de sloboz și de sânge. Mănânc și sorb totul până la ultima picătură”.

                                                                             Oana Pughineanu