“A! nu, umilinţa cedării e de la
diavol. În jur nu-i ceaţă, în mine nu-i delir: sunt în plină
realitate, ce văd e adevărat” (Jurnalul fericirii)
1. Negarea
În ultimele săptămâni mi-au trecut prin
minte mii de titluri pentru un editorial care ar trebui să vorbească
despre o perioadă din viaţa Tribunei, o perioadă care se încheie
acum şi care, în ciuda ideologiei & mitologiei lui life
goes on, are
pentru mine măreţia unei morţi (da, e un cuvânt prea tare, prea
apocaliptic, dar oricare altul ar fi prea firav). Unele dintre ele
sunau cam aşa: ”Calea de mijloc între <sinucide-te> şi <nu
te pierde cu firea> ”, ”Figurile lui Koroviev”, "Micul Behemot care se credea Woland" “Misterioasa
dispariţie şi reapariţie a lui Rimski”, “Cu un Boboc nu se
face primăvară”. De câteva săptămâni nu fac altceva decât să
aştept să trec prin cele 5 stadii descrise de Kübler-Ross, dar se
pare că mai am mult până să ajung la PR-istica acceptare. Ba, mai
mult, de câte ori mă gândesc la concursul de împrejurări
(“conscurs de împrejurări”… sună atât de sinistru) care
pecetluieşte sfârşitul acestei perioade, recad în etapa ”furie”
şi nici exerciţiile peripatetice în compania unor persoane mai
înţelepte decât mine nu par să ajute la ceva.
2. Furia
Ca un mic paranoic, un “om rău” în mica
lui subterană mă răţoiesc la bannerele acestei lumi care reproduc
acelaşi şi acelaşi discurs, în spatele atâtor ejaculări de
culori calde: ”fii un fudul fără fudulii”. O.k., dar nici să
mă enervez nu mai pot? Sau, şi mai
bine, nici
să ne enervăm
nu mai putem? La urma urmei, suntem doar castraţi, nu decapitaţi. Până să ajungem pe
bulgakoviana lună mai trebuie să mai dansăm la nişte baluri
(mascate, se înţelege... cu fudulii de carton sau, în funcţie de
posibilităţi, imitându-le cu fişicuri de monede, asemeni
starurilor rock), să ne mai rumegăm cuvintele în meschine ”texte
de plăcere”.
3. Târguiala
Să ne salvăm! Ca nişte intelectuali rasaţi
ce suntem să facem exact ceea ce lumea se aşteaptă să facem!
Vorba aceea: “viaţa este o afacere, indiferent dacă îşi
socoteşte sau nu conturile”. Să ne conformăm trendului
înlocuirii conştiinţei cu conformarea (Adoro e bun, dar numai ca
citat). Reţeta e simplă: luăm o carte (dacă suntem mai rasaţi
decât alţii, e recomandat să ascultăm şi ceva operă), ne
cufundăm într-un fotoliu (nu răspundem cu săptămânile la
telefon) şi folosim toate categoriile pozitive ale ideologiei
(justificare, legitimare, integrare) pentru a ne obloji suferinţele
post-castrare cu un mix de citate atent selecţionate şi plasate
exclusiv estetic (repet! E foarte important! Exclusiv
estetic!) între realitate şi
reprezantare, aceşti domni Fanatiuk şi Sataniuk care nu ne dau
pace. Câteodată o să ni se pară că parcă totul e prea meschin
şi prea simplist... că mereu trebuie să alegem numai între ”a-i
aranja pe alţii” sau ”a ne aranja”, că parcă suntem nişte
fetiţe de pe Calea Turzii, dar puţin mai nesincere, puţin mai
stridente, în ciuda tăieturii clasice a costumului sau a taiorului
şi a pantofilor fără toc.
4.Depresia
Cu timpul începi să auzi mesajul timpului:
eşti o Ană zidită zadarnic.
Zece ani. Imposibil de
retrăit, inutil de condensat într-un pachet omagial care n-ar face
decât să producă o literatură numai bună de contestat în stil
ionescian. O literatură castrată
şi castratoare (iar!), fabricând flori şi bocete de plastic. Zece
ani şi miile lor de zile se învălmăşesc într-o scriptio
continua la care fiecare după
memorie şi putere îi adaugă un index personal. O scriptio
continua pe care nu o poţi citi
decât dacă o şti dinainte, şi nu o poţi şti decât dacă o
citeşti. În indexul meu personal, în mica mea trusă de producere
a unei realităţi selective, de lucruri care stăruie fără
exasperarea naşterilor şi morţilor repetitive ale aceluiaşi care
se întoarce ca fiind exact acelaşi, câteva lucruri ies în
evidenţă şi se impun cu forţa unicului ritual păgân permis
timpurilor moderne: o nostalgie corozivă, vecină cu sindromul
Cotard. Cuget, deci exist. Îmi amintesc, deci am fost. Nimic din ce
este nu mă mai poate convinge că sunt. Depresia asemeni unei feline
silenţioase e deja aici, în eternul acum, moment paralizant în
care maşinăria intelectuală nu mai poate prelucra pe bandă
timpul, nu-l mai poate îmbânzi cu false argumente ontologice,
fabuloase jocuri fort-da
între existenţă şi concept. Cu greu te întorci la indexul
memoriei scris dintru început şi cu o viclenie aproape divină, în
braille. Indexul în luptă cu orbirea. Indexul în luptă cu ochii
închişi. Indexul ca un near death
expirience ce comprimă timpul.
Revezi din cei 10 ani lucrurile care rezistă corzivităţii
nostalgice şi depresive: revezi cum exact pe data de 1 martie 2003
ai intrat într-o cameră cu vedere spre centrul centrului, cu mobila
neagră, cu fotoliile în care te afundai confortabil ca într-un
sicriu căscat, auzi exact vocea copilărească cu care i-ai spus
pentru prima dată “tu” unui coleg, îţi aduci aminte cum te-au
torturat foile unui volum îndepărtat de poezie de-a lui Ştefan
care ştie prea multe, stă în Mănăştur şi coboară câteodată
pe la noi şi pe la el, în Insomnia. Îşi aruncă privirea la fel
cum călăuza îşi arunca piuliţele. Dacă te nimereşte devii
instantaneu o grămadă dezarticulată de culori clujene. Mai aud
încă gama variată de tonuri folosite de Claudiu la şedinţe
(“decât NU!”), un soi de etern neresemnat “cetăţean
amărăştean”… Kăfkuţa faţă cu reacţiunea “noutăţilor
noi”. Prezenţa tăcută a lui Pavel (keep calm & oameni şi
melci) şi hâtrul sau enervatul “o rog pe domnişoara să mă
scuze” al domnului Sucală. Meşteşugul cu care Ovidiu Petca se
mişcă, de parcă ar da o lecţie de cumpătare. Domnul Ilea, un
abătut ferm, pe care mi-l închipui mereu corectând şi recorectând
lângă un samovar dostoievskian. Aurica şi Geta şi poveştile
noastre năstruşnice ca săriturile unor fetiţe pe şotron. Ştefan
şi Virgil de la tehnoredacţie, o planetă în eternă revoluţie.
Alexandru Vlad, un Van
Gogh.Virgil Stanciu, o seninătate elegantă.
In Pop, o sobrietate de arabesc într-o mare de poezie dadaistă. Ion
Mureşan sau plăcerea puţin perversă de a privi o explozie
anunţată şi totuşi mereu surprinzătoare. Ovidiu
Pecican, un soi de vitalism italian pentru care nu există capăt de
lume. Râsetele lui Irina Petraş care n-are frică de moarte şi
dacă i-ar bate vreodată la uşă îmi închipui amuzată cum i-ar
găsi un rost, i-ar da ceva de făcut, ar pune-o la birou şi i-ar da
de citit. Petru Poantă şi-al lui mereu surprinzător : « fii
măi serioasă » rostit cu candoarea unei timidităţi ascunse.
Radu Ţuculescu care poate fi vesel chiar şi înaintea unei operaţii
de dinţi, ba ma mult, care ar putea să te înveselească şi
înaintea unei operaţii de dinţi. Horea Lazăr : atât de
subtil, un manifest viu împotriva poltroneriei. Oleg Garz, un
Paganini care-l visează pe John Cage (sau invers).
Horea Ursu, un asediat fără Vienă. Ion Vartic, inteligent pierdut
între model şi oglindă, suprapunând încă conştiinţa cu
dorinţa, sofisticat ca un Des Essientes pe care-l admiri aproape cu
invidie. Doina Cetea, prea răbădătoare cu uniunea spiritelor în
ebuliţie. Ruxandra Cesereanu, un soi de icoană bizantină
repictată de Klimt. « Toate bune », mereu bune a lui
Adrian Popescu. Vlad care nu e numai « dispars », ci şi
un soi de salvat nerecunoscător, care crede totuşi în nemurirea
sufletului şi în curcuma, trăind într-un road
movie
imposibil. Alex şi vechile noastre “hăhăieli” (cf. Claudiu) cu
Anca Haţiegan. Şi eu printre toţi ca un poster demotivaţional
ambulant.
Pe
domnul Danciu l-am lăsat la urmă pentru că despre el mi-e cel mai
greu să vorbesc. A devenit deja proverbială spusa lui: “nu te
pierde cu firea”. Şi nu e doar o vorbă aruncată în vânt.
Domnul Danciu e un veritabil stoic dincolo de orice închipuire
postmodernă, o demonstraţie pe viu că se poate trăi şi fără
umori, că totul, absolut totul “porneşte de la cap”, un
instrument prin excelenţă anti-glossy, anti-isterie, anti-confuzie,
anti-conflicte inutile, anti-birocraţie, anti-snobism cultural
împachetat în cv-uri pe cât de lungi pe atât de mincinoase,
anti-“diversitate, dar să fie vandabilă”. Capul e instrumentul
“preocupării de sine”, în sesnul originar, socratic, de “a
veghea asupra a ceea ce gândim” şi a nu căuta egoist şi în
acelaşi timp, impersonal, desfătări şi reuşite acolo unde toţi
le găsesc. Domnul Danciu a fost şi este o prezenţă pe cât de
discretă pentru standardele show-bussinesului industriei culturale,
pe atât de pregnantă pentru susţinerea unei substanţialităţi
culturale care s-a manifestat nu numai în vegherea propriilor
gânduri, ci şi prin menţinea revistei Tribuna în viaţă înainte
de angajările de redactori din 2003 şi, mai apoi, în deceniul care
a urmat. Pentru cine a avut ochi de văzut şi urechi de auzit,
domnul Danciu a devenit un maestru. O raritate, într-o lume de
leaderi papagali.
5.Acceptarea
“… cele douăsprezece verigi cauzale provin
reciproc unele din altele, alcătuind un cerc închis, fără început
sau sfârşit. Astfel ignoranţa dă naştere motivaţiei şi
aceasta, în serie, cunoştinţei, numelui-şi-formei, celor şase
simţuri, trăirii simţurilor, poftei, egoismului, devenirii,
naşterii, bătrâneţii şi morţii, care din nou nasc ignoranţa.”
(Alan Watts, Calea Zen).
Oana Pughineanu
