Printre multele boli ale
învățământului românesc, care se zbate asemeni vorbelor domnului Iohannis între
teoretic și practic, apar aproape zilnic unele noi. De data aceasta, autoimune.
Pe vremea ”noastră”, a generației care a cunoscut pe jumătate învățământul din
timpul comunismului, valul de entuziasm era legat de aerisirea programei
școlare, de realizarea unor manuale care să se potrivească fiecarei vârste. Aud
însă că acest val a trecut. Mame cu copii foarte mici îmi mărturisesc cum
asistând la ședințele cu părinții, aceștia doresc pentru bietele lor
progenituri programe cât mai încărcate, după care să îi mai ducă pe școlari și
preșcolari și la celebrele activități after-school,
unde petrec câteva ore (pînă pe la vreo 18-19, cât să iasă mami și tati de la
corporație) cu niște străini cu care nu pot relaționa afectiv (dar pot crea,
pot activa), și pot să se obosească îndeajuns de mult încăt să adoarmă cu capul
pe masă în momentul reîntâlnirii cu familia. Practic, timpul care revine
cuplului părinte-copil e minim: trezirea și culcarea, adică un înainte și un
după, pe fugă, flancând o instrucție continuă, unde totul trebuie să arate
foarte up to date, ca un program post
doctoral serios, pe fonduri europene.
Dar
această procesare, crescătorie de creiere performante, sau care cel puțin vor
putea performa mecanic anumite taskuri,
e bântuită și de alte boli autoimune. Printre ele se numără ”învățământul creativ”.
(Tecem peste ineptele ”învățământ centrat pe elev-student-client”. Pe ce
dumnezeu ar putea fi centrat dacă nu pe școler?
Poate pe educarea lui?) Creativul din ziua de azi nu mai are nimic de-a face cu
creativul modernilor, strâns legat de o muncă asiduă, de exercițiu, atenție
susținută. Este vorba doar de ”a lăsa mintea liberă”, dar din timp, adică
înainte de a o umple cu ceva. Pentru că din momentul în care mintea e obligată
să reproducă, să se concentreze, să înțeleagă, ea devine înregimentată. E un
atentat la personalitatea copilului. Până nu demult, mantra în învățământ era interactivul. Acum el este subsumat
categoriei omnipotente de creativ.
Acesta bântuie absolut toate activitățile umane, cam în același fel în care
valoarea bântuie manelele. Nici a duce lingura la gură nu se va putea face fără
un dram de creativitate sau, mai științific, gândire laterală... În timp ce
interactivitatea mai putea fi bănuită de calități pedagogice, în măsura în care
este o stră-stră-stră nepoată a maieuticii... (deși, maieutica era un dublu
exercițiu, nu numai de descoperire a așa-ziselor cunoașteri ascunse în fiecare
dintre noi, ci și de dislocare dură din ceea ce credem că știm) creativitatea
este o soră mai mare a interactivității. Un fel de pițipoancă preocupată
profund de cosmetizare, fiindu-și desigur, suficientă sieși. Practic, se trece
de la o extremă la alta. Pe de o parte avem un învățământ axat pe
atenție-reproducere (aici trebuie neapărat adăugat cuvântul ”mecanică”) care
îndoctrinează, nu flosește la nimic, e doar o acumulare wikipedică. Pe de
cealaltă parte avem creativitatea. Într-adevăr în cazul creativității școlerul
poate descoperi ceea ce-i trece prin cap. Învățământul creativ nu se bazează pe
transmiterea de cunoștințe. El este un workshop continuu, cît se poate de funny, în care atât cel care ”predă” cît
și cel care ”activează” au ocazia să-și expună toate clișeele care le trec prin
minte legate de un anume subiect. Ele sunt trecute pe tablă, eventual într-o
schemă binară sau florescentă, iar concluzia e de genul: ”ce am aflat noi din
această expereință de învățare”? Ei,
iacătă, am învățat că fiecare dintre noi știa cîte o formulă gata rumegată din
dicționarul ideilor primite de-a gata despre aproape orice. Așa că de la
învățământul rigid care nu lasă libertate școlarului, se trece la libertatea
care nu lasă loc învățământului.
Până nu demult
se credea că oamenii rețin cel mai bine sau cunosc cel mai bine lucrurile pe
care le-au trăit ”ei înșiși” (scuze pentru redundanță), lucrurile pentru care
s-au străduit. Învățământul reader-digest-fiendly
nu lasă niciun loc pentru această strădanie individuală. A vehicula lucruri
care nu se pot înțelege într-o secundă, a transmite informații pe care
elevul-studentul trebuie să le reia cu mintea lui, eventual să facă și singur un efort de a înțelege, sunt absolut interzise. Dacă ieși de la o oră
sau de la un curs care ți s-a părut greu, cu siguranță asta e vina
profesorului. Pentru că pe lume totul e clar, descifrat, cuantificat, nu mai
există nicio ambiguitate. Orice idee are atașată o infografie sau un video
iluminant (nu mai lung de 5 minute). Vă mai amintiți de ambiguitate? Ea era
seva trestiei gânditoare, aceasta fiind singura care poate face sens din
zgomot, spre deosebire de calculatoare care pot face sens doar din sens, orice
bruiaj scoțîndu-le din funcțiune. Pe vremuri mintea era acest ”organ” fabulos
de autoorganizare și de rezistență la propriile forme virusate. Creativitatea (în noua variantă) în care orice zgomot,
orice ambiguitate e redusă la zero, este un nesfîrșit joc gen cadavre exquis. Se iau forme
predefinite, se așează într-o schemă, și voila!
câte lucruri nu știam că știm! E semnificativ cum acest joc dadaist care fusese
inițial construit pentru a lua în derâdere o cultură osificată, a devenit
simbolul creativității. O creativitate fără autor desigur, pentru că mai nou,
sub influența noilor tehnologii, creativitatea nu va mai fi legtă de solitudine,
ci de conectivitate.
Într-o
știre recentă (Digi24) aflăm că analafabetismul funcțional ajuns la cote
amețitoatre: 42% dintre elevi pot reproduce, dar nu pot înțelege ce reproduc.
Cauza acestui dezastru e legată de faptul că elevul nu este lăsat să creeze: ”Profesorul transmite cunoştinţe şi atât. Sunt multe
cunoştinţe, sunt profesori care nu ştiu să citească, există frică din partea
profesorului de a da elevului ocazia să creeze şi nu în ultimul rând faptul că,
în special la liceu, nu se face disciplina de studiu, ci ştiinţă”. Desigur, acest lucru nu este văzut din perspectiva unui dezastru social, ci din perspectiva PIB-ului (cât ar putea crește dacă n-am fi analfabeți funcționali? Se pare că ar putea foarte mult). Revenind la chestiunea pedagogică, nu mai avem
cunoștințe transmise și exemplificate, explicate prin exemple, ci creație fără
transmitere de cunoștințe, dacă se poate. Din ce să creeze elevul? Cu ce? Ei!
Cum cu ce? Cu libertate! Această metodă le este cunoscută oamenilor din
publicitate. Este o formă clasică de manipulare: do-like-learn, care nu
accesează deloc partea rațională a cumpărătorului. Ca să cumperi, spre exemplu
un telefon foarte scump, important este să îl poți ”încerca” în magazin, să te
joci cu el, să vezi câte lucruri cool poate face (exact aceleași pe care le
făcea și cel de acum un an), și odată astfel ”interpelat” e mult mai probabil
că vei fi dispus să îl cumperi. Dacă în loc de telefon, ai găsi doar
specificațiile tehnice, cu siguranță totul ar fi mai puțin spectaculos, mai
puțin creativ. La fel, e mult mai bine ca o societate să producă indivizi prin
aceeași metodă (do-like-learn), și eventual cât mai taylorizat, pardon nișat, pentru că posibilitatea de a
chestiona societatea care te produce în acest fel e mult redusă. Ești deja angajat într-o activitate. Investești. Și având în vedere că la
raft se găsesc, direct ”stiluri de viață”, mai puțin produse, nu poți decît să
le combini în mod creativ: o rată creativă pentru telefon, o rată creativă
pentru casă, taxe creative pentru copiii tăi care vor trece printr-un
învățământ creativ, și cele două ore creative de dinainte și după school-after school când vă întâlniți
într-o binecuvântată epuizare creativă.
Oana Pughineanu
