Vreau să scriu deja de vreo săptămână
despre „relaţia mea cu Dumnezeu”. Primele propoziţii pe care le-am tastat şi
le-am şters, le-am tastat şi le-am şters, le-am tastat şi le-am şters au fost:
„m-am întâlnit adesea cu Dumnezeu. Mereu la fel. Şi eu şi el.” Le-am recitit de
câte ori a fost nevoie pentru a le percepe din acea sănătoasă absurditate la
care ajungi când priveşti îndeajuns de mult un lucru sau înşirui, una după
alta, trei „ce ce”-uri (de la o vreme ajung şi atâtea) care te transportă
instantaneu în starea de sinistră deconectare pe care ţi-o provoacă somnul de
după-masa. Cum adică m-am întâlnit cu Dumnezeu? Cu siguranţă nu l-am văzut
plimbându-se pe uliţă. M-am născut prea târziu pentru asta. Satul străbunicilor
era deja automatizat, iar zorii se auzeau înainte de a se vedea. De fapt,
crăpau ajutaţi de buciumul de la 7, un muget mecanic iţit dintre cele trei
frunale ale combinatului chimic. Nu contest totuşi că Dumnezeu s-ar fi putut
ascunde la lăptărie sau chiar la „bolda” cooperativei unde Moşu bea duminica un
deţ. Cimitirul l-am verificat de mai multe ori. Era linişte şi pace. Acum îmi
pare a fi un soi de Auchan al lui Dumnezeu... rafturi-rafturi de conserve cu
datele între care sunt consumabile înscrise pe capac. Biserica veche era şi a
rămas închisă. Cea nouă e a preotului.
Nici la 13 ani când a explodat în mine
prima bubă mistică nu l-am întâlnit. Era, de fapt, doar prima criză de
„imotivare” şi dorinţa adolescentină de a reveni la sensurile pline ale
copilăriei. Nu găsisem pe-atunci nicio altă modalitate de a suporta genul
acesta de dezastru şi confuzie decât prin a dori să cred sau să cred că cred cu
o ardoare demnă de un condamnat la moarte. Am ajuns să iau până şi strălucirile
aleatorii ale geamurilor de pe stradă drept semne. Altfel de semne. De-a
dreptul indiciale. De parcă Dumnezeu era un animal fabulos care lăsa urme pe
drumul spre şcoală, spre alimentara sau spre punctul de colectare a sticlelor
goale. Le lăsa numai pentru mine. Mai târziu le-am redescoperit în literatură,
dar ştiam deja că nu aparţin nimănui.
De revelaţii cu conţinut explicit divin
n-am avut niciodată parte deşi, am trăit multe momente de intensităţi care se
transformau pentru câteva săptămâni, luni sau chiar ani într-un soi de
adevăruri, de „absoluturi de buzunar” (voba lui Tournier). Multe dintre ele au
fost legate, mai ales în copilărie de lecturi sau de inoportuna mea prezenţă
printre adulţii care din motive absurde şi meshine continuau să-şi împartă
viaţa, să o facă felii. Ţin minte perfect cum stăteam pe un soi de laviţă tare
în bucătăria bunicii strigându-mi până la sughiţ, prima „revelaţie”: „nimeni nu
se gândeşte la sufetul lui”. Sună melodramatic, eram în era lui Fram... dar,
până în ziua de azi privesc cu o mirare la fel de intensă şi simt cu un sughiţ
la fel de acut felul în care oamenii acceptă docil orice formă de
„anonimizare”, şi orice formă de a-şi trăi agoniile şi defulările în moduri cât
mai comode (da, există şi agonii comode). Drumul spre maturitate seamănă cu un
soi de chiverniseală psihică: mintea, la fel ca şi spaţiile modulare în care ne
fâţâim trebuie mobilată cu fotolii, paturi moi, ustensile de curăţat
funcţionale, detergenţi eficienţi, intrarea în rol şi eliminarea totală a
corozivului „da ce dracu facem eu/noi aici (în jobul ăsta, în căsnicia asta, în
dorinţele astea, în ratele astea)? Pentru ce?”. O să mi se spună că „aşa merg
lucrurile”, că e vorba până la urmă de brutala programare genetică care asigură
însăşi măreţia speciei: nevoia de coerenţă. Numai că sunt puţine formele de
coerenţă care nu funcţioneză în gol, de dragul lor, excluzând tocmai materialul
pe care se prespunune că ar trebui să-l ordoneze (fie sufletul melodramatic,
fie celebra viaţă pe care până şi artiştii o scapă printre degete). Am înţeles
foarte greu (la modul organic, aproape celular) că „virtutea” vechilor forme de
înţelepciune la asta se referă. Nu e vorba de sensul moralist, shizoid care
desparte datoria de sentimente, ci din contră, de găsirea (adeseori şi pentru
cei mai mulţi printr-o practică) unui reglaj fin în care datoria, sentimentele,
lumea şi sufletul melodrmatic nu se mai despart, orbitând autist sau
consumându-se catastrofic, pornografic şi isteric în momentul în care se
întâlnesc. Cu siguranţă, arta reglajelor fine e una pierdută. Poate dintodeauna
ea a aparţinut celor născuţi cu har. Ei au, dacă nu un soi de răspuns la Pentru ce?, cel puţin o formă energie care-i
propulsează prin viaţă ca printr-o lume plutitoare. Pentru restul coerenţa se
reduce la modurile de anonimizare şi chiverniseală (coextensive) şi, foarte
rar, la forme atroce de evaziune, practicate de ceea ce literatura de
specialitate desemnează prin figura antieroului. Sunt cei lipsiţi de har, de
talentele speciale şi probabil, chiar testele IQ i-ar defavoriza teribil. Au un
singur „fix”: sunt incapabili să suporte
coerenţa mecanică a „socializării”, „pentru ce”-ul le sfredeleşte capul când
ţi-e lumea mai dragă. Duminica când parcurile se umplu de hamacuri. Seara când
comediile curg gârlă. De la primul sărut când deja se simt abandonaţi şi
traversaţi de viitorul entorpic ştiind că nu pot fi pentru ceilalţi decât o
altă minune care se repetă de 3 ori. În şedinţele care ctitoresc cincinalele
creşteri ale producţiei, ba chiar şi în cele 8 ore legale de muncă, şi-n cele 8
legale de somn.
Nu l-am zărit pe Dumnezeu nici în justificările
peudo-ştiinţifice, cu nimic mai puţin amăgitoare decât o liturghie, cu nimic
mai puţin frumoase decât o icoană rusească care încearcă să cuprindă în ea
toate trupurile. Conform celebrul mit modern NDE (near death experience),
milioane de oameni au parte de ceea ce biologii cred că ar fi o simplă şi
ultimă descărcare de energie intraneuronală (adesea luând forma celebrului
tunel şi a derulării vieţii prin faţa ochilor). Un prieten îmi spunea că natura
de obicei nu se ocupă cu genul ăsta de „risipă”, că nu oferă pe degeaba niciun
fel de compensaţie de acest gen... că poate, poate... Părea un argument tare.
Dar şi florile sunt frumoase degeaba. Şi păsările. Au şi ele un rai al lor?
Nici în după-amiezile trăite pe post de
nopţi walpurgice, când stăteam paralizată de frică privind în geamul de la bibliotecă
reflecţia veiozei ca o cască de soldăţel de-a dreapta şi modelul cu vinişoare
roşii, de accident cerebral al unei perne decorative, de-a stânga, nu l-am
văzut pe Dumnezeu. Aşteptându-i pe bunici să se întoarcă de la şedinţele de
partid m-am specializat în vânarea semnelor de viaţă. Cu o concentrare de
halterofil, spărgeam liniştea care îmi ţiuia în urechi lăsând să vină la mine
uşile trântite, plănsetele de copii plezniţi, certurile vecinilor, genericul
telejurnalului şi paşii de pe casa scării. Un sunet de apă trasă conta adesea
cât o A Doua Venire. Cu timpul frica s-a transformat în anxietate, care nu
este, cel puţin pentru mine decât groaza de a lua lucrurile aşa cum sunt şi de
a le lăsa aşa cum sunt. Nefiltrate. Fără zen, fără asceză. Nicio practică care
să transforme agonia în pedagogie. Lumea fără anestezice. Luma antieroilor. Akaki
Akakievici, K., Bartelby, Michael K., Cavalerul Resemnării, Meursault. Pe-atunci
nu-i cunoşteam, dar i-am recunoscut din prima, în alte după-amieze şi nopţi
tocate în aşteptare, în cruzimea lipsei oricărei medieri, a oricărui story, fie
cât de firav. „Nu – a spus Petrovici – nu-i nimic de făcut”.
Dar atunci când l-am întâlnit pe Dumnezeu?
Presupun că atunci când îl întâlneşte oricine. Când am iubit şi n-am vrut să ştiu,
deşi ştiu, că asta e totul. Că vine ziua din care n-o să ne mai privim în ochi,
n-o să ne mai auzim şi n-o să ne mai fisurăm stângaci egoismele ciocnindu-ne
unii de alţii. Că răul făcut nu mai poate fi desfăcut şi răscumpărat la niciun
casino divin. Când mi-a murit bunicul, pisicile, căţeii, hamsterul, soarele de
septembrie, dorinţa de a scrie ceva, orice. Când n-am mai ştiut dacă autocolantul.ro,
stikerul.en sau, şi mai bine, autoadesivo.it sunt o formă de preaplin sau o indiferenţă
mascată. Când nu mi-am mai dat seama dacă linkurile cu activişti şi feline fine
fac parte chiar din lumea noastră (lumea? noastră?) sau cresc ca o comă în
holul neutru al unui duplex pe care-l împărţim fără să ne mai întâlnim
niciodată. Dumnezeu a devenit o melancolie în avans, o bilă neagră cât pentru
toată viaţa, un bilet dus, fără întors pentru ziua în care nimeni nu mai
trebuie să plece. Îl accept în orice forme. Feştit pe cupole sau ascuns în
moţul de cremă al amandinei. În zacusca de la mami, în grijile taţilor şi mesajele
cu „pui mic”. În vocile speriate ale bunicilor. În îmbrăţiţările fraţilor.
Ocupat cu şedinţe sau scriind referate. Seamănă cu Sergiu Nicolaescu după care
plângeam de fiecare dată pe vremea când nu ştiam că actorul nu e rolul lui.
Când credeam că în filme se moare cu adevărat şi pentru totdeauna. Ca de
obicei. Şi ce miracol să-l tot revăd. E împuşcat de dimineaţă şi reluat
noaptea. Învie pe bandă la mai puţin de 3 zile. Cu aura reprodusă mecanic. Aură
de ceramică, aură de plastic, de abţibild cu spinii încorporaţi lipit pe
frigider. Cu gust de mentă, de lămâie, de tămâie. Da. Deumnezeu există. E o
poftă de-a mea. Câteodată am poftă de bere, câteodată de o plimbare, câteodată
de El. (Şi chiar de n-ar exista, tot nu mai exită aşa ceva cât îi lumea şi
pământul şi toate galaxiile. Să ne veselim.)
Oana Pughineanu
