“It is not only immigrants who are drowning in the Mediterranean, it
is also our humanity.” (Erdogan)
Imagina copilului mort pe plajă a devenit, cu
siguranță, un simbol. Ca orice simbol, el ne colpeșește cu polisemia-i intrinsecă,
dacă e să urmărim doar titlurile care au însoțit imaginea în marile cotidiene
ale lumii, dar, în același timp, el are puterea de a readuce o mulțime de
oameni la limita unui loc comun: cu toții consideră moartea unui copil o
pierdere. Aș lega aici, forța imaginii de această posibilitate de a readuce
oamenii la un simțămînt bazal al apartenenței, la ceea ce se numește o viață
comună. Este o imagine care ne retrimite din nou și din nou la tăietura dintre zoe și polis. Dintre viața nudă și viața bună, dintre dreptul pozitiv și
dreptul natural. Dacă istoria Europei ar trebui să ne învețe ceva, dacă marile
modele de acceptare ale străinului elaborate de Europa ar trebui să ne
transmită ceva (mă refer desigur la modelul lui Pavel și la cel iluminist-kantian),
ar fi grija de a nu-l lăsa viața nudă să devină scopul vieții bune (lucru care
se întâmplă în biopolitică). Și nu pentru că oamenii ar dispărea, ci pentru că,
așa cum ne arăta Soljenițîn ei vor lupta, decăzuți la un stadiu animalic pentru
viața nudă. În lagăr, «punerea în chestiune a calităţii de om provoacă o revendicare aproape
biologică a apartenenţei la specia umană».
Imaginile cu refugiați naufragiați sau cu carnagiile provocate de atentate ne
trimit cu gîndul direct la acest stadiu animalic, infrauman.
Aș
îndrăzni să spun că fotografiile vehiculate în presă și pe siteurile de
socializare se împart în două tipuri: unele care amintesc de haos, colcăială,
cu tot ceea ce antropologii au descoperit în simbolurile teriomorfe: ”E vorba
în toate cazurile de schema foarte
generală a animației dublată de angoasa provocată de schimbare, de plecarea
fără de întoarcere, de moarte.” (Gilbert Durand). Altele, au un aer aproape
metafizic, static, iconografic, o serenitate crudă, a celui ce odihnește, cu
sau fără voia lui, aerul lui ”nu se mai poate face nimic”. Limitele au fost
depășite. Privind aceste imagini, ne revine din nou datoria de a ne întreba
dacă nu cumva între viața nudă și viața bună nu s-a insitituit un raport
pervers. Acela în care polisul
devine, de fapt, o mascată luptă pentru zoe. Acela în care drepturile pozitive
nu fac decît să traseze granițe între zonele în care drepturile naturale decurg
”natural” pentru cei privilegiați sau, dreptul natural, de a deveni
privilegiat. Cu siguranță dreptul de moarte și de viață nu mai vine de la un
Suveran, dar vedem, în mod clar, că el este împărțit cu aceeași violență de
către legi, de către incapacitatea de a elabora o lume comună care să nu fie
numai una a sigruanței, ci și a libertății. Acest raport problematic și
aporetic dintre drept și dreptate a fost deja de mult observat: ”Dreptatea fără
forță este neputincioasă, forța fără dreptate este tiranie. [...] Dreptatea
este întotdeauna supusă contestațiilor, forța se recunoaște fără împotrivire. [...]
Și astfel, neputînd da forță dreptății, s-a dat dreptate celui puternic”
(Pascal). Este dreptul oricui să-și caute fericirea, dar devine nedreptă o lume
în care fericirea e identică cu supraviețuirea.
Însă
această interogație e doar una din multe. Imaginile cu refugiați sunt preluate
în forme satirice și parodice care pun cultura occidentală față în față nu doar
dificultățile care apar cînd gîndim diferența dintre drept și dreptate, ci, mai
profund cu concepția despre libertate. Cu siguranță libertatea nu mai este
privită doar ca un privilegiu, ci și ca un drept de a contesta o viziune asupra
lumii sau, uneori ca un drept de a contesta drepturile altora. Tradiția socratic-ironică
asigură o libertate intelectuală (culturală), iar tradiția care structurează
puterea ca ierarhie sfîrșește prin a acorda drepturi și libertăți în mod
inegal. Acestora li s-a adăugat ceea ce numim autonomia artei, care inițial a
fost o formă de a contesta ordinea burgheză și ierarhiile ei. Ceea ce găsesc
tulburător la aceast fel de autonomie
pătruns în concepțiile despre libertate este puterea ei perturbatoare la nivel
conceptual. În cazul imaginilor care au fost adesea considerate niște iluzii
sau umbre de realitate, confuziile se pot înstăpîni și mai abitir. După cum
observă Ricoeur: ”La primul pol (unul obiectiv), imaginația e considerată un
fel de umbră de real, o prezență slăbită.
La celălalt pol (cel subiectiv), imaginea e concepută ca repreznentând o
alteritate fundamentală.” În primul caz, imaginea poate fi controlată empiric
(refugiații inecați sunt o realitate), iar la celălalt pol numai o ”conștiință
critică”, în luptă cu una ”fascinată” poate face diferența între real și
imaginar. În cazul unor imagini caricaturale precum cele din Charlie Hebdo,
diferența între conștiința critică și cea fascinată devine imposibil de trasat.
Este o luare în derîdere a unor oameni care deja se află într-o situație
disperată? Este o luare în derîdere a Occidentului consumist și etnocentric?
Este imaginea unei ”confruntari a civilizațiilor”, una în care totul poate fi
discutat, sau mai bine spus devine important în măsura în care se discută (fiind
pus pe tapet de agenda media) și una în care despre lucrurile importante/fundamentale
nu se poate discuta? Răspunsul la toate aceste întrebări ar putea fi da. Răspunsul la toate aceste întrebări
ar putea fi nu. Libertatea de
expresie care a preluat prerogativele autonomiei artistice (și invers) s-ar
putea traduce, prin faptul că conştiinţa nu se mai exercită sub forma tribunalului şi
ea nu mai însemnă “o cunoaştere a sinelui ce comportă această trăsătură
relaţională minimă, de a se raporta la o anumită instanţă calificată prin
diferenţa dintre bine şi rău” (Ricoeur, Iubire și justiție). Conștiința este
legată de problematizare, în timp ce ambuguizarea (produsă de imaginile
satirice, în cazul de față) duce la
confuzia între conștiinta critică și conștiinta fascinată. Europa devine
fascinată în așa măsură de propria conștiință critică, încît ea devine uneori
un joc gratuit, o testare a faptului că se poate merge oricît de departe. (”Rolul
ultim al imaginii nu e numai acela de a răspîndi sensul în diverse cîmpuri
senzoriale, ci de a suspenda semnificația în atmosfera neutralizantă, în mediul
ficțiunii. Un joc liber cu niște posibilități, într-o stare de neangajare față
de lumea percepției sau acțiunii. În această stare de neangajare încercăm idei
noi, valori noi, moduri de a fi în lume”, dar, aș adăuga, și noi moduri de a nu
fi în lume).
Dacă ar fi să facem o analiză picturală a
imaginilor cu copiii morți aduși la mal, aș spune că întunericul și vidul de
care sunt înconjurați pot deveni o metaforă a ceea ce a fost anunțat, în atît
de multe feluri, în Occident: moartea Exteriorului. Aceste fotografii
”minimaliste”, precum și cele în care transpiră colcăiala carnagiului sunt
simbolice pentru dispariția Exteriorului, în funcție de care se stabilea
diferența dintre bine și rău. Acestei concepții i s-a substituit fără prea mare
succes, varianta laică a grijii pentru aproape, transpusă în imperative morale
și în totala asimetrie a raportului etic. Sociologul Bauman, printre mulți
alții, exprimă această asimetrie prin diferența între a fi cu alții, care se poate reglementa prin reguli și a fi pentru alții care nu se poate reglementa.
Dar aceasta e doar o parte a monedei.
De cealaltă, se află preluarea de către autonomia artistică a unei libertății
de expresie pe care politicul și-o permite cu greu (a se vedea atitudinea
Angliei și Germaniei față de criza refugiaților, oscilînd între permisivitate
și refuz rigid). Banksy, unul dintre artiștii contemporani anonimi, renumit
pentru cinismele sale creează un Dismaland (un Disneyland Sumbru) în care,
prinre multe altele, vizitatorii se pot amuza cu o telecomandă care poate
coordona niște bărci miniaturale cu refugiați. Walter
Benjamin observase deja, la vremea lui, că într-o mișcare artistică precum
futurismul se „aşteaptă ca războiul să ofere satisfacţie artistică unei
percepţii senzoriale care a fost modificată de tehnică. [...] (Omenirea) A
devenit destul de înstrăinată de ea însăşi, pentru a-şi trăi propria distrugere
ca pe o plăcere estetică de prim ordin”. Aș spune chiar că autonomia artistică
își creează pentru un maxim amuzament propriile războaie de carton.
Imaginile
cu copii morți ne vorbesc cu siguranță despre două Europe și putem identifica două tipuri de comunități care trăiesc cu ritmuri
și pulsuri diferite visul european. Există o Europă a celor care, după cum
observă Edgar Morin, trăiesc ”zi de zi” cu un ”optimism neghiob” legat de
confort, refuzînd gîndirea unei ”comunități de destin”. Aceasta ar fi
comunitatea securității. Subântinsă ei, există/subzistă comunitatea ca ”trăire
a finitudinii” pe care o descrie Nancy comentîndu-l pe Bataille. Ea este
bîntuită de spectrul morții în dublu sens: într-un sens sacru (pierdut) în care
excesul și ”dezlănțuirea pasinunilor” este ceea ce produce o trăire comună (în
zilele noastre excesul occidentalului alb și lipsa de măsură revine producției
artistice). Ea nu mai este compatibilă cu o ”viață în întregime destiată
producerii”. O dată cu dispariția părții blestemate, comunitatea, crede Nancy,
este o împărtășire a finitudinii exprimată prin: moartea celuilalt, nașterea
mea, moartea mea. Această finitudine este cea care ne singularizează și cea
care ține loc de un sacru desacralizat. Comunitatea ca trăie a finitudinii
aparține exilatului, emigrantului, refugiatului redus la condițiile animale ale
supraviețuirii, transportat dintr-o parte în alta, pînă în momentul în care o
formă de acces legal în Lumea Nouă îl îndepărtează de trăirea acută a propriei
finitudini. Poate din confruntarea dintre comunitatea securităților formale și
cea a finitudinii ar trebui să se nască posibilitatea regîndirii unei
”comunități de destin” europene. Ea nu ar mai fi cu siguranță cea a unui exces
sacral, dar motorul ei ar continua să fie legat de simțul unei dislocări: ”O
dată ce și-a văzut semenul murind, cel rămas în viață nu mai poate subzista
decît ieșit din sine. ... Fiecare dintre noi este atunci alungat din îngustimea
persoanei și se pierde după puterile sale în comunitatea semenilor săi”
(Bataille). Europa ar fi acest continuu vis al exilaților care-și găsesc
comunitatea și pot trăi un sentiment al comuniunii doar în măsura în care rămîn
exilați.
Dacă ceea ce moare pe plajele Mediteranei este
umanitatea, rămîne să ne întrebăm în ce constă ea? Este doar constatarea unei
aporii care se instalează între dreptate și drept? Se reduce doar la emoțiile
bazale provocate de imaginea morții? Este reproducerea mecanic-caricaturală a
morții singura formă de imortalizare imortală pe care o poate acorda societatea
de consum?
