A trecut atât de mult timp de când lumea a fost
deturnată de la viziunea ştiinţific-poetică pe care Lucreţiu şi al său poem De rerum natura, o
propunea drept cale întru liniştirea sufletelor. Atomi şi vid, fără de păcat,
se zbenguie aleatoriu în puzderia de forme care-şi caută epicureic plăcerea
fără a se chinui prea mult să găsească „puncte morale” comune într-o
lume ierarhizată care nu face decât să potenţeze violenţa umană, o combinaţie
specială de animalitate şi capacitate de a premedita crima. (Mi-am adus aminte de toate acestea citind minunata carte Clinamen. Cum a început Renaşterea semnată de Stephen Greenblatt). Ierarhia este, în
final, duşmanul de moarte al „vieţii bune” de care sunt în stare atomii. Sacralităţile
care n-o mai pot susţine se descompun de câteva sute de ani luând forma unor
schelete instituţionale care lubrifiază bunul mers al societăţilor formate din
anonimi, funcţionând datorită lor. Fără să luăm în seamă lamentaţiile nihiliste
care sunt un fel de a (nu) face faţă terorii psihice de a fi rămas încastraţi
mental în mecanismul vinei, ca producătoare de sistem moral în absenţa oricărei
divinităţi, fără să mai comentăm puzderia de „succesuri şi eşece” cu care s-a
confruntat raţiunea de la iluminism încoace, ci pur şi simplu aruncând o
privire peste puzderia de „reţete de viaţă” pe care oricine şi le poate procura
din liberării sau de pe reţea, după un sistem autoservire, nu putem să nu
observăm comicul acestori paşi către sine, către „cultul californian al
sinelui”, care trebuie degresat de orice urmă de angoasă. În societatea
Interacţioniştilor Simbolici Anonimi, ultima formă de legitimare pare să stea
în reificare: „Bună, sunt utilizatorul de limbaj cu numărul de cont XXXRO şi de
vină e sistemul. Dacă aţi putea, vă rog, să-mi prescrieţi, ceva între zen adaptat
la muncipiile ro şi puţin inefabil în versuri cu rimă, v-aş fi extrem de
recunoscător”. Pentru că lumea cealaltă şi, în general, orice formă de exterior
şi alteritate a devenit atât de greu de produs (mai rămân totuşi evadarea prin
autism, schizofrenie şi tomberon), evazionismele însăşi au devenit o formă de
activitate, aproape birocratizată. Evazionismele pentru mase, dacă ar fi să le
tratăm cu blândeţe, aproape că au un aer avangardist de cultivare a
non-sensului. „Cele mai multe femei care se rujează în acelaşi timp”, „cei mai
mulţi oameni îmbrăcaţi în elfi”, „cei mai mulţi pitici de grădină care au
participat la o conferinţă pe teme ecologice şi nu numai”, „cei mai mulţi
cetăţeni care la vot au ales răul cel mai mic”, „protest de susţinere al unui
simbol cultural”. Evazionismele individuale, par să fie mai diversificate („omul
e stilul”), ocupând o gamă largă, de la întemeierea unei familii până la
extragerea paleontologică de sensuri din texte vechi (scrise pe papirusuri sau,
mai aproape de epoca noastră, tipărite pe hârtie). Această ultimă ocupaţie
poartă în unele cercuri numele de cultură şi unul dintre câmpurile ei în care
extracţia de sens atinge cote de hilaritate maximă e cel politic: necesitatea
de a reutiliza potcoave de cai morţi peste partide noi şi programele lor
„sociale”, reafirmă caracterul paleontologic ai unor termeni precum stânga şi
dreapta, în condiţiile în care o reificare globală îi face pe fraţi să nu se
mai recunoască nici după „lupta de plasă”, nici după „consumul de status”.
Acum, mai mult ca niciodată, când marilor puteri le revine, ce de obicei, joaca
de-a geopolitica, iar micilor puteri le revine dreptul la o cerşetorie
insituţionalizată (pachete FMI), cei de-o zeamă ar trebui să recunoască faptul
că „singura stângă fidelă mereu sieşi este aceea care invocă nu libertatea sau
egalitatea, ci fraternitatea – adică dragostea”. Şi totuşi iubirea, cu aceleaşi
cuvinte. Plusvaloarea noastră specială. Nu astupă groapa, nici nu te trece
peste ea, dar te ajută să/te conştientizezi.
Revenind însă la
evazionismele individuale, care permit diversificarea produselor şi prin
urmare, revoluţionarea revoluţiei însăşi, ne permitem să expunem propria
noastră reţetă. Tot ce urmează să citiţi are doar un titlu de prezentare şi nu
atrage nicio responsabilitate din partea firmei. Produsul nostru se numeşte
Pastila din Tei. El nu se adresează persoanelor care cred cu tărie că au un
scop în viaţă. Deşi totul e de o importanţă vitală pentru că niciun gest de-al
dumneavoastră, de la ştersul fundului până la vreun subtil rateu intelectual nu
se vor repeta niciodată în univers exact în formula pe care o reprezentaţi, dar
repetându-se totuşi de miliarde de ori prin alte formule irepetabile care se
şterg la fund, acelaşi tot devine sursă de profundă neîncredere. Ca să
sintetizăm, vom spune că pacienţii ţintă ai Pastilei din Tei sunt cei care cred
în copleşitoarea importanţă a oricărui şters şi, în acelaşi timp, nu cred că
această credinţă este semnificativă în vreun fel. Copleşitor şi insignifiant.
Cam asta şi-ar scrie pe tricouri pacienţii noştri ideali. Restul, şi-ar scrie
restul. Şi tot ideali ar fi.
Deşi ni se pare atât de poetic să munceşti la
scop, să râneşti la el, ca la un coteţ necurăţat de demult, în timp ce universul
o ia spre roşu şi totul va dispărea într-o răceală de piţipoancă care n-a
cunoscut niciodată plăcerea, credem că genul acesta de poezie e întrucâtva
nociv. Aşa că noi nu o să vă propunem niciodată ca după ce vă întoarceţi de la
joburile dvs. mai mult sau mai puţin aromate, sau de la sinecurile în care
aveţi norocul să tăiaţi frunzele la câinii cu covrigi de 1 leu în coadă, să vă
închinaţi vreunui spirit interior sau exterior (gen stima de sine sau Diva
universal). Noi credem că spiritualitatea nu poate exista în prezenţa spiritelor.
Noi credem că spiritualitatea ţine, printre multe altele, de atitudini total
combătute de – ei da! - spiritul vremii. Spre exemplu:
...................
...................
....................
(după completarea formularului nu-l trimiteţi nicăieri, nu vă daţi likeuri,
nu deschideţi berea şi nu vă faceţi un ceai de sunătoare. Oricum, nu trece).
Acum, după ce am identificat aspectele principale
- cine sunt, de unde vin, ce trebuie să fac, să nu fac, să sper, să nu sper - şi
am căzut de acord că venim cu toţii din bucătărie şi ne îndreptăm spre
sufragerie sau invers, Pastila din Tei vă oferă prima reţetă de rezistat în
faţa spiritelor:
Renunţaţi le orice poveste, epică, plan narativ,
vis care vă ajută să vă proiectaţi în viitor alături de cei dragi sau fără. A
vă închipui ceea ce o să faceţi chiar şi peste o oră, în ciuda sfaturilor
PR-ului, este primul şi cel mai nociv nărav de care trebuie să vă debarasaţi. A
vă aduce aminte „coielian” de tot felul de momente care credeţi că vă
individualizează, gen: prima oară când aţi văzut o femeie goală, prima dată
când aţi pus mâna pe o perche nepereche de sâni, prima oară când vaţi băgat
limba în părul ei care mirosea a nuci verzi şi mici etc. este a doua meteahnă,
la fel de nocivă, de care trebuie să vă debarasaţi. Trecutul nu e o felicitare.
Viitorul nici pe-atât. În loc de asta, aplicaţi un vechi procedeu de meditaţie
pe care Pastila din Tei vi-l reprezintă în varianta adusă la zi: fie că sunteţi
pe scaunul ergonomic din faţa calculatorului, fie că vă ţineţi de mână cu
drăguţa în timp ce vă uitaţi la şi pe lângă raţe, lebede, terase, alte drăguţe
e important să nu vă închipuiţi nimic şi să simţiţi exact ceea ce sunteţi: o
pungă de puroi nedepistată. Avantajele pungii de puroi sunt pe nedrept
subestimate, fiind o împlinire profund organică a tot ceea ce utopiile
spiritualiste au căutat să realizeze: este retrasă din lume, deşi încărnată în
ea şi absolut nimic nu o poate atinge, nici măcar sedativele nu pot pătrunde
crusta care o înconjoară. Sunteţi, pe scurt, un granulom autotelic. Într-o
primă fază nu o să puteţi accesa starea de comă continuă vizată, pe care
Pastila din Tei o vă va induce, cu siguranţă, în scurt timp. Până atunci, tot
ceea ce trebuie să faceţi este să segmentaţi zilele până la moleculă: acum fac cafea şi numai cafea şi sunt
fericit/ă. Nu se poate întâmpla nimic în timp ce fac cafea. Acum fac duş şi
numai duş şi sunt fericit/ă. Nu se poate întâmpla nimic atât timp cât fac duş
şi numai duş. Acum mă plimb şi doar mă plimb şi sunt fericit/ă. Nu se poate
întâmpla nimic cât timp mă plimb. Etc. etc. Acum fac ore de muncă sau ascult o
listă de aşteptări parţial legitime din partea celorlalţi, şi sunt nefericit/ă,
dar orele durează doar câteva ore şi se pot chiureta, extirpa, uita.
Desigur, aţi
recunoscut o veche indicaţie, un vag iz de oligofrenizant carpe diem asezonat cu identificarea cu ceea ce vă înconjoară: „nu
fiţi privitor al râului şi al lucrurilor ce curg pe el, ci fiţi o minge care
curge deodată cu râul”. Cel puţin Pastila din Tei n-o să-i tragă niciun şut.
Oana Pughineanu
