Funny things about death

      Cred că primele cuvinte ale acestui text au fost pronunţate la şedinţa de redacţie când l-am întrebat pe colegul meu Ştefan: „dar se poate scrie un editorial despre moarte”? „Da. Se poate”. Un jurnalist cu expereinţă mi-a explicat demult că ar fi de dorit ca un editorial să se aplece asupra unor probleme de interes general, înscriindu-se, sau nedepăşind cel puţin, „politica” redacţiei. Mă gândesc amuzată (şi aici ar trebui să intre în joc geniul unor Ilf şi Petrov) ce reacţii ar genera stabilirea unor „politici” redacţionale în privinţa celor trei subiecte de cel mai mare şi cel mai general interes (atât de mare încât s-au eternizat sub forma unor broşuri best-seller): „viaţa, amorul, moartea”. Îmi imaginez cum revistele şi alte instituţii culturale şi-ar lipi cu un gest lutherian pe uşă o listă care să clarifice poziţia în privinţa celor trei, la fel cum îmi imaginez colaboratorii storcându-şi creierii pentru a se lămuri pe ei înşişi dacă sunt sau nu de acord cu cele stipulate. Oare s-ar produce nişte efecte devastatoare dacă Uniunea Scriitorilor, spre exemplu, ar puncta cum o făcuse pe vremuri statul francez că acceptă pe teritoriul său doar două tipuri de specimene: vii şi morţii? S-ar stabili Comisii de Reanimare sau nu? Cu siguranţă că expresiile faciale ale celor postaţi în faţa uşii Uniunii Scriitorilor şi a unei atât de drastice forme de selecţie (de-a dreptul pozitivistă, preocupată de propoziţii cu sau fără sens), s-ar diversifica infinitezimal pe o paletă la a cărei capete am putea plasa sincera dezamăgire, la o extremă, şi invidia&furia, la cealaltă. Desigur, nimeni nu ar fi dezamăgit sau invidios&furios în privinţa vieţii sau a morţii, ci strict legat de statutul de a fi sau nu fi scriitor. Mi s-ar părea logică înfiinţarea unui Sindicat al Scriitorilor pe Moarte percum şi a altor comiţii şi comitete care să stabilească dacă, spre exemplu moartea cerebrală ar fi cu adevărat echivalentul Morţii ăleia cu M mare. Nu mi s-ar părea inutilă nici o Subcomisie preocupată de condiţiile pe care aspiranţii ar trebui să le îndeplinească pentru a primi drept de eutanasie, având în vedere că trecerea definitivă de partea Morţii ar putea însemna şi o trecere definitivă de partea Scriitorilor.

         Aş vrea să las la o parte glumele, dar cel puţin ultimele mele două lecturi pe tema morţii mă împiedică (Julian Barnes, „Nimicul de temut” şi Thomas Catchart and Daniel M. Klein, „Heidegger and a Hippo: walk through those pearly gates. Using philosophy (and jokes!) to explain life, death, the afterlife, and everything in between”). O curiozitate pe care unii ar fi nevoiţi din raţiuni estetice de nedepăşit să o numească „morbidă” m-a făcut să parcurg aceste două cărţi de consum (adică două cărţi cu vânzări) care se străduie să prezinte unui cititor quasi-ateu şi presupus quasi-idiot (dar frica ne tâmpeşte pe toţi) cum stă treaba cu moartea, sau, mai bine spus, cum stătea treaba cu moartea pentru oareşce mari gânditori, scriitori, filosofi care s-a întâmplat nu numai să se gândească mai mult sau mai puţin obsesiv la moarte, ci chiar să moară (unii de propria lor mână). Prin urmare, cum se consumă moartea, sau cum devine moartea cosumabilă? În primul rând autorii best-seller sunt dispuşi să „interpeleze” cititorul, să-i dea impresia că la o adică ei ar putea juca rolul unei asistente funny combinate cu un PR politicos ce îi însoţeşte printr-un labirint schematizat al concepţiilor despre moarte. Ceea ce e important este să nu se piardă acel „eu” şi „tu” jovial, coborât la universalitatea de bun simţ de care avem mereu nevoie ca plasă de salvare în situaţii potenţial angoasante. Îmi aduc aminte de o observaţie a domnului profesor Neamţu care se arăta surprins-amuzat, povestind cum primeşte pe internet scrisori de la directori de bănci sau companii de asigurari care i se adresează cu „Dragă Gavril”. Asemeni acestor directori autorii cărţilor de consum reuşesc să nu se mai adreseze unui cititor-clasic pe care ni-l imaginăm mereu „(s)cufundat” până la leşin în lectură sau cel puţin în fotoliu. Cititorul e un client-pacient, iar moartea şi ratele au devenit mult prea importante pentru a ne mai ascunde după politeţi baroce. Nu suntem într-un salon literar, suntem în viaţă. Ratele şi moartea nu sunt pentru domni şi doamne, sunt pentru Tine şi pentru Mine, pentru această universalitate de bun simţ, pentru această putere a exemplului („şi el a murit”, „şi el a plătit”, „şi el a avut cancer”) care ocoleşte necesitatea oricărui alt tip de mediere (simbolică, teoretică sau cel puţin cea a „căzutului pe gânduri”). A muri poate deveni o acţiune. A muri poate fi eficientizat. Citeşti un synopsis, un rezumat, te antrenezi puţin... şi... if they can do it, so can you. Desigur, lucrurile nu stau atât de simplu pentru majoritatea dintre Noi (eu, Oana şi Tu şi cititorul-pacient). Totuşi, mi se pare semnificativ că a fot identificat cel puţin un exponent al „a muri-ului” eficient. Este el pionierul unei noi generaţii, ce nu mai are nimic de-a face cu mai vechile terapii de tipul „pregătirii pentru moarte” care au încercat de-a lungul timpului să edulcoreze formula lui Seneca după care trebuie să o sfârşim cu viaţa înainte de a muri (consummare vitam ante morte)? Este el pionierul unei generaţii care nu mai are de-a face nici măcar cu mai noile terapii comuicaţioniste care preiau pentru bunul Nostru uz vechi credinţe orientale îndemnându-ne să ne privim/trăim viaţa din exterior? Nu pot să nu îl citez pe Paul Watzlawick, care cu ajutorul lui Durckheim ne propune acest tip de viaţă „din exterior, adică în relativitatea sa şi în posibilitatea sa de a fi altceva decât ceea ce este. Numai cel care a avut această experienţă ştie că rezultatul nu e o dezagregare şi o dizolvare a realităţii: dimpotrivă, se naşte un sens al eliberării şi al siguranţei existeţiale pe care Durckheim îl descria ca pe marea experienţă”. Dar despre cine e vorba? Numele lui este O’Kelly şi aproape tot ceea ce se poate spune despre el e că a fost CEO (Chief Executive Officer) al unei firme de audit americane. Că firma era destul de importantă ne-o confirmă invitaţiile pe care acest O’Kelly le primea la Casa Albă. Vestea morţii iminente (i s-au prezis maxim trei luni de viaţă) nu l-a descurajat pe acest CEO niciun moment. Dacă ar fi să dăm crezare comunicaţioniştilor care încearcă să ne calmeze explicându-ne că frumuseţea intrării în posesia unei „imagini a realităţii” constă tocmai în faptul că e o imagine şi prin urmare nu o să ne izbim niciodată cu capul de inestetica realitate, atunci acest O’Kelly face parte din liga celor mai fericiţi posesori de imagine a realităţii din câţi au existat. Vestea cumplită nu i-a provocat declanşarea celor 5 stadii prin care trecem în faţa unei „morţi anunţate” (după faimoasa analiză a lui Kübler-Ross). Se pare că aceste faze se adresează încă neisprăviţilor fără imagine, Mie, Ţie, cititorului-pacient debilizat de dorinţa de a se înscrie pe listele universalului de bun-simţ. Ceea ce O’Kelly a făcut în faţa morţii a fost o „ultimă agendă”. „Aşa cum un preşedinte executiv de succes este motivat să adopte poziţia strategică adecvată şi să fie pregătit să învingă în orice situaţie, aşa eram eu acum motivat să fiu cât mai metodic cu putinţă în ultimele mele o sută de zile”. „Acum eram motivat să «am succes»” în moarte”. Agenda conţinea programările cu ultimele întâlniri, cu minutele acordate fiecărui prieten în parte, iar călătoria cu fiica prin lume se dorea a fi în acelaşi timp şi o oportunitate pentru ea (în calitate de moştenitoare) de a stabili noi contacte de afaceri. A stabilit O’Kelly o nouă exemplaritate a felului de a muri fără a cădea pe gânduri? Fără lacrimi, misticisme, „Nu-uri” prelungi à la Ivan Ilici? Nu ştiu. Cu siguranţă însă că se poate detecta în această moarte, exemplară în felul ei, sfârşitul multor frământări pe care lumea le experimenta înainte de „dezvrăjirea” ei. Ceea ce mi se pare fantastic în această „împăcare cu sine”, sinonimă cu „conturile aduse la zi” este nu atât renunţarea la fanfaronada simbolică, ci dispariţia (?), incapacitatea de a mai accesa (?) capacităţile speculative ale minţii umane. Speculaţia (şi ironia) sunt cele care au permis omului să nu intre într-o relaţie păguboasă cu imaginile (de sine sau ale lucrurilor) care tind să devină nişte capcane. În Metafizica noastră de toate zilele, Ştefan Afloroaiei oferă o fină explicare a modului de funcţionare a minţii speculative care „nu vede ceva pur şi simplu în sine, însă nici doar ceva în afară de sine. Dimpotrivă, ea caută acces la modul în care un lucru în sine se dă el însuşi în afară de sine”. O’Kelly ar fi un exemplu de sine blocat în imaginea de sine. Nici moartea nu îl poate extrage din postul de CEO. Întrebarea existenţialistă prin excelenţă: „sunt eu determinările mele? Sunt eu CV-ul meu?” nu pare să-l preocupe pe O’Kelly, la fel cum nu părea să-l fi preocupat nici pe Wally Scott care în 2008 şi-a vândut sufeltul pe reţeaua TradeMe contra valorii de 198 de dolari. Nici utilizatorii site-ului www.youvebeenleftbehind.com („ai fost lăsat în urmă”) nu par capabili de mari speculaţii când îşi închipuie că achitând anual suma de 40 de dolari siteului respectiv, rudele şi cei dragi lor vor fi salvaţi prin mesajele pe care le vor primi pe mail, după ziua Răpirii când cei credincioşi vor fi urcaţi la cer. Mesajele vor oferi, desigur, avertismente şi îndemnuri la o pocăire pe ultima sută de metri înaintea apocalipsei. În cazul în care chiar managerii site-ului vor fi răpiţi, tehnologia sare în ajutorul mântuirii, mesajele putând fi trimise de reţeaua însăşi care e programată pe principiul „pilotului automat”. Aş putea să mai continui cu exemple mai mult sau mai puţin hilare despre felul în care nici moartea nu mai pune în mişcare „mintea speculativă” (se pare că am depăşit prin ocolire şi ultima frontieră; Star Trek is exceeded), dar mi-e imposibil să expun într-un singur text atâtea şi atâtea moduri în care omul, după vorba iezuiţilor, se arată ca „un être sans raisonnable raison d’être”. Dacă ar fi să închei textul printr-o imagine-capcană mi-aş închipui o Moarte antropomorfizată/cartoon-izată (aş transforma-o într-un personaj de South Park) care privind marea de „aspiranţi” şi varietatea lor pestriţă (fie împopoţănaţi de simboluri, împănaţi cu credinţe, lălăieli bisericeşti sau psihanalitice, fie irosiţi în agende ateist-corporatist-corect-politice), i-ar privi distrată şi împărţindu-i aparent pentru a-i scufunda apoi într-o sadică tautologie (CEO=CEO, Moarte=Moarte) le-ar spune pe un ton matern sau le-ar trimite mesajul următor: „Da dragii mei! Sunt pe moarte şi voi muri, sunt ambele expresii corecte[1]. :) :D :O”. 

                                               Oana Pughineanu

---

[1] Se pare că acestea au fost ultimele cuvinte ale gramaticianului francez Dominique Bouhours care şi-a dat obştescul sfârşit în anul 1702.

Avatar sau noua retoricizare a „a fi”-ului

Printr-o intuiţie nemernică şi sublimă, care cu timpul s-a transformat într-un amor fati pe care luciditatea îl deplânge, iar sucul de portocale amare, literatura şi muzeele îl îndulcesc, la 18 ani mi-am dat seama că nu vreau să fac nimic în viaţă. Alegerea filosofiei ca modalitate de a nu face nimic s-a dovedit a fi „productivă”, în sensul în care filosofia şi nimicul se justifică una pe alta / unul pe altul, şi mai puţin benefică în măsura în care filosofia, supusă şi ea presiunii sociale sau creând ea însăşi presiuni sociale, îţi cere să te avânţi în exerciţiul de a căuta raţiunile ultime ale voinţei de nimic. Dar dacă voinţa mea de nimic era / este axiomatică, la fel cum „axiomatică” e culoarea ochilor? În cazul acesta, filosofia se va întreba, de ce sunt lucrurile axiomatice? Cu alte cuvinte, la limită (la limita lucrurilor şi a cuvintelor), trebuie demonstrat că nu avem nimic de demonstrat. Lumea sacră, miturile şi simbolurile aferente au fost o eficientă cale de a figura că nimic nu e de demonstrat: lumea este, zeii sunt, omul este, pământul e plat şi pe deasupra susţinut de o broască. Apariţia filosofiei a introdus în lume posibilitatea retoricizării „a fi”-ului, un act de-a dreptul sinucigaş, în comparaţie cu blândele, ornamenticele retoricizări ale modului de a fi care i-au urmat. Poate că asta îl făcuse pe Heidegger să exclame că numai un dumnezeu ne mai poate salva. Un dumnezeu, sau un avatar, aş adăuga. Fie-mi permisă digresiunea: block busterul american nu face decât să deplângă în mod mai mult decât simplist, cu o ornamentică 3D aceeaşi retoricizare a „a fi”-ului pe care o începuse Platon împotriva lui Heraclit. Că nostalgia după un „a fi” plin şi semnificativ e mare stă mărturie sinuciderea unui adolescent care şi-a luat viaţa pentru că nu poate avea un avatar, fără să îşi dea seama ca diferenţa între Avatarul lui Cameroon şi personajele de „soap opera”  constă numai în culoarea pielii şi a ochilor. Dar ce înţeleg eu prin asta retoricizarea „a fi-ului”? Ca mai toţi occidentalii albi, blazaţi şi adolescentizabili voi purcede la expunerea ideilor puţine şi fixe recurgând la o madlenă. Făcând facultatea de filosofie, inevitabil, din când în când, fără a putea distinge dacă întrebarea e provocată de momentul numit luciditate sau de cel de dulcegărie (şi sunt din ce în ce mai convinsă că cele două momente se suprapun, luciditatea fiind o dulcegărie produsă de creierul vanitos), ajungi în faza în care stai în faţa vrafurilor de cărţi şi te întrebi asemeni lui K. în faţa avocaţilor „Lucraţi, totuşi – ar fi voit el să spună – dar nu izbuti să-şi învingă reţinerea de-a rosti cuvintele, lucraţi totuşi pentru justiţia obişnuită şi nu pentru cea din pod”. Spre de deosebire de unele cărţi de literatură, cele de filosofie, nu că nu ar vorbi despre „tine”, dar o fac ca şi cum ai fi un „accident”, în măsura în care eşti nedefinibil, chiar dacă asta poate fi o virtute în unele sisteme filosofice. Filosofia e mai capabilă decât arta în a spulbera egoitatea (după definiţia lui Adorno, dată artei). Arta o spulberă folosindu-se de ea, presupunând-o în prealabil, fie şi numai pentru a acorda individului statutul de privitor (ceea ce conferă o oarecare stabilitate). Mi-am dat seama (pentru a câta oară?) că, de fapt, filosofia nu porneşte de la prezumţia de existenţă (fiind la polul opus al religiei care porneşte de la prezumţia unui surplus de existenţă), mai mult, că filosofia şi prezumpţia de existenţă se exclud reciproc, în momentul în care un student mi-a spus că e incapabil să înţeleagă Fiinţa. Din descrierea nedumeririi lui mi-am dat seama că apariţia cuvântului „Fiinţă” în discursul filosofic îi provoacă aceeaşi iritare ca textele citite într-o limbă cunoscută, dar care, din când în când, sunt împănate cu citate dintr-o limbă pe care nu o poţi stăpâni. Dar chair mai iritantă decât „Fiinţa” i se părea întrebarea grecească prin excelenţă : „Ce este?”. Aşa m-am văzut pusă în poziţia de a face referire la scaune şi mese, reamintindu-mi acut de disperarea pe care o simţeam când eu însămi ascultam demonstraţii despre/cu scaune şi mese, aşteptând cu nerăbdare momentul în care o să se ajungă la ceva „folositor”, eventual chiar la „mine”. Citind aceeaşi disperare în ochii respectivului student, care rămânea la fel de nedumerit în privinţa sensului întrebării „Ce este?”, mintea mi-a fugit, spre norocul meu, spre un exemplu atroce. L-am întrebat: „Crezi că o mamă care îşi trimite copilul la moarte poate fi o mamă iubitoare în acelaşi timp?”. Asemeni unui Socrate (desigur, unul epigonic şi provincial) am aşteptat răspunsul prevăzut, păstrând pentru mine cunoaşterea întregului context pentru a spulbera prin expunerea lui siguranţa răspunsului primit. După ce „nu”-ul răsărise prompt din gura studentului la fel precum lucrurile răsăreau în lume înainte de retoricizarea „a fi”-ului l-am întrebat: „dar crezi că o mamă pusă să aleagă între doi copii, pe unul trimiţandu-l la moarte, pentru a-l salva pe celalalt poate fi numită o mamă iubitoare?”. În faţa acestei realităţi care, ca orice realitate, există deşi nu poate fi definită studentul şi poate mulţimea oamenilor de bun simţ se abţin în a da un răspuns prompt. Întrebarea „ce este” a început să bântuie ca o stafie dorindu-şi să se mai poată întoarce la scaune şi mese. Este acest caz unul de iubire? Ce poate demonstra că este sau nu? O declaraţie, un gest, o faptă? Poate o simplă credinţă ar fi de ajuns. Dar una de „nerostit”, una într-atât de tăcută, încât să nu mai aibă nevoie nici măcar de „retoricizarea” ei prin tragedie. O credinţă atât de abisală încât să nu mai poată fi exorcizată de nici un catharsis. În momentul în care întrebarea „ce este” revine la primele ei origini şi scapă de aura-i capitalistă (întotdeauna voi considera ca fiind una dintre cele mai cretine întrebări posibile cea pe care părinţii o adresează copiilor: cât de mult o iubeşti pe mami? Sau pe cine iubeşti mai mult? Pe mami sau pe tati? Câte rude şi câţi oameni în general poţi iubi? Care ocupă buzunarul exterior şi care pe cel înterior în sacoşa sufletului tău?) fragilitatea lumii, neîncrederea profundă în propria-i existenţă în măsura în care nu o poate demonstra, o face nu atât să pice în existenţă sau inexistenţă, ci într-o existenţă resimţită ca pierdută... De unde şi mania occidentală de a se complace în nostalgie ca într-un soi de revelaţie, unica permisă celor fără har. Istoria nu e decât un şir nesfârşit de oameni pierduţi, fie datorită faptului că nu s-au putut demonstra a fi „creştini”, „arieni”,„comunişti” etc, fie crezând că identificarea cu o definiţie le asigură întreaga existenţă (cazul Magda Goebbels care îşi omoară cei 6 copii cu cianură, considerând inutilă o viaţă în absenţa naţional-socialismului).

            De la un timp, mai mult decât confuzia în care te-ar putea plasa aceste întrebări decontextualizante şi de-egoizante, te izbeşte existenţa nevoii de a le pune. În fond şi la urma urmei, de ce trebuie să îmi pun întrebări de acest fel? Sufăr de o manie a autoextincţiei? Ce ar putea-o vindeca? Sau există o plăcere în tot acest joc? Oricare ar fi răspunsul (în funcţie de gust), în mod clar sursele acestor tipuri de întrebări sunt cele două „păcate” prin care se defineşte cunoaşterea occidentală: excesiva idealizare sau materializarea dusă până la reificare. Deconstrucţia a încercat în mod, aş spune impotent, să ducă o luptă împotriva acestor „monştri sacri”, crezând că renunţarea la / sau destabilizarea „centrului” va săvârşi o minune.. e drept, una cam hippye, flower power, de depăşire a barierelor. Vechile „fixităţi” au fost însă înlocuite de cecitate, iar barierele mai degrabă decât să fie depăşite s-au transformat în semnele unei confuzii de-a dreptul „literare”. În urma deconstrucţiei lumea a devenit un subiect căruia nu i se mai pot atribui, nici caracteristici, nici adjective pasibile de a deveni credibile, tocami pentru că i se poate atribui absolut orice în vastul sistem al credulităţii ale cărui capete se reproduc precum cele ale Hydrei.

Occidentalul pre-deconstructivist şi pre-consumist se ocupa cu găsirea / inventarea unui centru pentru a-l centraliza/focaliza/fetişiza la fel cum copilul fetişizează o jucărie de pluş. Valurile de sinucideri pe care l-a provocat „Suferinţele tânărului Werther” stau mărturie pentru apetenţa nesănătoasă a occidentalului pentru modele rigide. Ideologiile şi totalitarismele au fost îndeajuns de mult comentate pentru a le mai aminti. Totuşi, ceea ce mi se pare interesant e remarca pasoliniană după care occidentalii se înverşunează anacronic să urmeze nişte modele marxiste sau gramsciene fără a realiza că „munictorul” pe care cei doi doreau să-l salveze este o specie dispărută şi că tocmai recurgerea anacronică la aceste modele, face ca pericolele „fascisto-catolice” să rămâmă o ameninţare (noul lineralo-fascim confirmat de recentele alegeri din Ungaria şi Italia par să confirme teoria pasoliniană). Imposibilitatea elaborării unor noi modele face ca istoria Occidentului să fie o serie de izbucniri, mai mult sau mai puţin „iacobiniene”. Spre deosebire de oriental care nu cunoaşte nici fixitatea monstruoasă a centrului, nici lipsa lui angoasantă, ci fluxul unei multitudini de „centri” care ocupă fiecare spaţiu al vieţii, făcând-o îndeajuns de volatilă pentru a nu fi greoaie şi îndeajuns de consistentă/semnificativă încât să nu devină inutilă, occidentalul pare să cunoască acest flux doar prin „înşelăciune”. Un exemplu de jonglare cu „centrul” îl avem în figura seducătorului (şi în cea a obiectului de consum) care se prezintă simultan ca fiind traversat de două puteri ce par a se nega una pe alta: de a concentra „a fi-ul” în „aici şi acum”, dar şi de a spune în acelaşi timp: pot fi nu numai iubitul, ci şi câinele, scaunul, perdeaua, adierea vântului, melodia, cartea pe care o ţii în mod inutil pe noptieră. Seducătorul jonglează cu cele două mari categorii de centru/centralitate occidentale într-un dans scintilant. El este în acelaşi timp cuşca aurită a întimităţii, a subiectivităţii, dar se prezintă şi ca libertatea fără gânduri a ceea ce Mario Perniola numeşte omul ca „lucru ce simte” („una cosa che sente”), omul ca „obiect”. Pentru o secundă seducătorul are aproape puterea de a revitaliza misterul unui simbol (primitiv), de a încarna o coincidentia oppositorum. Dacă, mai devreme sau mai târziu, eşuează e tocmai pentru că fruntea îi devine brăzdată de oboseala calculului necesar unei bune dozări a „extremelor”. În final, pentru cei neobişnuiţi cu fineţurile artificial-culturale, ceea ce e dezgustător în orice seducător e lipsa lui de naturalitate. Şi aici, atingem din nou unul dintre cele mai dragi mituri occidentale: cel al construcţiei (de sine sau a lumii). Artificialitatea e a doua natură a omului, e disconfortul în cultură care-l face să fie mândru de minunatele-i aptitudini morale „nenaturale” pe care le adoptă, chipurile, pentru a-şi liniştii conştiinţa... de fapt, pentru a o înnăbuşi, pentru a o reduce. Sloganul freudian al conştiinţei ca Neinsager, al conştiinţei care trebuie să înlocuiască inconştientul nu face decât să urmeze un model „fizicalist” de reducere a oricărei complexităţi existenţiale la un mănunchi de „reguli”. Fenomenologia intuise prima că inconştientul nu e doar ceva ce trebuie reprimat, ci un mod de exprimare autentic, un mod de a fi in lume. Noile tehnici de psihologie cognitivă, anumite tehnici NLP ajutate masiv de neuroştiinţă renunţă la tehnica punerii conştiintei în locul inconştientului, mizând nu atât pe ierarhizarea părţilor (raţionale-pasionale) sau a emisferelor, cât pe „conlucrarea” lor. Inconştientul nu mai este un loc al reprimărilor pe care psihanaliza le-ar exorciza, ci un loc al exprimărilor demne de luat în seamă şi pasibile de remodelări. Inconştientul devine indiciul unei conştiinţe care are posibilitatea de a se lărgi, de a re/deveni chiar abisală în măsura în care individul are curajul de a se „cunoaşte pe sine” şi prin altceva decât prin grilele disconfortului în cultură. Autoportretele lui Van Gogh sunt singurele care îmi trec prin minte pentru a exemplifica acest mod al conştiinşei de a explora inconştientul, fără a-l reduce.

În această privinţă, găsesc extrem de interesantă abordarea lui Umbero Galimberti care vede în scindarea psihicului în mai multe instanţe doar reversul pierderii uzului simbolic al lumii. Chiar dacă, spre exemplu literatura (în forma excesivă a poezei simboliste) crează lumi, ele sunt semnul unei conştiinţe oarbe, care ratează să se aplice lumii, tocmai pentru că e excesiv de preocupată de menţinera propriei „purităţi”. Pe de altă parte, sunt lumi create pentru a înlocui în mod trunchiat şi intimist dispariţia lumii. Conştiinţele care ţin în frâu aceste lumi pot naşte doar sfinţi, bolnavi şi „poeţi dezertori” deoarece nu pot opera decât cu tăietura artificială şi ştiinţifică între eu şi lume, între un „aparat psihic” şi altul. R. D. Lang observase că împărţirea „conceptuală” între conştient, inconştient şi supraeu e absurdă: „Cum e posibil să vorbim de un raport între mine şi tine servindu-ne de conceptul de interacţiune între două aparate psihice? [...] Eforturile de a reconstrui bucăţile lăsate în urmă de conceptualizarea psihologiei corespund sforţărilor disperate ale schizofrenicului de a recompune Eu-l său şi lumea lui dezintegrată”. O lume mereu împărţită între subiect şi obiect va fi mereu „explicată”, dar niciodată „cunoscută” (Umberto Galimberti), la fel cum o lume fenomenologică a unirii lor va face loc tuturor felurilor de a fi în lume, fără însă a oferi un „tratament” al suferinţei. Producerea din nou şi din nou a unei centralităţi din perspectiva căreia viaţa trebuie explicată are efectul pervers de a „artificializa” orice raport. „În psihanaliză, ca şi în religie de altfel, numele lui Dumnezeu, sub aparenţa Falusului, hărţuieşte discursul, îi reconstruieşte sensul, obligându-l pe pacient să-l regăsească «obiectiv», acolo unde a fost inventat şi raţionalizat în detaliu. Nu mai este un dar şi un răspuns la dar, ca în schimbul simbolic al primitivilor, ci un setting, unde nimeni – nici cuvintele, nici oamenii, nici privirile lor – nu mai poate comunica direct, căci toţi trebuie să treacă prin acel echivalent general care le dă naştere şi care îi reproduce. Anihilând medierea codului, limbajul simbolic se serveşte de toate ştiinţele, care, create pentru a-l interpreta, sunt analizate la rândul lor de intransigenţa sa”. Dacă, după cum observă acelaşi autor printr-o minune, nu s-ar mai dori reducerea „ambivalenţei simbolice”, psihanaliza ar deveni o ştiinţă inutilă. Mai mult, după cum observă O. Mannoni „Lingvistica ia naştere din frontiera pe care o instaurează între semnificant şi semnificat şi pare în pericol să piară din uniunea lor – care ne trimite tocmai la conversaţiile obişnuite ale vieţii”. Boala psihică, mai înainte de a fi un conflict intrapsihic, între trei instanţe „autiste” e un conflict cu lumea, sau mai degrabă, resimţirea degradării lumii redusă la un centru fix sau la o futilitale de suprafeţe de tip deconstructivist care nu vor putea niciodată satisface nici măcar cel mai de bază principiu: cel perceptiv. Lumea suprafeţelor tinde să se dizolve sub pragul necesar naşterii unei percepţii, iar la nivel intelectual, nu face decât să multiplice insuportabil retoricizarea „a fi-ului”.

Boala psihică nu e decât imposibilitatea de a creşte, în fond. E impsibilitatea de a descoperii centrii maleabili şi felxibili, adică semnificativi. Un mare promotor al bolii psihice care a înlocuit „nebunul satului” cu pacientul a fost Kant şi a lui morală care nu era realmente preocupată de a face faţă lumii, ci de a o chiureta. Soluţia nietzscheană, a unei morale-estetice pare mai „autentică” în măsura în care sinceritatea nu e practicată ca „virtute”, ci ca un impuls aproape pasional de a nu-ţi putea ascunde dorinţele, de a nu-ţi putea refuza plăcerile sau cel puţin conştiinţa existenţei lor. Dar nici Supraomul nu pare să fie sortit lumii, ci rămâne cantonat în „aerul tare de multe” pe care e singurul capabil să-l respire. O conştiinţă redusă la sine e inutilă ca o capelă pe Wall Street. Existenţa ei este însă posibilă, aş spune chiar necesară, pentru lumea PR. O conştiinţă redusă la sine poate mima întreaga lume şi o variată paletă de sentimente, dar poate mima mai puţin faptul că a devenit neintenţională, lipsită de orizont, producând după reţetă abisuri artificiale, retoricizând analitic „a fi”-ul pe care mai nou şi-l închipuie pe post de avatar. E o conştiinţă inutilă şi egoistă, dar plină de soluţii pentru toate alterităţile pe care le expediază în rezolvări „corecte”, evitând în discursuri subtile fie şi măcar pronunţarea cuvântului „real”. Găsesc ca fiind extrem de retorică şi nocivă întrebarea filosofică: „Dar ce este realul?”. Răspunsul cel mai bun pe care l-am găsit e „Uitaţi-vă pe geam!”[1]. E o întrebare produsă de o conştiinţă-birocratică, fişată, schizofrenică care visează asemenea bolnavului că dacă şi-ar tăia un picior şi l-ar pune în congelator ar scăpa de foame mai târziu. E o conştiinţă politică, în cel mai peiorativ sens al cuvântului: una care crează realităţi dezastruoase pentru a le folosi pe post de „capital electoral” (nu mă pot abţine în a-l cita pe un anumit rector care se plânge de corupţia pe care domnia sa a promovat-o în universităţi, la fel cum nu pot să-l uit nici pe unul dinte talentaţii retoricieni ai fiinţei care se plânge de limba de lemn a aspiranţilor din lumea culturală).

În fond, cu ce se mai umpe lumea pe care nici măcar „simbolurile simboliste” n-au mai umplut-o. Nu lumea mea sau a ta, ci lumea. Poate cu facebook? Poate cu revenirea la utilizarea bunului simţ, de care după cum observă ingenios Fernando Savater, continuăm să depindem pentru că suntem singuri? Sau cu speranţa că uneori mai putem rosti cuvinte „normale”, adică „pline” şi „nelingvistice”? 

 Oana Pughineanu

---

[1] Vă închipuiţi africani întrebându-se în mod visător-filosofic-retoric „Dar ce este apa?”. Mă folosesc de acest exemplu uluitor: africanul adus să vândă poşete false în faţa celebrei Fontana di Trevi rămâne şocat la vederea uzului/abuzului de apă din faţa lui. Probabil nu-l va putea înţelege niciodată. Pentru el apa rămâne şi o lipsă şi un principiu al vieţii, fără să fie un principiu „filosofic”.

Celor care nu sunt Kafka sau another bloody sunday

Întotdeauna am fost o persoană care a suferit de plictiseală... pe alocuri una care aproape că, – şi aici folosesc un termen psihanalitic – era să-mi „deformeze caracterul”. Cărţile m-au ajutat să mă încadrez singură în banala ceată a maniaco-depresivilor de categorie uşoară şi, mai nou într-o clasă care, nu ştiu de ce, dar mă satisface mai profund decât celelalte: categoria oamenilor care au prea mult D2 în creier. Desigur, nu îmi aduc aminte ce înseamnă acest D2, probabil un inhibitor la nivel neuronal care împiedică eliberarea de oarece vital, precum fericirea, la nivelul creierului. Totuşi D2 e complet satisfăcător şi mai că mi-aş coase un ecuson cu el, pentru că mă face explicabilă din perspectiva celui mai nou trend: acela de a vedea peste tot maşini, inclusiv dezirante. Numai că maşinile astea nu mai au rolul automatismelor de altă dată în faţa cărora se posterna admirativ omenirea. Maşinile astea nu mai „raţionalizază” lumea prin „imitarea naturii” (!), ci sunt folosite pe post de „inconştient”. Orice s-ar întâmpla, nu-i bai pentru că maşina ne conduce. Aşa că atâta timp cât am şi eu maşinuţa mea „stricată”, sau, mai modern, „setată diferit” în cap, totul e o.k. Chestia cu maşina şi reţeaua care ne conduce a devenit atât de la modă încât începe să explice toate fenomenele sociale şi cunosc oameni (tineri critici literari) care chiar cred că, spre exemplu, facebook-ul e dracul. Nu intru acum în detaliile acestor noi teorii de derogare a resposabilităţii spre „maşină” care, repet, e noul inconştient al lumii, dar vreau numai să le dau o veste bună celor care cred în astfel de draci: până şi de facebook există o mulţime de oameni care se plictisesc.

Revenind la dragul meu D2, îmi aduc aminte cum, de mică am simţit că evenimentele mi se prezentau, intrau în viaţa mea „coclite” ca mâncarea care oricât ar fi fost de proaspătă şi variată ia gustul lingurii de cositor la fiecare înghiţitură. Am mai folosit această imagine şi o voi mai folosi, mai ales că îmi aduce aminte de un persoanj din viaţa mea pe care l-am cunoscut extrem de puţin, dar care pare să revină din ce în ce mai des în amintirile mele, mai ales în duminicile interminabile: e vorba de cel care mai folosea linguri de cositor şi piepteni din os, străbunicul meu, un om pentru care viaţa părea să curgă regenerativ şi nu repetitiv. Avea ceea ce azi numim „înţelepciunea bătrânilor de la ţară”, moderat şi senin în toate, făcând cele ce se cuvin făcute, mai degrabă dintr-un impuls de om aşezat decât din supuşenie. Până şi moartea a transformat-o în ceea ce şi este: un fenomen natural. Poveştile despre moartea lui par de-a dreptul fanteziste pentru noi, care ne-am obişnuit să ne aşteptăm sfârşiturile oribile în mediile antiseptice ce ne vor colecta. Străbunicul meu a murit cu conştiinţa faptului că moare: stând pe băncuţa lui cuminte, la umbră, a simţit pur şi simplu ca a venit ceasul. A spus doar atât: „Hai Anuţă şi du-mă în casă că eu amu oi muri”. Zis şi făcut. Toţi sătenii veniţi după chiflă au remarcat că era un „mort frumos”, fără nici un fir de păr alb şi roşu în obraji. Adolescenţa mi-am trăit-o amintindu-mi şi suferind după moartea bunicului, un „mare neînţeles”, dar acum când mă trezesc oripilată sâmbătă de sâmbătă şi duminică de duminică în faţa unor meschine soluţii existenţiale (da, da, vina e a mea. Ştiu că în loc de asta aş putea salva lumea): a citi, a naviga pe net sau pur şi simplu a dormi aproape încontinuu amintirea acestui om înţelept şi aşezat senin în înţelepciunea lui mă bântuie tot mai puternic. Cum de a putut suferi gustul lingurii de cositor timp de 86 de ani în timp ce eu mă întreb aproape ionescian: cum de ai permis doamne să ajung la vârsta 33 de ani? E o imposibilitate logică camuflată meschin în posibilităţile mele biologice. După o perioadă în care aproape că mi-am construit ceea ce eu numesc o „personalitate epileptică”, percepând şi pândind doar momentele de „criză”, mai mult sau mai puţin literare, şi complăcându-mă în a-mi imagina lucuri care mai decare mai năstruşnice numai pentru a savura suferinţa de a le vedea izbindu-se de realitate, mă trezesc adesea gândindu-mă la seninătatea cuminte a străbunicului meu. Desigur, inclusiv izbirea de realitate nu e decât o parte a imaginarului specializată pe producerea unor concepte de tipul: „colectiv”, „social” etc. Iar o altă parte a imaginaului, cea pe care eu o numesc „kafkiană” pune practic în joc tot restul „specializărilor”, tulburându-le şi făcându-le să se comporte ca nişte mimoze sensibile la atingere, făcându-le să uite de sine şi de tot ce şi-ar fi putut dori în numele vinovăţiei. „Colonia penitenciară” ar merita interpretată şi din perspectiva echivalării vinovăţiei cu o subtilă perversiune erotică. Şi dacă mereu Kafka va fi inegalabil pentru mine e pentru că vorbeşte dinăuntrul acestei perversiuni fără a suferi de inutilele frivolităţi ale geniilor poetice care se cred „libere” de necesitate, dar în acelaşi timp se afundă într-o plutire stranie oscilând între vinovăţia resimţită la extrem şi transformarea ei în perverisune. Kafka e un Dante care şi-a îndepărtat, şi-a amânat „Beatricele” (până a le face inutile) prin scris, mai exact prin scrisori. Jurnalele stau mărturie. Oscilarea între vinovăţie şi descoperirea sinistrei perversiuni de a te simţi vinovat sunt motivul pentru care percepem un Kafka agonizat, ba demostrând inutilitatea scrisului, ba spunând că nu trăieşte decât când scrie. Şi asta nu implică nicio contradicţie. A scrie nu foloseşte artei, meşteşugului de a crea metafore (pe care Kafka îl detesta), ci în a descoperi punctul pervers în care se trăieşte. Şi asta nu presupune un în afară, un Dumnezeu sau o metafizică, căci perversul e cel care trăieşte subjugat şi condiţionat în mod dur de mecanismele de orice fel. De fapt, el mizează pe această subjugare cu care se identifică pentru a se individualiza în mod secret, la fel cum o făcuse „cavalerul resemnării” kierkegaardian a cărui artă era tocmai aceea de a nu se putea deosebi prin nimic de nimic. Dar personajele kafkine nu sunt nişte „cavaleri ai resemnării”, ci datorită descoperirii punctului pervers în care se trăieşte sunt nişte personaje care uită pe alocuri să sufere. Ele nu se pot confunda cu alte personaje care nu se deosebesc de nimic prin nimic şi cărora le revine de trăit câte un destin dramatic (de tipul personajelor literaturii ruse). Aura stranie a personajelor kafkiene se desprinde din momentele în care uită să sufere, şi sunt tocmai momentele în care s-ar presupune că ar trebui să o facă în modul cel mai acut. Orson Welles surprinde extrem de bine în „Procesul” momentele jucăuşe din casa labirintică a avocatului sau chiar cele de dinaintea morţii. Perversiunea de a trăi nu îşi suprapune clipele de intensitate sau de libertate cu cele ale vieţii în care e bine să nu ne deosebim de nimic prin nimic. Soluţiile aparente par să il sperie pe K. pentru că îl deposedează de controlul cu care se autosubjugă. Interpretarea deleuziană a lui Kafka în sensul liniilor de fugă, pe de o parte în „devenirea animal”, pe de alta în direcţia „maşinilor dezirante” este una dintre cele mai interesante. Totuşi în urma revoluţiilor onti-oedip care propun a învăţa nu să gândim altfel, ci să dorim altfel rămâne a ne întreba dacă dorinţele mai pot funcţiona dezlipite de fetişul de a folosi cuvinte cu sens. Pâna la urmă maşina dezirantă multiplicată şi multiplicantă nu funcţionează asemeni mai vechiului joc, care are nevoie de noi şi noi legi stabilite şi acceptate în mod arbitrar (absurd, în fond) doar pentru a-şi extinde câmpul? Nu e jocul un fel de control senin al autosubjugărilor? Devenirea animal nu e în cazul lui Kafka ducerea la extrem a acestui control? În posesia autosubjugărilor îmi închipui că poţi accepta senin să fii înjunghiat „ca un câine” sau poţi simţi stând la umbră că „amu oi muri” sau poţi să ţii chiar tu în mână frâiele milioanelor de D2 care te ţin la rîndul lor în ham. Şi nu o să mai trebuiască niciodată să intri pe facebook, să deschizi televizorul, cărţile sau ochii.

                                                   Oana Pughineanu

The Pop Non-Jesus / Andy Warhol

„I am a deeply superficial person” („Sunt o persoană profund superficială”), ar spune criticii, este cea mai bună autocaracterizare pe care Andy Warhol şi-a făcut-o vreodată. Unii dintre ei vor accentua pe „profund”, iar alţii pe „superficial”, unii îl vor comenta cu ajutorul lui Hegel, alţii cu ajutorul lui Robe-Grillet, ori, cred că Andy Warhol, ca mai toţi reprezentanţii pop, nu mai are nevoie de „ajutoare”. Dacă din el ţâşneşte o „filosofie”, la fel cum mai înainte ţâşnise din pisoarul lui Duchamp este pentru că filosofia eşuează în mod jenant în a practica sau a „crede” în suprafaţa pe care a instituit-o prin toate flamboiantele discursuri postmoderne.

Andy Warhol insistase în ultima parte a vieţii, când a făcut marea trecere de la „commercial art” la „business art”, ca toate portretele pe care le făcea la comandă să fie îndeajuns de mari încât, puse laolaltă, să ocupe un spaţiu considerabil în muzeul care le va găzdui. A umple un spaţiu, în artă ca şi în filozofie a devenit imperativ, atâta doar că în cazul filosofiei „a umple” nu poate deveni un exerciţiu pur vizual, superficialitatea/suprafaţa filosofică fiind condamnată la profunzime prin actul de a zgândări conştiinţa sau cel puţin atenţia cititorului. A umple timpul (fie cu trăiri proustiene, fie chiar prin metoda de a-l „superficializa” cu un orar ca şi umil accesoriu al progresului) va ţine mereu de profunzime, în măsura în care a umple timpul înseamnă şi a-l pierde, a-l resimţi ca pierdut. Cred că „filozofia” Andy Warhol este una care aboleşte instinctiv meteahna modernă de a ordona conştient pierderea de timp sau de a aştepta ca el să se coaguleze într-un punct intens de inspiraţie. Andy Warhol s-a definit întotdeauna ca fiind un simplu „recorder” şi majoritatea lucrărilor nici măcar nu-i „aparţin”, ideile fiind aproape întotdeauna primite de-a gata de la prieteni sau de la cei ce se întâmplau să treacă prin celebrul atelier „Factory”. Obsesiile lui Warhol: a privi ore în şir un obiect banal, a repeta imaginile, a deveni vedetă, converg toate spre ceea ce aş numi „depersonalizarea timpului” care, pentru a nu mai fi pierdut sau măcar pentru a nu mai fi susceptibil de a fi pierdut trebuie umplut la fel cum ai umple un perete gol cu postere. Producţia fabuloasă de picturi şi mai apoi filme (aproape că aş face o paralelă cu producţia din „Fabrica de absolut”), dă seamă în mod pur vizual nu atât de celebra alienare comentată de neîntrerupţii marxişti care deplâng şi azi în mod anacronic soarta muncitorului condamnat la a umple timpul fără a şi-l umple, ci şi de plăcerea care însoţeşte o astfel de depersonalizare. Incapacitatea notorie a lui Warhol de a compune naraţiuni (de unde şi fascinaţia lui pentru oamenii care „vorbesc mult” sau oamenii „frumoşi”) semnalizează că în absenţa poveştii maşina devine noua oglindă a lui Narcis, mânat mai degrabă de dorinţa de a fi reperat, decât de a se cunoaşte sau a se iubi. Ceea ce pune Warhol pe tapet e faptul că inclusiv fascinaţia de sine survine în urma unei producţii aproape interminabile de imagini şi nici pe departe prin oglindire. Între mine şi felul vizibil în care apar în lume nu există o distanţă chestionabilă filosofic, ci o producţie de imagini care sfârşeşte prin a mă fascina. Vedetele lui Warhol sunt reprezentative pentru acest mecanism în care scoaterea din anonimitate coincide cu excluderea cunoaşterii.  Portretele repetitive ale lui Marilyn Monroe sau Jackie Kennedy vorbesc de această putere a maşinii (în cazul de faţă, a aparatului foto sau a camerei de filmat) de a produce o sliced and framed reality, de a înscena atât de perfect fiecare moment încât prezenţa actorului, ca agent al interpretării, să devină inutilă. Ar fi interesant de urmărit o paralelă între seriile Warhol şi unele cadre din Modern times al lui Chaplin. Încadrarea coincide cu interpretarea, devenită şi ea mecanică, astfel că aşa numitul „screentest” la care era supus „actorul” din „Factory” devenea automat portret. Un obiect evident expus şi expus în mod evident precum supele Campbell, pachetele Brillo box sau faţa lui Marilyn la fel de recogniscibilă ca şi eticheta Coca-Cola concediază capacităţile umane de a construi în interpretare sensul („feeling exhaustied of immagination”). Până şi ideea de subversiune devine un non-sens şi cred că în ciuda încercării multora de a face din Andy Warhol un reprezentant al unei subculturi sau a alteia, sau chiar a unui soi de activism politic declaraţiile lui pot fi interpretate în cel mai bun caz în mod ironic, la fel cum ironică rămâne ca unică producătoare de istorie camera de filmat în finalul celebrului „Natural born killers”: „I love the liberation because after the «lib» the things that were always a mystique become understandable and boring, and then nobody has to feel left aut if they’re not part of what’s happening”; „Well, the reason I don’t sort of get ivolved in [politics] is because I sort of belive in everything. One day I really belive in this, and the next day i belive in doing that. I belive in no war, and then I do belive in war if you have to do it. I mean, what can you do about it?”

Unii comentatori au văzut o asemănare între culorile aplicate peste chipul lui Marilyn Monroe şi culorile icoanelor pe care copilul Andy Warhola le privea ore în şir pe pereţii bisericii. S-a vorbit de diferitele „arome” pe care mass-media e pregătită să le livreze diferiţilor consumatori. Filmele care au urmat perioada Brillo box, par să fie făcute pentru a răspunde întrebării: care e locul omului (sau ce mai e omul) în lumea care se reproduce mecanic de la sine? Cred că Warhol a descoperit două răspunsuri: omul „pur şi simplu”, neacompaniat de maşina de producţie (dar înglobat în ea) e fie o mare plictiseală, fie un ghem animalic de instincte erotice. Ceea ce e scandalos şi inacceptabil la Warhol e tocmai această expunere repetitivă, obsesivă a faptului că ceea ce ne scoate simultan atât din animalitate dar şi din minunatele poveşti despre om sunt maşina (producţia) şi banul. În mod sugestiv atelierul lui Warhol era populat numai de reprezentanţi ai extremelor societăţii (working class and high class), într-un amestec de subcultură (a se înţelege mai ales o cultură a drogului), prostituţie, criminalitate şi sofisticărie ipocrită excluzând „liniştita” clasă mijlocie, care se mai zbătea să împace educaţia (bildung) şi munca pe bandă, crezând în mod naiv în existenţa unui timp liber, „nereproductibil”, aproape autentic (celebrul „qualitie time” devenit „kodak moment”). Trecerea de la „commercial art”, ca artă pentru a câştiga bani, la „business art”, ca artă de a face bani este poate singurul moment în care Warhol încetează să fie un simplu „receptor”, devenind manipulatorul propriei producţii, devenind „conştient de sine”. Găsesc spectaculoasă alegerea, mai ales că ea survine după ceea ce unii ar numi un moment dramatic: împuşcarea, moartea clinică şi învierea din morţi. Nici măcar suferinţa fizică nu-l poate „individualiza” pe Warhol, ci îl face să îşi urmeze cu o ferocitate dusă până la oportunism obsesia de e deveni, mai mult decât un simplu element faimos care a schimbat „lumea artei”, un brand… un soi de vedetă canonizată, eternizată prin continua cumpărare şi simplitatea unei instante recognoscibilităţi. Warhol nu mai doreşte să devină Thruman Capote pentru care făcuse o pasiune morbidă în tinereţe şi căruia i-a dedicat prima sa expoziţie ca artist „necomercial”, ci începe să i se pară mult mai interesant şi, oricum, mai durabil, să devină ceva semănător unei sticle Coca-Cola.

 „Factory”, hot-spotul artiştilor şi renegaţilor anilor ’60 nu a fost decât cadrul exhibării unor personalităţi catalogate drept distructive care sperau în capacitatea unui manipulator sau poate doar a unui simplu muncitor cu aparatele reproducerii mecanice de a-i scoate din anonimitate. Nici Antichrist, nici Mantuitor, îl văd pe Warhol ca pe un Non-Jesus care regreta că nu era camera pornită în momentul în care unul dintre cei de-ai casei plonja în extaz de la etajul 6 (şi nu e vorba de singurul mort produs de „Factory”), nu atât pentru că era cuprins de o indiferenţă de dimensiuni estetice, sau pentru că era o personalitate autistă lipsită de orice responsabilitate sau intuiţie a altuia ca seamăn, ci pentru că a înţeles dorinţa oamenilor de a scăpa de povara de a fi şi altceva decât (propria?) imagine. Nu întâmplător, ultima lui „operă” este Cina cea de taină, o copie a celebrei picturi „tatuată”/„îmbrăcată” în culori de camuflaj.

                                                                                 Oana Pughineanu

To facebook or not to facebook?

Facebook, mai înainte de toate e un produs comic, în special datorită reacţiilor prin care apocalipticii integraţi şi integraţii apocaliptici se raportează la el. Una dintre cele mai comice reacţii vis-a-vis de facebook e cea care ne avertizează că ne pierdem „intimitatea”. Din perspectiva acestor apocaliptici integraţi, facebook a reuşit într-un scurt timp să dezaxeze omul în mod nemaivăzut până acum. Facebook-ul a făcut în 2-3 ani ce n-au făcut toate nihilismele în ultimii 200. Pe de altă parte se pune problema „securităţii”. Vreau numai să dau un exemplu care să demonstreze din nou că nici inescuritatea nu e o „invenţie” facebook, atâta doar că ea creşte în fucnţie de stupiditatea utilizatorilor reţelei. Exemplul e următorul: când am plecat pentru 2 ani cu o bursă la Roma am început cam la 2-3 zile de la intrarea in Italia să primesc în jur de 40-50 de mesaje de la diferite bănci şi poşte italiene al căror prag nu l-am călcat niciodată. După reîntoarcerea în ţară, în mod misterios, numărul acestor mesaje a scăzut. Practic au mai rămas vreo 3-4 bănci care încă nu s-au prins că nu mai sunt un potenţial „gentile cliente”. Menţionez că la plecarea din România nu eram utilizator facebook şi nici măcar nu mi-am cumpărat un telefon celular în Italia. Doar în al doilea an al şederii mele acolo am intrat în reţea, inclusiv în cea mobilă. Dar, în mod evident „reţeaua” ştia nu numai că sunt în Italia, ci şi că voi sta îndeajuns de mult încât eventual să mă folosesc de anumite servicii gen bănci şi poştă. De unde deduc asta? Simplu. Niciuna dintre rudele sau prietenii care m-au vizitat pentru câteva zile nu au primit astfel de mesaje. În mod evident „reţelei” nu-i convine să se consume în van pentru 4 milioane de turişti care stau câteva zile în vizită.

În fine, continuând lista declaraţiilor comice despre facebook în top se află înclusiv milionarul de 26 de ani care a creat facebook, mai mult din „greşeală” decât din geniu. De la absoventul care a inventat o joacă „computeristică” de cămin studenţesc, mai nou Zuckerberg pozează într-un fel de „salvator” al lumii, utilizând un limbaj de politician stângaci cu vise mesianice: „The mission of the company is to make the world more open and more connected”/ „Misiunea companiei este să transforme lumea într-un loc mai deschis şi mai conectat”. Nu mai are rost să comentăm astfel de ambalări „morale” ale produselor. De la preşedinţi la oameni de cultură, ele funcţionează de minune la vânzare. Ca orice alt utilizator al pieţei nici Zuckerberg nu-şi permite să spună simplu: „eu mă ocup cu făcutul de bani şi basta”. Revista Time a dedicat în luna mai a acestui an un număr tematic fenomenului facebook. Prima pagină sună promiţător: „Facebook... and how it’s redefining privacy. With nearly 500 million users, Facebook is connecting us in new (and scary) ways”. Textul pe care cititorul îl descoperă sub acest titlu bombastic nu „luminează” pe nimeni. În afară de faptul că autorul e un utilizator al reţelei confuz care a auzit şi el ca mai toţi că s-ar putea să facă parte dintr-un experiment „înfricoşător”, dar fără să definească exact ce s-ar înţelege prin asta, cititorul mai află  - mare noutate! -  că cineva, „în saptele afacerii”, face bani! Adică vă puteţi închipui aşa ceva? Dumneavostră când intraţi în reţea şi vă postaţi pozele cu copii sau câinii sau yahturile pe care le aveţi în posesie, de fapt, îmbogăţiţi pe cineva! Incredibil! Asta-i mai ceva ca geniul rău a lui Descartes. Desigur, unui occidental alb îi e absolut imposibil să dea un exemplu de activitate pe care el o face fără ca cineva, altcineva decât el, să câştige bani din asta. Dacă ar fi să fac o scurtă genealogie, probabil că acum 100 de ani când străbunica făcea covoare la război, nimeni în afară de zestrea fetei nu avea de câştigat, dar deja bunica mutată la oraş când făcea goblene cumpăra aţa şi „modelul”. Cred că opera lui Piero Manzoni „Rahat de artist 100% pur”... care s-a şi vândut... ne lămureşte îndeajuns asupra problemei cu „cineva care face bani”. „Money makes the world go round” şi datorită faptului că marea majoritate dintre noi nu ne-am născut artişti, şi, prin urmare când tragem apa plătim pentru asta. Când mi-am exprimat într-o discuţie punctul acesta de vedere, mi s-a spus că e înfricoşătoare „tendinţa asta a voastră, a tinerilor de a accepta sistemul aşa cum este, pentru că rămâne deschisă problema felului corectitudinii în care se obţin câştigurile”. Sincer, şi eu cred că „tendinţa asta a noastră, a tinerilor, e înfricoşătoare”, dar cred că discuţia despre „corectitudine” s-a cam încheiat din momentul în care „profitul” (şi poate chiar mai inocentul „surplus”) şi-a făcut apariţia pe scena istoriei. De la hoardele de cruciaţi în numele Domnului la haordele de brokeri de pe Wall Street nici o lege divină sau contractuală nu a împiedicat specia umană să urmărească „profitul”. Înainte de a urmări „corect” obţinerea de profit, problematică e însăşi urmărirea profitului, mai ales în condiţiile în care nu toţi o fac, ci sunt unii care ar urmări doar obţinerea unui „trai decent”. Dar lanţul slăbiciunilor se întinde chiar şi aşa la infinit, căci pentru ceea ce unii numesc „trai decent” există aproximativ 1 miliard de muritori de foame care văd respectivul „trai” ca pe un „profit”. Piaţa le fel ca orice altceva în lumea occidentalului alb se supune unor scheme mentale deja milenare. Surplusul a fost mereu vital în cultura noastră. Dumnezeu sau lumea ideilor, tot şirul metafizicilor mai mult sau mai puţin afectate de un spirit găunos scolastic au proclamat „ceva în plus” faţă de această lume. Şi chiar dacă aceste sisteme s-ar îndepărta într-atât de mult de noi încât să nici nu ne mai amintim cuvintele „Dumnezeu” sau „metafizică” tot va rămâne surplusul de excitaţie. Piaţa la fel ca Dumnezeul creştin al minunilor (de altă factură decât mistic) nu face decât să administreze surplusurile (inclusiv cele de excitaţie) care ar surveni dintr-un „exterior”. În acest sens nu e deloc surprinzător că în momentul în care se vorbeşte de „redefining privacy” nu se are învedere (nici articolul din Time nu o face) un concept intimist al intimităţii. Definirea se face strict din perspectiva unei concepţii „poliţieneşti”, în termeni de „supraveghere” şi de „vizibilitate”, adică din nou din perspectiva unor „mâini invizibile” exterioare şi excedând puterea noastră de comprehensiune asemeni mai vehciului bun Dumnezeu mort. Nu e vorba că facebook-ul nu ar fi un teritoriu al pericolelor (efectele de real ale reţelei sunt deplorabile: violatori care îşi găsesc victime, hit-man-i columbieni care publică liste negre şi execută persoane în funcţie de aceste liste). Din perspectiva comentariilor hilare asupra redefinirii intimităţii, facebook-ul nu face decât să reitereze aceleaşi metehne conspiraţioniste prin care lumea se explică şi funcţionează printr-un surplus miraculos exterior. Cred însă că pe lângă „mâinile invizibile” economice sau de alt fel, facebook-ul aduce cu sine un nou mod de „administrare” a excitaţiilor la care ziarul sau televiziunea nici măcar nu visau. Ceea ce-i reuşeşte facebookului mai bine decât tuturor alte forme de mass-media e distrugerea a ceea ce filosofii numeau „sinteza temporală” sau, mai pompos „omul ca proiect” care nu poate funcţiona în afara unei minime linearităţi temporale. Analiza pe care Eco o face asupra personajului Superman care funcţionează „numai dacă cititorul pierde controlul raporturilor temporale şi renunţă să raţioneze pe baza lor, lăsându-se astfel în voia cursului incontrolabil al întâmplărilor care-i sunt supuse şi menţinându-se în iluzia unui prezent continuu” se potriveşte de minune în acest caz. Atâta doar că Superman îşi încheia povestea în două ore, în timp ce utilizatorul de facebook nu are nevoie de nicio programare a intrărilor şi ieşirilor lui din reţea. Reţeaua spre deosebire de cinema, ziar sau Tv nu are orar, obţinând astfel întâietatea pe lista tehnologiilor care provoacă dependenţă şi urmăresc alterarea curgerii timpului. Facebook-ul este curgerea (heraclitiană?) despovărată de obligaţia devenirii. Evenimentele, adică pop-up-urile de pe ecran nu se acumulează undeva (în ceva de genul unei conştiinţe), ci pur şi simplu dispar (dispar pentru capacitatea individuală de a procesa un număr limitat de informaţii fiind păstrate în eternitatea şi infinitatea virtuală a reţelei). Locul din mijlocul paginii de facebook unde ai ocazaia să îţi foloseşti prietenii pe post de motoare de căutare, adică locul în care apar şi dispar postările se numeşte Acasă, Profilul fiind destinat exclusiv propriilor apariţii şi dispariţii. Facebook-ul nu face decât să administreze excitaţiile astfel încât alterarea timpului să se producă aproape instantaneu. Un dependent de facebook, la fel ca unul de substanţe stupefiante nu are răbdare să treacă prin lungile antrenări intelectuale care ar duce la alterarea timpului, la ieşirea din el. Utilizatorul reţelei de socializare nu vrea să fie un Dalai Lama specialist în tehnica meditaţiei, nu vrea să fie nici vreo Sfânta Teresa d’Avila şi nici măcar vreun filosof care gândeşte timpul pentru a ieşi din el. El se tratează de „căderea în cotidian” prin mii de alte punctuale „căderi în ctotidian”. Ceea ce reţeaua de socializare face este să accelereze un proces deja existent: disocierea trectului de prezent şi a prezentului de viitor. Dar asta cred că este o caracteristică a societăţii din momentul în care se bazează pe măsurare şi pe informaţie. Husserl şi Heidegger au făcut îndeajuns de mult critica acestui fenomen. Şi oricum, dacă stăm să ne gândim bine, cine a profitat de-a lungul istoriei de celebra cunoaştere sau construcţie de sine? De la greci încoace aceasta a fost apanajul câtorva care „se retrăgeau din lume” şi se supuneau unui drastice asceze. Asceza mai înainte de orice înseamnă supunereala o ordine. Carenţele în această construire şi cunoaştere de sine au început să se arate în momentul în care omenirea a început să fie fascinată de „coerenţă”. Thomas Nagel e unul dintre comentatorii care dezvăluie bine sistemele găunoase ale coerenţei (spre exemplu în sistemul juridic în care legile nu trebuie să se contrazică unele pe altele, făcând referire una la alta şi nu la cei care cad sub incidenţa lor). Avangardele şi acuzaţiile de ipocrizie la adresa burghezului dădeau seama de un conflict între „ordine” şi „coerenţă”. Burghezul e cel care se supune coerenţei pieţei, dar în acelaşi timp aplică în familie ordinea şi morala creştină. Că felul mai vechi de concepere a omului ca proiect, adică ca şi sinteză temporală scârţâie demult o demonstrează şi noile tehnici NLP şi de psihologie cognitivă care au înlocuit psihanaliza. Nu mai e vorba de a reconstrui o linie temporală, ci de a reprograma nişte circuite cerebrale.

După cum am observat şi cu altă ocazie tehnicile au tendinţa de a înlocui conştiinţa ca factor mediator între om şi lume, om şi om, om şi propriul sine. Tehnicile spre deosebire de conştiinţă nu au în vedere autodepăşirea în direcţia unui sens. Vechiul om al proiectului şi sintezei temporale a devenit unul al „momentelor punctuale”. Chiar dacă trăim în timpuri ce abuzează în „proiecte” nu e vorba de sensul „existenţail” al temrenului. Omul se pregăteşte pentru acumulare şi autodepăşire şi mai puţin pentru moarte. Proiectele, oricât de mult timp ar lua nu fac decât să transorme orele sau anii în punctualităţi temporale. Facebook-ul face acelaşi lucru, dar ocupându-se de administrarea excitaţiilor sau, mai de grabă de administrarea câmpului în care fiecare utilizator, în funcţie de iscusinţă îşi face rost de autoexcitaţii. Oamenii care postează poze, gânduri sau filmuleţe pe facebook o fac pentru a vedea ce comentarii, ce reacţii suscită din partea altor utilizatori. E imposibil, ca odată ce postezi ceva ce ţie ţi se pare teribil de interesant să nu ai tendinţa de a controla din ce în ce mai des pagina de facebook pentru a vedea comentariile „prietenilor”. Utilizatorul de facebook există asemeni conversaţiei de telefon, exact în momentul în care are loc şi exact pentru atâta timp cât are loc. Şi odată ce a gustat din acest tip „existenţă” despovărată de truda proiectului îi e imposibil să mai renunţe la ea. E dispus să facă extrem de multe pentru a înmulţi momentele acestea, inclusiv să îşi creeze mai multe pagini/identităţi false. S-ar putea spune că acest utilizator nu face decât să sufere de mai vechea „dorinţă de a fi dorit”. Atâta doar că suferă de dorinţa de a fi dorit concomitent cu dorinţa de a fi lăsat în pace. „Prietenii” de pe facebook sunt nişte androizi care au menirea de a-l „percepe” pentru a-l face să existe în momentul intrării în reţea. Ei funcţionează după modelul switch of - switch on dând utilizatorului senzaţia că răspândirea eurilor sale iresponsabile e nelimitată. Senzaţia de ego (nu de identitate) e direct proporţională şi deductibilă cu numărul de feed-back-uri (să mai amintim faptul că pe facebook nu există dislike button?). Lipsa de proiect instantaneizează subiecţii (poate pe unii prea mult, din moment ce există un imn al plictisiţilor de facebook) într-atât încât am putea spune că la fiecare nouă intrare utilizatorul ar putea exclama asemeni bătrânicii ditr-un poster demotivaţional: „oi avea eu Alzheimer, dar măcar bine că nu am Alzheimer. Alzheimer/Facebbok: îţi permite să întâlneşti oameni noi în fiecare zi”. Aşa că răspunsul la întrebarea „To facebook or not to facebook?” e „Whatever! Nobody remembers. Nobody gives a fuck”. Dar gândiţi-vă bine! Vă dă statul, şcoala, sistemul medical sau alte instituţii respectabile şi pline de proiecte alte tipuri răspuns?

Oana Pughineanu