În 1968 un comitet Harvard a introdus celebrul criteriu al morții cerebrale în stabilirea momentului în care o ființă umană încetează din viață (Ad Hoc Committee of the Harvard Medical School to Examine the Definition of Death). Disputele morale și legale care i-au urmat sunt le fel de extinse precum cele legate de stabilirea momentului în care viața începe. Este evident că o definire strict biologică a acestor momente nu este posibilă, descoperirile științifice fiind o provocare pentru pozițiile sau presupozițiile noastre morale și invers. Acceptarea morții ca moarte cerebrală are de-a face cu viziunea conform cărora trupurile sunt vii în măsura în care sunt ”ghidate” de un element dătător de sens și unitate: sufletul, conștiința. În mod tradițional moartea era definită ca încetare a respirației și circulației. Dar o dată cu acceptarea morții cerebrale se nasc noi întrebări: „Provocarea în definirea morții este de a determina când sistemul biologic este autoreglat în serviciul întregului și când reflectă doar proprietățile intrinseci ale părților celulare” („The challenge in defining death is to determine when the biological system is self-regulated in the service of the whole and when it merely reflects the intrinsic properties of cellular parts”, Condic, M. L. 2016, Determination of Death: A Scientific Perspective on Biological Integration, Journal of Medicine and Philosophy 41).
Nimic nu demonstrează mai bine imposibila definire strict biologică/științifică a morții decât faptul că această definiție a fost acceptată treptat în statele SUA și pentru un timp puteai fi declarat mort în Kansas dar viu în Missouri.
Dar unul dintre aspectele cele mai interesante ale noii definiții „biologice” a morții este redefinirea „biologică” a vieții. În 2008 Consiliul de Bioetică al Președintelui (care îl consilia pe George W. Bush în privința chestiunilor legate de tehnologie și bioetică) a revizitat chestiunea morții cerebrale doar pentru a o reafirma cu și mai multă convingere. „Majoritatea membrilor Consiliului au acceptat insuficiența totală a creierului ca criteriu pentru determinarea morții. Ei au continuat să definească existența organismului uman ca întreg, nu în termenii integrării interne a părților sale, ci în termenii interacțiunii și integrării organismului cu mediul său într-un mod care să susțină viața. Potrivit Consiliului, persoanele cu insuficiență totală a creierului sunt morți deoarece corpurilor susținute în mod artificial în condițiile morții cerebrale le lipsește «impulsul» și «nevoia simțită» de a respira și a interacționa conștient cu lumea. Au pierdut ireversibil capacitatea de a se angaja în relații cu lumea înconjurătoare pentru a-și asigura existența” (a majority of members of the Council nonetheless accepted total brain failure as a criterion for determining death. They went on to define the existence of the human organism as a whole, not in terms of the internal integration of its parts, but in terms of the organism’s interaction and integration with its environment in a life-sustaining way. According to the Council, individuals with total brain failure are dead, because artificially sustained whole-brain dead human bodies lack the spontaneous „drive” and „felt need” to breathe and interact consciously with the world. They have irreversibly lost the capacity to engage in commerce with the surrounding world to secure their sustenance”, John P. Lizza, Exploring the Philosophy of Death and Dying: Classical and Contemporary Perspectives, Edited by Michael Cholbi and Travis Timmerman, Routlege 2021). De la o definiție internă a vieții (ca integrare/conlucrare internă a părților) se trece la una externă (un organism care se poate angaja în schimburi conștiente cu mediul), interesul fiind acela al autonomiei și autosusținerii. Viața nu este definită doar în virtutea presupoziției că are nevoie de un suflet, de o conștiință, ci și de presupoziția că ele trebuie să fie active, productive. Susținătorii morții cerebrale aduc mereu ca argument ceea ce se numește „the decapitation gambit”, faptul că posibila menținere artificială în viață a unui corp decapitat nu l-ar transforma într-un om viu, și acel corp nu s-ar „număra printre noi, cei vii”.
Criticii acestei definiții extrem de „extrovertite” a vieții și extrem de „introvertite” a morții, precum Shewmon se întreabă de ce „nenumăratele funcții biologice integrate (de exemplu, homeostazia, echilibrul energetic, reglarea temperaturii, vindecarea rănilor, apărarea imună, digestia, eliminarea deșeurilor, gestația etc.) nu sunt dovezi ale impulsului spontan și ale nevoii simțite de organism să răspundă într-un mod care să susțină viața?”
Cu siguranță, acceptarea morții cerebrale nu se bazează doar pe presupoziția metafizică a sufletului sau al unui principiu unificator, ci și pe cea a superiorității speciei umane (Michael Nair-Collins). Pentru cei care critică moartea văzută ca și moarte cerebrală, organismul se definește ca un agregat în care părțile cooperează pentru a ține piept entropiei, proces care are loc prin „funcțiile reciproc interdependente ale organelor, țesuturilor și celulelor, toate acestea contribuind la homeostazie”. Moartea cerebrală este încă un mod de a afirma că omul este ontologic diferit de toate celelalte ființe, prin urmare și moartea lui trebuie să fie la fel. Nu este moartea unui organism (deci nici a unui animal), ci pierderea unor calități superioare cu care natura sau zeii l-au înzestrat. Ca o ironie a sorții, noi descoperiri științifice definesc ca viu un organism pe care adepții morții cerebrale l-ar numi mort. Este vorba despre xenoboți, „roboții vii”, forme de viață sintetice obținute prin asamblarea unor celule din embrioni de broaște și care au capacitatea de a se auto-replica și de a îndeplini anumite acțiuni programate. În cazul de față pentru a fi viu este necesară doar capacitatea de replicare și inserarea într-o linie de producție (cercetătorii speră ca acești roboți vii vor putea fi folosiți în viitor pentru „a curăţa deşeuri radioactive, a colecta plastic din oceane, a transporta medicamente în corpul uman sau a curăţa arterele”). Moartea cerebrală asigură intrarea organelor în linia de producție, în măsura în care este o sursă legală pentru donarea de organe. Viața corpului în condițiile morții cerebrale nu mai este considerată demnă de interes din perspectiva noilor definiții care pun accent pe interacțiunile cu mediul. Desigur, nu este vorba de a contesta alegerile pe care un individ le poate face în deplină conștiință de cauză (cererea dreptului la eutanasie face parte dintre alegerile pe care unii oameni vor să le facă). Dar rămâne să ne întrebăm dacă de dragul acțiunii și al unor presupoziții despre superioritatea vieții umane nu cumva ”închidem prea repede ușa” peste niște procese complexe de care organismele sunt capabile în stare inconștientă. În fond, multe dintre funcțiile care ne mențin în viață se realizează automat/inconștient. Robotul viu din noi nu încetează să trăiască doar pentru că noi nu îi mai dăm ordine. Trebuie să adăugăm ororii unei vieți în agonie sau a unei vieți lipsite de demnitate oroarea de a fi sau de fi învățați să ne concepem ca pe niște agregate de unică folosință?
Oana Pughineanu
