De când Foucault analiza
capitalul uman lucrurile au „evoluat” în domeniul investiţiei
de sine. Nu doar că individul trebuie să se gestioneze ca pe o
întreprindere, ci mai mult decât atât, mai nou trebuie să se
gestioneze şi ca pe o instituţie mass-media (reţelele de
socializare democratizează reproducerea mecanică care, de obicei
era în puterea celor care deţineau mijloacele de producţie). Artei
exploatării de sine i se adaugă arta expunerii de sine, prima fiind
practic de nesusţinut fără a doua. Nu mai e vorba aici de o
apariţie spontană, mai mult sau mai puţin deşănţată, mai mult
sau mai puţin fericită sau distractivă, gen „Românii au
talent”, la fel cum nu mai e vorba nici de apariţiile boematice
care şi-au pierdut cu totul farmecul (presupun) într-o lume de
clubbing, unde, din nou, vorba lungă e sărăcia imaginii. Paginile
personale ale celor care doresc să devină lideri de opinie sau care
pur şi simplu simt presiunea acestui nou spaţiu public ca
transformându-i în lideri de opinie arată „comme il faut”,
respectând şi în glume limitele corectitudinii politice care, după
cum se ştie, poate provoca pierderea locului de muncă şi varii
stigmatizări. Facebookul potenţează la maxim autocenzura şi
fabricarea „selfie-ului perfect”. Apariţiile „spontane” sunt
procesate de marile instituţii care au resursele necesare pentru a
construi o scenă îndeajuns de mare. Arta pop şi instituţiile
media au înţeles nevoile acestui nou narcisism şi locuri precum
Factory-ul lui Andy Warhol sau studiourile de televiziune au
funcţionat şi funcţionează, practic, folosind acelaşi principiu:
oferă un spaţiu unde fiecare este invitat să „fie el însuşi”.
Succesul este garantat pentru că e mereu însoţit de efectul
non-elitar care maschează cu strălucire inechitatea. Expunerea
obscenă a corpurilor „talentaţilor” este cea mai semnificativă
formă de „divertisment pentru divertisment”. Fiecare este
deosebit şi place în acelaşi timp tuturor. Fiecare se autoexprimă
pentru a deveni viral. Scena poate crea inclusiv spaţii
egoist-altruiste precum în emisiunile „Dansez pentru tine”.
Oameni care vor în majoritatea cazurilor să salveze de boli grele
rude care nu-şi permit tratamentele scumpe, sunt puşi de bună voie
să producă circ pentru mult râvnita pâine. În viaţa de zi cu zi
ei sunt cei care produc pâinea pentru circari, dar puterea de
atracţie a ecranului este, dacă nu locul unei transfigurări,
atunci, cu siguranţă, locul unei teleportări. Aici, pe micile
touch screen-uri sau pe marile plasme se joacă la miză mare. În
termeni filosofici „divertismentul pentru divertisment” produce
un nou raport între două tipuri de libertăţi. Sau mai bine spus,
o pune pe una în slujba celeilalte. Una este, dacă îl urmăm un
clasic precum Kant, „libertatea pentru”, cea etică, prin care
acţionăm încercând să urmăm imperativul categoric, iar cealaltă
este „libertatea faţă de” care a luat multe forme, cea mai
„nobilă” aparţinând domeniului estetic în vremea apusului
romantic dispreţ faţă de lume. În zilele noastre dispreţul faţă
de lume nu mai implică retragerea într-o creaţie ermetică, ci cel
mult, o combinatorică parodică, un meme viral sau o expunere
copy-paste fără sfârşit a realităţii. Între o transmisie live
şi o galerie de artă care afişează obiecte Ikea doar criticul
rafinat mai poate face o diferenţiere. Ca de obicei el este antrenat
să creadă şi să vadă ceea ce vulgul nu poate vedea, dar de data
asta nu din cauza caracterului incomprehensibil, ci datorită
evidenţei zdrobitoare. Între iubitorul de divertisment şi cel de
artă (să presupunem că ele nu se suprapun total) o comică
diferenţă se insinuează. Pentru primul e frumos ceea ce place fără
concept (taletnul: o voce fantastică, un corp abil, un meşteşug
oarecare practicat de un amator), în timp ce al doilea are nevoie de
concept pentru a-şi explica diferenţa atât de fină, transparentă
între galeria Ikea şi Ikea (Ikea încă place fără concept şi
toate formele abile de publicitate doresc să obţină din partea
cumpărătorului/consumatorului emoţional, această faimoasă
plăcere pe care galeria de artă dorea să stoarcă din meschinul
burghez. Acum, galeria de artă poate deveni proria casă, iar muzeul
rareori mai place fără concept. El face parte din consumul de
status: ai sau nu selfie cu Monalisa?).
Dar făcând abstracţie
de conceptul care trasează diferenţe şi creează valori estetice
şi financiare, trebuie să observăm că în lumea capitalului uman
şi a mass-mediei de sine, orice libertate pentru, este posibilă
doar dacă e ajutată, promovată şi susţinută de libertatea faţă
de. Totuşi, ecouri din vremuri apuse, când accesul la expunere era
atât de restricţionat încât valoarea trebuia produsă sau cel
puţin produsele trebuiau selecţionate înaintea expunerii mai
bântuie şi în zilele noastre. Ele nu fac, de fapt, decât să
creeze confuzie în acelaşi timp în care livrează tot prin
expunere, principiile solide a lumii apuse.
Un astfel de caz este
indignarea produsă în rândul „clasei creative” şi a „clasei
self-made manilor” de apariţia de succes a maneliştilor în
cultura de club a Clujului. Florin Salam invitat acum vreo lună şi
o altă formaţie care a electrizat scena TIFF-ului au cântat pentru
un public exclusiv hipsteresc şi îmbătat de plăcere fără
concept. În urma acestei isterii colective Adevărul a preluat un
comentariu deştept postat pe facebook de către un IT-ist (nu
insistăm asupra autorităţii de necontestat a părerilor celor care
câştigă peste salariul minim sau mediu în niciun domeniu, fie el
estetic, politic sau economic). Mesajul e simplu şi vizează nu doar
manelizarea tiff-ului ci, mai ales, se adresează buzunarului oricui:
„Aţi celebrat faptul că sunteţi nişte proşti care plătesc
impozite inclusiv în locul maneliştilor”. „Văd multă lume
inflamată pe tema manelizarii de la TIFF. Sincer, nu mă
interesează, fiecare are dreptul să se manifeste în felul lui.
Marea mea problemă este cu impozitele. Dacă la mine la firma "uit"
să plătesc chiar şi 10 RON la impozit pe profit sau TVA, sare
ANAF-ul pe mine, popreşte conturi, etc... Când vine vorba de
băieţii ăştia, facem filme despre cum fac ei mii şi zeci de mii
de euro într-o singura noapte. Până când nu voi vedea acelaşi
tratament aplicat de ANAF ca şi în cazul meu, plătitor regulat şi
riguros de taxe, îmi rezerv dreptul să-i cataloghez drept ceea ce
sunt. Nişte evazionişti nenorociţi, mână în mână cu nişte (o
parte, nu toţi) funcţionari la fel de nenorociţi care îi
protejează. Asta ca să nu ajungem la subiectul justificării
averilor considerabile acumulate până în acest moment, lucru în
legătură cu care aceeaşi evazionişti nenorociţi (publici şi
privaţi) tac mâlc.” Cu siguranţă acelaşi IT-ist nu are
probleme cu Avoniz-area Tiffului, cu McDonaldizarea Tiff-ului. Nu se
întreabă nici câtă evaziune legală şi consimţită fac marile
firme care sponsorizează Tiff-ul. Self made-man-ul nu vede mai
departe de lungimea taxei lui... IT-istul e un executant de calitate.
Nu va fi niciodată plătit precum confratele lui european sau
american pentru aceeaşi muncă, dar ce contează? E mai bine plătit
decât capra vecinului şi poate să-şi ia cel puţin un sandwich cu
avocado pe zi plus o limonadă la preţuri de neconcurat. Nu are
nicio problemă cu Untold şi alte blănuri cultural-artistice
plătite din taxele lui. E la fel de ignorant ca oricare altul. Nu
poate face diferenţa între un „Picasso şi un accident de maşină”
dar ştie exact unde se poate expune cu converşii #rezist şi unde
se poate imersa în cultura ceaiului ca să pară că poate face
diferenţa, în timp ce râde de ţoapa care merge la biserică-mall
să-şi expună tocurile roşii. Şi nici prin cap nu-i trece că
manelizarea Tiff-ului nu e decât felul în care hipsterii transformă
minorităţile şi, în general, orice tip de cultură în propriul
„souvenir” kitsch. Pe plan estetic, desigur, gusturile nu se
discută. În fond manelele învârt aceeaşi ciorbă binară la care
inconştientul self-made man-ului rezonează: io cu fraţii mei pe de
o parte, duşmanii pe de alta, self-made-ul şi confortul familiei
sale pe de o parte, rataţii şi asistaţii social pe alta, elita
corporatistă pe una, prostimea pe alta. Plus suferinţele din amor.
Dar parcă aici manelistul iese mai sus la testul de „romantism
eminescian”. Self made-ul pierde investiţii şi-n relaţii,
manelistul mai plânge, mai moare de dor.
Oana Pughineanu