Zilele trecute mă „delectam” citind minunata carte a lui Stenibeck, Perla. Am redescoperit în ea descrierea unui gen de univers-capsulă, care la noi a fost descris cu o mare acurateţe de Slavici, deşi mulţi continuă să vadă în el nimic mai mult decât un scriitor „tezist”. În fine, credeam că citind o carte intitulată „Creierul femeii” şi scrisă de un doctor într-ale neuroştiinţei voi scăpa de „gustul amar” al primei printr-o doză adecvată de „realitate”. Spre surprinderea mea, această a doua carte, parcă venea în continuarea primei, vorbind şi prezentând pe cât se poate de obiectiv o altă capcană, de fapt, prezentând cea mai gigantescă capcană dintre toate. Surprinderea de care vorbesc a survenit în special datorită faptului că celelalte lecturi ale mele despre creier s-au soldat „pozitiv”, luând drept bun optimismul cercetătorilor care vedeau în creier singurul organ care „nu îmbătrâneşte”, singurul muşchi care, antrenat corespunzător (printr-o paletă diversificată şi continuă de informaţie), nu se atrofiază. Citind cartea lui Louann Brizendine mi-am dat seama că tot ce aflasem până atunci se referea în mod special la creierul masculin, binecuvântat cu o stabilitate hormonală de granit pe întreg parcursul vieţii. În plus cercetările dedicate creierului feminin abia încep să se dezvolte, medicii începând să găsească de puţin timp interesant inconvenientul pe care îl ocoleau de decenii: „Profesorul, de sex masculin, mi-a desconsiderat întrebarea (legată de experimente cu femele), precizând: «Nu folosim niciodată femele în contextul studiilor noastre – ciclul lor menstrual ne-ar da peste cap toate datele»”.
Dacă ar fi să descriu cartea într-o propoziţie cred că aş spune despre ea că este în multe privinţe „schopenhauriană”, sau, mai exact, confirmând multe dintre intuiţiile „tăioase” ale filosofului amintit care, în ciuda unei atât de bune înţelegeri a vicleşugurilor naturii şi raţiunii, a sfârşit prin a se consola după eşecurile amoroase în prezenţa pudelilor pe care îi adora... probabil pentru temperamentul lor specific, isteric-feminin. Reacţiile neuro-chimice ale creierului, neschimbate de milioane de ani, sunt perfect setate – atât de perfect încât e de-a dreptul penibil şi banal - pentru recunoaşterea partenerului ideal întru reproducerea speciei. Din perspectiva creierului invadat de hormoni nimic nu pare să fie mai adevărat decât formula filosofului cinic după care „Când sufletele au impresia că s-au întâlnit, de fapt s-au unit corpurile”. Însă, nu e vorba atât de întâlnirea a două corpuri, cât despre întâlnirea unui corp masculin cu un creier feminin. Rog misoginii a nu se alerta, deoarece formula nu presupune contestarea supremaţiei autiste a creierului masculin, ci mai degrabă o stare deplorabilă pentru creierul femeii. Dr. Brizendine expune toate etapele (începând cu fătul şi terminând cu menopauza) în care creierul feminin este „puternic drogat” în scopuri „altruiste”, fiind astfel programat pentru „iubirea seamănului” în special dacă seamănul se numeşte „copil” („Unele regiuni cerebrale suferă transformări în proporţie de 25% în fiecare lună”). Succesivele băi de estrogen pe care fetiţele încep să le suporte masiv încă de la vârsta de 1 an nu se vor încheia decât la menopauză, sau, mai precis provocând menopauza, creierul dezorientat în lipsa acestui hormon intrând practic în sevraj. Multe femei declară începând de la vârsta de 50 de ani că încep să vadă viaţa altfel, să fie preocupate şi de altceva decât de familie, simţind că li s-a ridicat un „văl de pe ochi”. Pentru norocoase viaţa chiar poate începe din nou, în special cu ajutorul unui divorţ, însă majoritatea nu pot face faţă depresiei de „a-şi fi aruncat anii cei mai buni pe geam”. Estrogenul nu mai îndeplineşte funcţia de „opiu al neamului femeiesc”. Oxitocina care se degajă în cantităţi însemnate la atingerea copilului, provocând doze considerabile de plăcere dispare şi ea.
Desigur, toate aceste dezastre hormonale care se înlănţuie până pe la vârsta de 65 de ani sunt compensate pe de altă parte de capacităţi de care un creier masculin este aproape total văduvit. „În centrii limbajului şi ai auzului, femeile au cu 11% mai mulţi neuroni decât bărbaţii. Sediul formării memoriei – hipocampul – este mai dezvoltat la nivelul creierului feminin, la fel cum se întâmplă şi cu circuitele cerebrale specializate pe funcţia limbajului şi a observării emoţiilor celorlalţi”. În viaţa adultă, 90% dintre femei pot detecta o gamă extrem de variată de emoţii în timp ce majoritatea bărbaţilor pot să-şi dea seama că ceva „nu e în regulă” doar odată cu ţipetele sau lacrimile. Procesul care înlesneşte „intuiţia” feminină se numeşte „oglindire” şi constă în imitarea inconştientă a fizionomiei, a posturii corporale, a respiraţiei celuilalt, oferind astfel creierului informaţii pentru a putea fi interpretate de o bancă de date pe care femeia o avea deja formată la un an. Împotriva prejudecăţilor de gen, abilităţile „ştiinţifice” ale fetelor şi băieţilor nu diferă până la adolescenţă, când intervine a doua mare „drogare” a creierului feminin cu estrogen (primul val de estrogen o făcuse deja pe fetiţă ca în loc să se joace cu maşinuţa să o învelească în pătură şi să îi spună că „totul va fi bine”). Găsesc interesantă informaţia legată de agresivitatea feminină care se canalizează extrem de bine pe „limbaj”, şi care acţionează concomitent cu necesitatea hormonală de „bunătate” de care are nevoie creierul drogat.
Pe lângă impulsul de îngrijire a celuilalt şi impulsul de a evita orice conflict, apare dorinţa de a construi o reţea cât mai vastă de relaţii nu numai pentru obţinerea unei „securităţi”, cât pentru construirea unui mediu în care adolescenta să se simtă în „centrul atenţiei”. E de asemenea interesantă deducţia după care asemenea altor primate, femeile şi-au dezvoltat capacitatea de a relaţiona, la fel cum strămoaşele lor se uneau folosind până la 17 tonuri de „ceartă” pe zi pentru a se apăra de agresivitatea masculului care abia dacă putea folosi 3-4 tonuri în câţiva ani. Dar există şi o motivaţie biologică pentru care fetele „merg împreună la baie”. A se regăsi într-o comunitate care le permite să-şi mărturisească una alteia „secrete sentimentale” le provoacă adolescentelor „o secreţie majoră de dopamină şi oxitocină, care reprezintă recompensa cea mai mare şi mai consistentă, în afara celei obţinute prin orgasm”. Rămâne în continuare un mister felul în care, deşi băieţii nu merg „împreună” la baie, o pot folosi în comun în ipostaze mult mai lipsite de intimitate decât o fac femeile. Asta până în momentul în care cititorul ajunge la capitolul dedicat „creierului de sub centură” unde devine evidentă indiferenţa creierului masculin la ceea ce presupune intimitatea şi totala lui concentrare pe un univers pe care îl putem numi „interior” fără a-l împopoţona cu atribute romantice, deoarece în cazul de faţă „interior” însemnă doar „fără contact cu o altă subiectivitate”.
Receptivitatea extrem de ridicată a creierului feminin faţă de expresiile faciale şi faţă de tonuri este remarcată din prima zi de viaţă a unei fetiţe care poate deja percepe plânsul unui alt copil. Desigur, percepţia acută a stărilor celorlalţi poate „distruge” pe viaţă viitoarea femeie. Tipurile de feţe (deprimate sau nu) pe care fetiţa le percepe în primul an de viaţă îi vor afecta definitiv gradul de seninătate cu care va percepe în continuare mediul înconjurător. Băieţii, concentraţi mult timp aproape exclusiv pe obiecte rămân puţin afectaţi de trăsăturile feţelor celor care îi înconjoară în prima copilărie.
Freud este confirmat în intuiţiile sale privind „ataşamentul faţă de obiectul iubirii” specific feminin, care nu este atât rezultatul (sau nu numai rezultatul) condiţiilor culturale care ne programează, cât (şi aici îmi exprim regretul faţă de feministe) rezultatul unor programării hormonale pe care creierul le urmează cu sfinţenie de milioane de ani. Desigur, asta nu face ca feminismul să fie total „dezactivat”, ci din contră, îi oferă o bază ştiinţifică pentru a milita pentru o egalitate socială şi financiară care să scoată munca feminină legată de îngrijire din rândul muncilor „degradante”. Pe de altă parte, teoriile mai „aplicate” ale lui Freud sunt complet infirmate... dar las cititorului plăcerea de a le descoperi singur... limitându-mă la a menţiona că lubrifiantul nu reprezintă o soluţie... De fapt lucrurile devin într-atât de complicate încât un bărbat care iubeşte sincer o femeie ar trebui să o ia de soţie, iar astfel ea se va simţi îndeajuns de sigură/asigurată pe toate planurile încât să îşi permită luxul de a-şi lua un amant care să o satisfacă. „... odată ce căminul este protejat, ele vor resimţi nevoie biologică de a ieşi cu bărbaţii care au cele mai bune gene. [...] O lovitură aplicată mitului fidelităţii feminine constă în micul secret murdar scos la iveală în studiile de genetică umană – până la 10% dintre taţii care au făcut obiectul cercetărilor nu erau înrudiţi genetic cu copii de care erau siguri că sunt ai lor”.
În concluzie, creierul feminin se naşte şi redevine după un ocol de zeci de ani un „egal” al celui masculin. Odată încheiat efectul estrogenului care deturnează creierul „ştiinţific” spre cel „sentimental” femeia între 50 şi 100 de ani (după sevrajul numit menopauză) este liberă să experimenteze senzaţia pe care bărbaţii o numesc cu mândrie „autonomie”. Nu pot să închei decât remarcând că în ciuda „inegalităţilor” (devenite de-a lungul istoriei „nedreptăţi”) înscrise natural în codul genetic şi cel hormonal al celor două sexe, rămâne de admirat capacitatea nemaipomenită a creierului de a-şi descoperi propria lipsă de libertate.
Oana Pughineanu
