Staulul global. Mugetul de masă şi glisarea sensului

Nu doresc să vorbesc din nou despre Occupy Wall Street. Mă voi folosi totuși de acest eveniment și de unele reacții pe care le-a provocat pentru a evidenția un mecanism ce pare să întunece multe conștiințe... un mecanism care în trena deconstructivismului are tendinţa de a dizolva orice tentativă de filosfie pactică, sau mai bine să-i spunem de paxis teoretic, într-un soi de pragmatism poetic à la Rorty sau într-un „terorism al obscurantismului” (expresia îi aparţine lui Foucault şi e extrasă dintr-o convorbire pe care o purtase cu Searle despre Derrida) de tip deconstructivist. Mișcarea Occupy Wall Street e întoasă pe toate părțile de parcă din ea ar trebui sau s-ar putea extrage un decoct pur, fie pentru a-l omologa în ceva care cu îndeajuns de multă imaginație s-ar numi o luptă fictivă de clasă, fie pentru a da în vileag, nimic mai mult decât o trivială evidență: pe cei 1% și pe cei 99% (sau conform unei analize din The Guardian pe cei 0,1% ”contra” celor 99%. Restul de 0,99 stau la loc călduţ). Trebuie să remarcăm că dacă această revoltă vizează inegalitățile, ea o face extrem de selectiv. E revolta celor care întrețin sistemul contra lipsei de fair-play a sistemului. Cred că s-ar potrivi de minune în cazul de față cuvintele acelui Derrida care voia (?) să salveze onoarea rațiunii, explicându-ne că trebuie să ne ferim de bolile sale autoimune. Căderea bursei exemplifică perfect acest soi de boală. Dar inegalitățile sunt mai stratificate și mai profunde. Pe lângă cei care se luptă cu sistemul pe care îl întrețin se găsesc și cei care îi întrețin pe cei care se luptă cu sistemul pe care îl întrețin. Dacă ar fi să iau cazul Italiei, românii, vietnamezii și alte minorități ocupă locul acestor întreținători de gradul doi, sunt un soi de paraziți-necesari. Devin cei dintâi, în revolta lor, purtătorii de cuvânt ai celor din urmă? Devin italienii purtătorii de cuvânt ai românilor sau vietnamezilor? (Sau devin americanii purtătorii de cuvânt ai mexicanilor care le traversează granița?) Da și nu. Da, în măsura în care Europa are nevoie de o creștere a a populației și de muncă ieftină (cu cât mai discreditați, cu atât mai ieftini). Nu, în măsura în care Europa are nevoie de o creștere a populației și de muncă ieftină. Pare contradictoriu? Așa și este, sau mai bine spus, așa ar trebui să fie. Reluîndu-l pe Derrida, putem explica extrem de elegant paradoxul: e vorba de eterna și occidentala „eterogenitate dintre dreptate și drept [care] nu exclude, ci dimpotrivă, implică indisociabilitatea lor: nu există dreptate fără trimiterea la determinații juridice și la forța dreptului, nu există devenire, transformare, istorie și perfectibilitate a dreptului care să nu facă trimitere la o dreptate, care îl va exceda totuși întotdeauna. A gândi, împreună, și această eterogenitate, și această indisociabilitate, înseamnă a lua act, mărturisind, de o auto-delimitare care divizează rațiunea și care nu e fără raport cu a anume auto-imunitate. [...] Potrivit unei tranzacții de fiecare dată inedite, rațiunea tranzitează și face concesii între, pe de o parte, exigența rațională a calculului sau a condiționalității, și, pe de altă parte, existența intransigentă, altfel spus de nenegociat, a incalculabilului necondiționat” (citatele sunt extrase din „Lumea” lumilor ce vor veni, în Deconstrucţia politicii, ed. Idea Design&Print, 2005). Cu alte cuvinte, da, în măsura în care avem în vedere calculele pieţei, nu, în măsura în care mai credem că există ceva incalculabil în om. Problema post-modernității și a ”satului global” pare să fie tocmai scurtcircuitarea acestei tranzacții între calculabil și incalculabil. Până aici, nimic nou. Toate filosofiile ”crizei spiritului” au identificat o atrofiere a interesului pentru ”incalculabil”. Deconstrucția a preluat problema și a încercat să îl reintroducă în schemă, dar susținând sus și tare că el trebuie desprins de orice concept de suveranitate. Cum s-ar putea realiza această desprindere? Cunoaştem îndeajuns de bine răspunsul desconstructivist: glisarea eternă a sensului. Orice „fixare” s-ar transforma mai devreme sau mai târziu în teroare. Derrida simte totuşi fundătura în care se împotmoleşte această cale, subminând orice utlizare practică şi politică a raţiunii. Da. Este vorba de eterna „perfecţionare şi determinare a drepturilor omului”, dar pe ce baze? E îndeajuns să-i privim pe cei ce negociază ca fiind „identificaţi” doar prin incapaciatatea lor de a ieşi din limbaj? Ar fi la fel de simplist ca identificarea lor pe baza deţinerii de „unchii plate”. Derrida sfârşeşte prin a da un răspuns aproape „burghez”. Raţiunea se poate feri de bolile sale autoimune prin uzul „bunului simţ” şi al „rezonabilului”. Rezonabilul este raţionalitatea care „ţine cont de incalculabil”. Dar ce poate fi rezonabil pentru lumea care se târâie în urma sensului? Aici intervine răspunul mai puţin burghez, care deschide calea a ceea ce Mills numeşte  în Imaginaţia sociologică, trecerea de la raţiune la raţionalizare: dezactivarea unui „eu pot” suveran, a ipseităţii. Omul imaginat de deconstructivism sau de utilitarismul lui Rorty pare să fie, în cel mai bun caz, un rafinat decadent, preocupat excesiv de problemele de vocabular (ar fi de-a dreptul minunat ca omenirea să ajungă în stadiul în care ar mai avea numai probleme de vocabular şi cu toţii ne-am petrece timpul într-o continuă şezătoare literară). Dacă există vreo utilizare a gândirii ea trebuie desprinsă total de „a acţiona”. Această rafinată dezactivare a lui „eu pot” este punctul maxim al înstrăinării, anulând orice facultate a individului sau a grupului de a conştientiza sau identifica punctele de control prin care realitatea vieţii lui (a muncii, a corpului, a timpului liber) este manipulată. Deconstrucţia şi utilitarismul sunt uneltele par excellence ale unui „amrican way of life” (în mod ciudat, de necontestat pentru Rorty) în măsura în care se limitează la descrierea neideologică a lumii sau la negocierea eternă şi confuză a drepturilor omului. Scurctcircuitarea oricărei sinteze temporale, face ca viitorul să fie „aşteptarea fără orizont a unei mesianicităţi fără mesianism” (Derrida), trecutul să se înnece în „delirul intepretării”, iar prezentul să fie lăsat pradă raţionalizării (fie ea corporatistă, fie consumistă). În lipsa lumii comune, omul e identificat pe baza unui soi de naturalism (chiar şi Eco ajunge să vorbescă de identificarea prin stările emotive descifrabile în expresiile faciale universale de care vorbeşte Ekman), Rorty explicând inventivitatea umană prin „contingenţa” razelor cosmice în structura neuronală a unui individ sau altul. Între „idealismul lingvistic” şi respectivii neuroni nu se află mai nimic. Poate câteva cărţi pe care întâmplarea  şi norocul de a ne naşte în partea lumii care dispune de biblioteci, ni le-a scos în cale. În rest, omul renaturalizat, desprins de ipseitate nu are decât să-şi utilizeze capacităţile pe care le are în comun cu alte specii şi cu viaţa organică în general: adaptabilitatea. Din satul global se mută în staulul global. În cel mai bun caz (şi ca o soluţie strict personală) poate să devină zen, adică să urmeze o serie de tehnici corporale care îl vor obişnui cu ideea unei conştiinţe care nu are nevoie de un sine pentru a funcţiona. La scară largă, cea a omului de masă, conştiinţa redusă la o funcţie perceptivă/descriptivă şi nu la una constructivă pare să fie şi ultima ţintă a deconstrucţiei şi pragmatismului. Atâta doar că nimicul la care se ajunge nu e cel al maestrului în meditaţie, ci e cel al maimuţei sau a „robotului jovial” (Mills) care mândrindu-se cu evadarea din tirania sensului, nu ajunge la înţeleapta tăcere, ci la revolta pură, pavloviană: maimuţa e corpul care ţipă când i se ia banana pe care era obişnuit să o digere zilnic. Ea nu poate să fie altceva decât acest corp, specific, contingent, singular, închis în propriul limbaj. Deschiderea către lume nu depăşeşte dimensiunule necesităţii biologice: a întinde mâna după banană. Când ceva (oare ce?) se interpune între acest corp închis în propriul limbaj şi banană explicaţia va fi ori burgeză şi de bun simţ, lăsată pe seama erupţiei unei evidenţe triviale (1%-99%), ori va deraia literar şi utopic imaginând evenimentul ca „altul, ca excepţia sau singularizarea absolută a unei alterităţi non reapropiabile de către ipseitatea unei puteri suverane şi a unei cunoaşteri calculabile” (Derrida). Să nu ne amăgim. Nu există o demnitate a lipsei de sens. A postula un infinit al „incalculabilului” din om e doar o nouă tiranie (una mai greu de identificat, mai ne-articulată, mai descreierată). Ea va justifica noi şi noi atrocităţi şi nici măcar într-un mod foarte original: e ca şi cum bazându-ne pe acest incalculabil am reitera la infinit întrebarea ineptă pe care moraliştii au pus-o după căderea fiecărui regim totalitar: torţionarii erau oameni? Da. Erau. Cei care s-au facăut că nu văd lagărele erau oameni? Da. Erau. Şi nu pare să fi fost de nici un folos faptul că, fiecare, blocat în contingenţa lui, şi-a inchipuit comod că dacă limbajul nu ajunge la realitate ea nici nu există. Raţionalizarea raţiunii nu face decât să deposedeze omul de masă de orice şansă de a intra măcar în lupta pentru hegemonie, aşa cum o vedea Gramsci, ca şi capacitate de a produce pe lângă bunuri materiale, bunuri teoretice, adică „o viziune proprie a lumii, nesubordonată sau colonizată de patrimoniul ideologic al altora”. Revolta îşi dezvăluie faţa oribilă: e doar un muget reactiv de masă, şi, după cum am arătat la începutul textului, extrem de selectiv cu inegalităţile pe care ar dori să le înlăture. Dacă nu ar fi selectiv ar trebui să se autodizolve. O reală producţie de „bunuri teoretice” i-ar dezvălui propria ipocrizie şi propria utopie păguboasă, o utopie a non-ideologicului pe care, dacă ar fi să o expun printr-o comparaţie cu iz naturalist şi corporal, ar suna cam aşa: imposibilitatea de a defini „ura” sau „agresivitatea” sau orice altceva nu împiedică un chirurg să lezeze cu bisturiul zonele din creier asociate cu aceste manifestări reale pe care le-am putea oculta la infinit printr-o elegantă, interminabilă, „psihanalitică” glisare a sensului. A glisa nu înseamnă a înlătura (poate însemna chiar a multiplica prin metamorfoze iluzoriul care mai apoi e reîmpachetat şi pasat pe post de aşa-zis „incalculabil”). Mai avem nevoie de alte dovezi pe lângă miracolul banilor virtuali care produc crize reale?

Oana Pughineanu

Trupul și Sângele Personajului

Un gând nu vine când vreau eu, ci când vrea el... O maximă a lui Nietzsche îndeajuns de cunoscută încât să fi fost extrasă din contextul său mai larg, acel al spulberării oricăror presupoziţii carteziene de a gândi subiectul. „Astfel, a spune că subiectul «eu» este condiţia predicatului «gândesc» înseamnă o falsificare a stării de fapt. [...] În această privinţă, se raţionează potrivit rutinei gramaticale”. Pe o anume filieră, cultura occidentală nu a făcut decât să nege cât mai sofisticat cu putinţă accesul persoanei la sine însăşi. În timp ce această negare face furori în câmpul artistic-literar, împânzindu-l cu persoane cu atât mai carismatice cu cât declară mai plângăcios că nu se „simt nicăieri acasă”, câmpurile etice, morale şi ale justiţiei se găsesc adeseori în faţa unor fundături pe care le ocolesc printr-o aplicare a legii, care, cel puțin la o privire „din avion” pare arbitrară. „Nu e nimeni acasă” (medierile i-au expulzat pe toţi în spaţii mai mult sau mai puţin virtuale) şi totuşi pereţii mucegăiesc, vesela se sparge, zgomotele sunt asurzitoare. Se pare că doar atribuirea vinei mai face apel la subiect. O face „falsificând starea de fapt” sau „potrivit rutinei gramaticale”? Sau întrebarea e inutilă: „rutina gramaticală” nefiind decât una dintre modalităţile de a „falsifica starea de fapt”? Procesul a devenit o alegorie a gândirii occidentale tocmai pentru că a scos în evidenţă nu atât absurditatea atribuirii vinei unui „subiect plecat de acasă”, cât felul absurd de a identifica „subiectul” căruia i s-ar atribui vina. Până la urmă unica unealtă de identificare devine Numirea. (Până și un prozator luxuriant precum Proust declara că povestirea a început să curgă doar după ce a găsit Numele). Dacă am continua cu logica de până acum am ajunge să susținem că actul justiţiar e unul asemănător Facerii: o putere conexează un nume cu o faptă. Cu cât gradul de generalizare (sau chiar universalizare) al Numirii este mai mare cu atât puterea este/pare mai teribilă („Fiul Omului”... şi „K.” la antipodul său). În tradiția iudaică și creștină Legământul și Porunca reprezintă primul mod de conexare al Puterii cu omul. Facerea, după cum e văzută de André LaCocque și Paul Ricoeur, imprimă ordinea prin identitatea dintre istorie și povestire. Numai o astfel de identitate poate jongla cu răul inexplicabil al păcatului originar, al seducerii. Nu vom putea niciodată gândi îndeajuns felul în care răul e primul care aduce în scenă logica excepționalului captată în poveste (Eva, Avraam, Iov) și reconvertită prin Isus în supraabundență (economie a darului sau cheltuire). Chiar dacă omul s-a emancipat de poveste și legământul a fost înlocuit de justiție&dreptate și în general de o logică contractuală, a echivalenței putem observa un soi de sacru camuflat în profan și mai ales un profan camuflat în sacru (după logica Marelui Inchizitor) ce îl lasă pe individ la fel de vulnerabil ca oricând în fața unei ordini generate prin identificarea poveștii cu istoria.

            Revenind, putem spune că orice limbaj se mândreşte cu generalitatea Numelor pe care le inserează în discurs, şi care, la limită pot fi înţelese doar de cei specializaţi în respectivul limbaj. Restul, trebuie să creadă pe cuvânt specialistul. Tocmai de aceea, discursul democraţiilor socităţilor de spectacol e nevoit să controleze (sau mai politic corect să „dirijeze”) natura contractuală a relaţiilor dintre indivizi prin creditarea „extra-discursivă” pe care vulgul i-o acordă prin pârghiile încrederii într-un lider sau altul. Avem încredere într-un nume pentru ca pare să garanteze climatul de justiţie al schimbului dintre noi şi pare să garanteze justeţea pentru că avem încredere în el. Electoratul şi liderul politic par să fie închişi în paradoxul prizonierului[i]. Liderul e cu atât mai de calitate cu cât mimează discursiv cheltuirea... cu cât transformă cheltuirea în contract. Sau, mai bine spus, el se cheltuie pe sine în măsura în care garantează cât mai multe contracte celor cărora le inspiră încredere. Dorința lui de bine devine trup și sânge pentru micii investitori și bugetari, în timp ce rămâne pâine și vin pentru marii jucători. Trecerea de la legamânt la contract s-a dovedit a fi una dintre cele mai perverse turnuri pe care, cel puţin din punct de vedere antropologic, putem să le constatăm. “Forţa brutală” care era un „agent economic” la începuturile capitalismului așa cum îl descrie Marx, a fost înlocuită de încredere (una înșelată, desigur). Şi nu e vorba numai de prozaicele lamentări ale pensionaului dezamăgit de deputat, ci de mecanismul economic care funţionează numai lubrifiat cu încrederea pervertită. După cum a dovedit-o recenta criză financiară agențiile de rating nu au făcut decât să măsluiască gradul de siguranță a investițiilor. Încrederea pervertită atinge o cotă mai mare de abjecţie decât fosta suspiciune din regimurile comuniste în măsura în care aruncă indivizii în jocul contractual dezactivându-le orice vigilenţă. Noile oraşe-corturi care împânzesc America sunt rezultatul acestei dezactivări. Falimentul Irlandei la fel. Iluzia materialistă prin care agentul economic „onest” (sau să-i spunem „rudimentar”) se conduce îl face inapt în a descifra semnele altfel decât în mod iconic. Un agent-economic experimentat acordă cel puţin aceeaşi atenţie „zvonurilor” pe cât acordă cifrelor de pe ecran. Investitorul „rudimentar” nu exclude numai posibilitatea unei maşinării care „îl minte”, ci îl face inapt să urmărească jocul între cunoaştere şi non-cunoaştere în care se zbate orice discurs. Televiziunea a jucat un rol masiv în dezactivarea suspiciunii și vigilenței la un nivel mai profund decât ne imaginăm şi a făcut-o cu atât mai mult cu cât s-a apropiat de divertisment în modul de tratare a oricărei ştiri, preluând de la showbiz ideea de personaj. Personajele sunt gata montate, construite de la un cap la altul, cu o coerenţă de caracter (sau cel puțin de temperament) demnă de un subiect „întors acasă”, urmând în mod cât se poate de natural firul liniștitor al istoriei contopite cu povestea și povestirea. Fie că le urmăriți la talk-showurile politice, fie pe Cultural sau chiar la lansările de carte din oraşele de provincie personajele vă duc mereu într-o atât de dorită stare de transă, vă acaparează. Orice ar spune şi oricât de tare s-ar contrazice nu vor deveni niciodată disonante cu ele însele. Personajul exclude cheltuiala din discurs tocmai în momentul în care o mimează. Pierderea carismatică și montată de sine e drumul cel mai sigur pentru obținerea unei poziții de putere. Show-ul este negocierea unui contract ascuns. Show-ul este piața perversă în care cheltuirea se camuflează în contract și contractul în cheltuire.

            Lucrurile stau așa nu numai datorită atât de dezbătutelor trăsături umane precum invidia, dorința de onoruri sau de recunoaștere socială (susținută mai nou de consum), cât mai ales a ceea ce pentru psihologia post-psihanaitică devine un defect, mai degrabă decât o calitate care până deunăzi garanta „autonomia” subiectului. Este vorba de ceea ce s-ar numi iluzia uni „experimentator divin”. Schopenhauer o descoperise deja când spunea că „finalitatea este introdusă în natură de intelectul care, după aceea se minunează în fața unui miracol pe care chiar el l-a creat”. La nivel psihologic, lucrurile pot lua o turnură delirantă: evenimentele care contrazic o explicație în care individul are încredere, nu duc la dispariția explicației, ci la elaborarea unei „teorii” și mai stufoase sau sofisticate care să o justifice (iată un motiv pentru care trei sferturi din telespectatori o mai caută pe Elodia sau continuă să voteze aceeași clasă politică de vreo 20 de ani sau poate investi cu funcții politice personaje sinistre de genul Becali, Vadim, Vanghelie). Nevoia de a puncta, de a face ordine prin unirea istoriei cu povestea continuă să producă false miracole. Personajul le întruchipează. Dacă e să dăm crezare unui mare autor care spunea că prostia este nevoia de a concluziona atunci putem spune că personajele sunt cu atât mai deștepte cu cât se străduie să fie mai proaste, asezondu-și discursul cu generalități și termeni de specialitate inserați în cea mai clasică intirgă: a binelui care învinge răul sau al poeziei care învinge banalul. Fascinate de ele însele și fascinând auditoriul, exclud paradoxul funcționării oricărei cunoașteri: continua descoperire a falselor minuni ale intelectului, falsificând astfel „starea de fapt” și chiar limitele unei „rutine gramaticale” („Dacă nu știu că nu știu, cred că știu; dacă nu știu că știu, cred că nu știu”).

         Oana Pughineanu

---

[i] Paradoxul Prizonierului formulat de matematicianul Albert Tucker demonstrază îndeajuns de convingător modul în care judecata rațională atârnă de elementul “încredere”. Doi prizonieri acuzați de jaf armat sunt închiși în celule diferite unde li se explică, la fiecare în parte, că datorită insuficienței probelor dacă nici unul dintre ei nu recunoaște fapta, pot fi acuzați doar de posesie ilegală de arme și, prin urmare, vor fi închiși 6 luni. Dacă ambii confesează pedeapsa este de 2 ani de închisoare. Dacă unul dintre ei confesează și celălalt nu, primul va fi considerat martor și va fi eliberat, iar celălalt va fi închis pentru 20 de ani. Nu e greu de identificat care dintre prizonieri (electoratul sau clasa politică) depune mai repede mărturie pentru stabilirea rapidă și eficientă a “adevărului”.

Spre gloria apusă a succesului

De când cu cazul Breivik care agită pe bună dreptate spiritele de stânga și de dreapta, devenind de fapt încă un motiv ca adepții uneia sau alteia dintre părți să regurgiteze acuze și liste de programe care au dat greș de o parte și de alta... ocolind mai mult sau mai puțin evenimentul în sine... nu încetează să îmi treacă prin minte o întrebare: ce înseamnă pentru un tânăr occidental (îndeajuns de norocos încăt să nu facă parte din nicio minoritate) a trăi în societate? Cum concepe el societatea? Ce îi spune acest cuvânt? Înclin să cred că pentru mulți dintre acești tineri (sau mai bine spus eterni adolescenți și învățăcei) „societatea” se reduce la o masă anonimă de indivizi care-i înconjoară. E o supă indistinctă, mai degrabă anorganică, ce le zumzăie în urechi câteodată (când își scoat căștile de la mp3). O mai întâlnesc sub forma unei „forțe” constrângătoare când plătesc taxe sau primesc amenzi pe mijloacele de transport în comun. Dar mai ales – și asta o spun după o plimbare printre blogurile tinerilor în care apare expresia „a trăi în societate” – o întâlnesc prin noile mijloace de comunicare. Contactul cu societatea se produce, dacă e să dau crezare blogurilor, mai ales pe mess și pe forumuri. Și la ce folosește acest contact? Răspunsul e unanim: la a nu fi singur. Mi se pare simptomatică și de loc de luat în râs această afirmație. Nu e vorba de faptul că acești adolescenți întârziați confundă comunitatea cu societatea, ci e vorba de faptul că undeva la nivelul trecerii dinspre comunitate (încă ne mai naștem și creștem în comunități) spre societate s-a produs un scurtcircuit. Adolescentul întârziat e expulzat mai devreme sau mai târziu din micul cerc al părinților și al prietenilor de școală în cercul social care departe de a-i mai cere „responsabilități” îi transformă parcursul într-o lungă, aproape infinită serie de autoreificări. Nu mai e vorba de mult comentatul eșec al „persoanei”, ci de eșecul producerii a însăși individului care ar trebui să populeze societatea.

 De când cu contractele sociale care trebuiau să regelze contactele dintre oamenii văzuți ca lupi, drumul spre o putere care se afirmă ca exclusiv polițienească era deschis. În zilele noastre, în care polițienesc se suprapune peste manipulativ, ne trezim într-un punct mort în care presupusul individ nu mai are spațiu pentru a jongla în drumul spre propria autonomie între cele două tipuri de recunoașteri pe care i le oferă societatea, de care vorbește Todorov în cartea intitulată sugestiv ”Viața comună”. Pe de o parte există „recunoașterea de conformitate”, iar pe de alta „recunoașterea de distincție”. Succesul este ingredientul unic recunoscut în societatea de consum ca fiind valabil, oferind recunoașterea de distincție, dar distincția însăși tinde să recadă într-un soi de conformitate în măsura în care societatea refuză să conceapă succesul în afara logicii eficientizării unei acțiuni. Prin urmare individului, îi rămâne ca mod de afirmare o paradoxală recunoaștere prin conformitatea distincției care i se acordă. Mai degrabă decât a-l felicita pentru o opțiune „autonomă”, societatea îl binecuvântează cu un „Și tu ai reușit să faci asemeni lui X care e plin de succes” (nu contează că acel X a inventat un program antivirus sau un produs artistic). Succesul, dacă ar fi să vorbim în termeni moderni, este lipsit de glorie. Câțiva șoareci de laborator au reușit să ajungă primii la capătul cursei cu obstacole, dar niciunuia nu i-a trecut prin cap să roadă cușca însăși. Dificultatea pe care un individ doritor de recunoaștere de distincție o întâmpină e cu atât mai mare în societățile democratice care se mândresc cu falsele șanse și drepturi egale. Pe parcursul cursei pentru succes se elimină practic ceea ce am putea numi un soi de imperativ iliminist, singurul care – trebuie să recunoaștem – a preluat rămășițele persoanei și a imprimat o oarecare conduită individului modern. Imperativul era acela al unei continue elaborări de sine, spre atingerea unui cât mai mare grad de independență. Mulți dintre teoreticienii modernității credeau că singurul domeniu în care se putea desfășura o astfel de activitate era cel aristic, iar teoria supraomului a dus la extrem această premisă: materia artei devenea omul însuși. Dar dacă omul reușise să creeze o artă pentru artă i-a fost imposibil să devină el însuși una. Limitele transformării de sine nu țin numai de planul inteligenței sau al imaginației, ci de contactele pe care le avem cu ceilalți. Și tocmai aici, logica succesului scurtcircuitează trecerea de la comunitate (cea familială bunăoară), la societate. Durkheim, operând cu o distincţie între „solidaritatea mecanică” (bazată pe asemănarea indivizilor, specifică societăţilor arhaice) şi „solidaritatea organică” specifică diviziunii muncii (nici un individ nu-şi este suficient sieşi şi nici o „grupare” nu poate trăi în afara contractului social) avertiza asupra faptului că acest ultim tip de solidaritate ajunge să confrunte societatea cu situaţia în care între indivizi există tot mai puţine puncte morale comune. Deriva socială este cel mai adesea politizată şi nevoia de apartenenţă a individului la un grup ia formele patogene ale extremismului. Excluderea comunităţii în favoarea societăţii nu va elimina nevoia psihologică de apartenenţă sau de relaţie afectivă. Soluţia pe care Durkheim o prevede spre sfârşitul vieţii este aceea a unui retur periodic la situaţii de fuziune colectivă. Este, am putea spune o soluţie aflată la antipodul „emancipării” iluministe. După cum observă Focuault starea de „minorat” este văzută de Kant ca „stare a voinţei noastre, care ne face să acceptăm autoritatea altcuiva pentru a ne lăsa călăuziţi în domeniile în care s-ar cuveni să ne folosim de prorpia raţiune”. În mod evident diviziunea muncii şi mai apoi societatea de consum frânează masiv ieşirea noastră din „minorat”. Depindem ca indivizi ai societăţii nu de construirea artistică sau raţională de sine, ci de capacitatea de a ne „specializa” şi de a ne face dependenţi de obiectele tot mai sofisticate ale tehnicii. Ce anume în afară de semnele consumului îl poate face pe adolescentul întârziat să se simtă ca fiind „integrat”, aparţinând unei comunităţi de sens? Nu se transformă societatea într-un soi de hydră cu două capete: pe de o parte cea poliţienească, iar pe de alta confundându-se cu zumzetul confuz al forumurilor virtuale? Pentru adolescentul întârziat, sau mai bine spus, pentru adolescenţa prelungită cu forţa la care e supus fiecare individ bombardat de teroarea publicitară, de teroarea media în general, a extrage puncte morale comune devine extrem de greu. Individul lipsit de parcursul spre prorpia autonomie intră în societate la fel cum un pacient intră pe internet: căutând diagnosticul, în miile de răspunsuri i se va părea că suferă de toate bolile. Tratamentele le va alege în funcţie de forţa seducătoare a unui disucrs ce mimează vechile relaţii afective comunitare. Tinerii care se grupează în mod îngrijorător în noi comunităţi extremiste (pe la noi sponsorizate de BNR) o fac pentru că încă în ei mai sălăşluieşte o dorinţă antropogenă care nu ține numai de conservarea vieţii, ci este o dorinţă de Recunoaştere. Odată scurtcircuitat drumul către ieşirea din minorat (saltul de la comunitatea familială la societate), odată divizată munca şi deghizată lipsa de autonomie într-o falsă diversitate, Recunoaşterea se poate obţine doar pe două căi: prin împopoţănarea cu semnele succesului sau recurgerea la mitologiile seducătoare ale unei „solidarităţi mecanice” (de la inteptele „cosmologii” new age la fenomenle „emo” sau discursurile extremiste). Breivik pe care amicii îl descriau ca fiind retras, un soi de „băiatul mamei” care nu prea a avut un contact real cu lumea din afara căminului (unul dezbinat oricum) până la vărsta de 30 de ani regurgitează în discursul lui toate nostalgiile unui individ privat de Recunoaştere: "I do not approve of the super-liberal, matriarchal upbringing as it completely lacked discipline and has contributed to feminising me to a certain degree" („Nu sunt de acord cu modul super-liberal, matriarhal al educației, lipsit total de disciplină și care a contribuit la feminizarea mea într-o anumită măsură”).

În absența solidarității mecanice, omul luminilor a încercat să submine haosul social, distanța dintre eu și ceilalți, prin ceea ce a numit construcția unei subiectivități. De fapt, ar fi mai degrabă vorba nu de construcția subiectivității, ci de sentimentul de a avea o subiectivitate în momentul în care omul se dedică unei construcții prin intermediul cunoașterii. Când cunoașterea a încetat să fie o simplă fagocitare a lumii, iar recunoașterea nu a mai putut fi redusă la o luptă acerbă între subiecți (după modelul hegelian), brusc indivizii și-au pierdut echilibrul. Angoasa descrisă de toți filosofii existențialiști poate fi interpretată și ca simptom și un răspuns la eșecul iluminist de a satisface nevoia umană de fuzionare cu semenii. Chiar și sociologiile care au mizat pe îndepărtarea individului de semenii săi (în care e bine ca„mulțumirea noastră să atârne de noi”, după spusa lui Montaigne), au recunoscut imposibilitatea exluderii celuilalt fie și numai datorită “dorinței de onoruri”. Pe de altă parte,  pe plan psihic nu există o trăire a „vidului”. Singurătatea pe care tinerii o evocă este după cum ar spune același Todorov, „un caz particular al interacțiunii sociale”. Nu există un eu romantic al dorinței disociat de un eu social. Vocile celorlalți continuă să ne traverseze chiar dacă noi am pierdut capacitatea de a le controla printr-un „eu”, adică am pierdut capacitatea de a (ne) construi. Chiar și o rațiune, oricât de autonomă nu este decât o modelare a mitseinului. Până și contactul cu neantul, nu e decât o mascare a acestei nevoi de fuziune, care în extrem se produce ca disoluție. Aș vedea în atentatul din Norvegia sau în revoltele stradale din Anglia, nu atât o conștiință revoluționară, o autentică dorință de a schimba mecanismele sociale, ci o revoltă a celor care neavând succes recurg, pentru obținerea recunoașterii, la beția fuzională pe care și-o procură în ieșirile în masă și în crimă. Descriind aceste izbucniri unul dintre reporterii de la Guardian vorbește nu doar de „lăcomia defavorizaților”, ci de participarea familiilor care găsesc „distractivă” toată afacerea urmărind spectacolul violenței din mașină în timp ce copii lor se „autoeducă” filmând totul pe iphone. Unii adolescenți sunt îndemnați de părinți să îngroașe pungile de cumpărături în timpul spargerilor, dar alții nici măcar nu le fură, ci se distrează zdrobind televizoarele și celulare în stradă (“The Salford riots and the greed of the disenfranchised”, guardian.co.uk, 10 august). Ar trebui să ne întrebăm la modul cel mai serios: eșuata construcție de sine nu răbufnește cumva în nevoia asocială de a fuziona (în afara succesului și în afara contractului) prin cele trei ingrediente mereu la îndemână pe care le amintea Pavese în Meseria de a trăi: sexul, alcoolul/drogurile și sângele?

Oana Pughineanu

Creierul femeii împotriva feminismului

Zilele trecute mă „delectam” citind minunata carte a lui Stenibeck, Perla. Am redescoperit în ea descrierea unui gen de univers-capsulă, care la noi a fost descris cu o mare acurateţe de Slavici, deşi mulţi continuă să vadă în el nimic mai mult decât un scriitor „tezist”. În fine, credeam că citind o carte intitulată „Creierul femeii” şi scrisă de un doctor într-ale neuroştiinţei voi scăpa de „gustul amar” al primei printr-o doză adecvată de „realitate”. Spre surprinderea mea, această a doua carte, parcă venea în continuarea primei, vorbind şi prezentând pe cât se poate de obiectiv o altă capcană, de fapt, prezentând cea mai gigantescă capcană dintre toate. Surprinderea de care vorbesc a survenit în special datorită faptului că celelalte lecturi ale mele despre creier s-au soldat „pozitiv”, luând drept bun optimismul cercetătorilor care vedeau în creier singurul organ care „nu îmbătrâneşte”, singurul muşchi care, antrenat corespunzător (printr-o paletă diversificată şi continuă de informaţie), nu se atrofiază. Citind cartea lui Louann Brizendine mi-am dat seama că tot ce aflasem până atunci se referea în mod special la creierul masculin, binecuvântat cu o stabilitate hormonală de granit pe întreg parcursul vieţii. În plus cercetările dedicate creierului feminin abia încep să se dezvolte, medicii începând să găsească de puţin timp interesant inconvenientul pe care îl ocoleau de decenii: „Profesorul, de sex masculin, mi-a desconsiderat întrebarea (legată de experimente cu femele), precizând: «Nu folosim  niciodată femele în contextul studiilor noastre – ciclul lor menstrual ne-ar da peste cap toate datele»”.

            Dacă ar fi să descriu cartea într-o propoziţie cred că aş spune despre ea că este în multe privinţe „schopenhauriană”, sau, mai exact, confirmând multe dintre intuiţiile „tăioase” ale filosofului amintit care, în ciuda unei atât de bune înţelegeri a vicleşugurilor naturii şi raţiunii, a sfârşit prin a se consola după eşecurile amoroase în prezenţa pudelilor pe care îi adora... probabil pentru temperamentul lor specific, isteric-feminin. Reacţiile neuro-chimice ale creierului, neschimbate de milioane de ani, sunt perfect setate – atât de perfect încât e de-a dreptul penibil şi banal - pentru recunoaşterea partenerului ideal întru reproducerea speciei. Din perspectiva creierului invadat de hormoni nimic nu pare să fie mai adevărat decât formula filosofului cinic după care „Când sufletele au impresia că s-au întâlnit, de fapt s-au unit corpurile”. Însă, nu e vorba atât de întâlnirea a două corpuri, cât despre întâlnirea unui corp masculin cu un creier feminin. Rog misoginii a nu se alerta, deoarece formula nu presupune contestarea supremaţiei autiste a creierului masculin, ci mai degrabă o stare deplorabilă pentru creierul femeii. Dr. Brizendine expune toate etapele (începând cu fătul şi terminând cu menopauza) în care creierul feminin este „puternic drogat” în scopuri „altruiste”, fiind astfel programat pentru „iubirea seamănului” în special dacă seamănul se numeşte „copil” („Unele regiuni cerebrale suferă transformări în proporţie de 25% în fiecare lună”). Succesivele băi de estrogen pe care fetiţele încep să le suporte masiv încă de la vârsta de 1 an nu se vor încheia decât la menopauză, sau, mai precis provocând menopauza, creierul dezorientat în lipsa acestui hormon intrând practic în sevraj. Multe femei declară începând de la vârsta de 50 de ani că încep să vadă viaţa altfel, să fie preocupate şi de altceva decât de familie, simţind că li s-a ridicat un „văl de pe ochi”. Pentru norocoase viaţa chiar poate începe din nou, în special cu ajutorul unui divorţ, însă majoritatea nu pot face faţă depresiei de „a-şi fi aruncat anii cei mai buni pe geam”. Estrogenul nu mai îndeplineşte funcţia de „opiu al neamului femeiesc”. Oxitocina care se degajă în cantităţi însemnate la atingerea copilului, provocând doze considerabile de plăcere dispare şi ea.

            Desigur, toate aceste dezastre hormonale care se înlănţuie până pe la vârsta de 65 de ani sunt compensate pe de altă parte de capacităţi de care un creier masculin este aproape total văduvit. „În centrii limbajului şi ai auzului, femeile au cu 11% mai mulţi neuroni decât bărbaţii. Sediul formării memoriei – hipocampul – este mai dezvoltat la nivelul creierului feminin, la fel cum se întâmplă şi cu circuitele cerebrale specializate pe funcţia limbajului şi a observării emoţiilor celorlalţi”. În viaţa adultă, 90% dintre femei pot detecta o gamă extrem de variată de emoţii în timp ce majoritatea bărbaţilor pot să-şi dea seama că ceva „nu e în regulă” doar odată cu ţipetele sau lacrimile. Procesul care înlesneşte „intuiţia” feminină se numeşte „oglindire” şi constă în imitarea inconştientă a fizionomiei, a posturii corporale, a respiraţiei celuilalt, oferind astfel creierului informaţii pentru a putea fi interpretate de o bancă de date pe care femeia o avea deja formată la un an. Împotriva prejudecăţilor de gen, abilităţile „ştiinţifice” ale fetelor şi băieţilor nu diferă până la adolescenţă, când intervine a doua mare „drogare” a creierului feminin cu estrogen (primul val de estrogen o făcuse deja pe fetiţă ca în loc să se joace cu maşinuţa să o învelească în pătură şi să îi spună că „totul va fi bine”). Găsesc interesantă informaţia legată de agresivitatea feminină care se canalizează extrem de bine pe „limbaj”, şi care acţionează concomitent cu necesitatea hormonală de „bunătate” de care are nevoie creierul drogat.

Pe lângă impulsul de îngrijire a celuilalt şi impulsul de a evita orice conflict, apare dorinţa de a construi o reţea cât mai vastă de relaţii nu numai pentru obţinerea unei „securităţi”, cât pentru construirea unui mediu în care adolescenta să se simtă în „centrul atenţiei”. E de asemenea interesantă deducţia după care asemenea altor primate, femeile şi-au dezvoltat capacitatea de a relaţiona, la fel cum strămoaşele lor se uneau folosind până la 17 tonuri de „ceartă” pe zi pentru a se apăra de agresivitatea masculului care abia dacă putea folosi 3-4 tonuri în câţiva ani. Dar există şi o motivaţie biologică pentru care fetele „merg împreună la baie”. A se regăsi într-o comunitate care le permite să-şi mărturisească una alteia „secrete sentimentale” le provoacă adolescentelor „o secreţie majoră de dopamină şi oxitocină, care reprezintă recompensa cea mai mare şi mai consistentă, în afara celei obţinute prin orgasm”. Rămâne în continuare un mister felul în care, deşi băieţii nu merg „împreună” la baie, o pot folosi în comun în ipostaze mult mai lipsite de intimitate decât o fac femeile. Asta până în momentul în care cititorul ajunge la capitolul dedicat „creierului de sub centură” unde devine evidentă indiferenţa creierului masculin la ceea ce presupune intimitatea şi totala lui concentrare pe un univers pe care îl putem numi „interior” fără a-l împopoţona cu atribute romantice, deoarece în cazul de faţă „interior” însemnă doar „fără contact cu o altă subiectivitate”.

Receptivitatea extrem de ridicată a creierului feminin faţă de expresiile faciale şi faţă de tonuri este remarcată din prima zi de viaţă a unei fetiţe care poate deja percepe plânsul unui alt copil. Desigur, percepţia acută a stărilor celorlalţi poate „distruge” pe viaţă viitoarea femeie. Tipurile de feţe (deprimate sau nu) pe care fetiţa le percepe în primul an de viaţă îi vor afecta definitiv gradul de seninătate cu care va percepe în continuare mediul înconjurător. Băieţii, concentraţi mult timp aproape exclusiv pe obiecte rămân puţin afectaţi de trăsăturile feţelor celor care îi înconjoară în prima copilărie.

            Freud este confirmat în intuiţiile sale privind „ataşamentul faţă de obiectul iubirii” specific feminin, care nu este atât rezultatul (sau nu numai rezultatul) condiţiilor culturale care ne programează, cât (şi aici îmi exprim regretul faţă de feministe) rezultatul unor programării hormonale pe care creierul le urmează cu sfinţenie de milioane de ani. Desigur, asta nu face ca feminismul să fie total „dezactivat”, ci din contră, îi oferă o bază ştiinţifică pentru a milita pentru o egalitate socială şi financiară care să scoată munca feminină legată de îngrijire din rândul muncilor „degradante”. Pe de altă parte, teoriile mai „aplicate” ale lui Freud sunt complet infirmate... dar las cititorului plăcerea de a le descoperi singur... limitându-mă la a menţiona că lubrifiantul nu reprezintă o soluţie... De fapt lucrurile devin într-atât de complicate încât un bărbat care iubeşte sincer o femeie ar trebui să o ia de soţie, iar astfel ea se va simţi îndeajuns de sigură/asigurată pe toate planurile încât să îşi permită luxul de a-şi lua un amant care să o satisfacă. „... odată ce căminul este protejat, ele vor resimţi nevoie biologică de a ieşi cu bărbaţii care au cele mai bune gene. [...] O lovitură aplicată mitului fidelităţii feminine constă în micul secret murdar scos la iveală în studiile de genetică umană – până la 10% dintre taţii care au făcut obiectul cercetărilor nu erau înrudiţi genetic cu copii de care erau siguri că sunt ai lor”.

            În concluzie, creierul feminin se naşte şi redevine după un ocol de zeci de ani un „egal” al celui masculin. Odată încheiat efectul estrogenului care deturnează creierul „ştiinţific” spre cel „sentimental” femeia între 50 şi 100 de ani (după sevrajul numit menopauză) este liberă să experimenteze senzaţia pe care bărbaţii o numesc cu mândrie „autonomie”. Nu pot să închei decât remarcând că în ciuda „inegalităţilor” (devenite de-a lungul istoriei „nedreptăţi”) înscrise natural în codul genetic şi cel hormonal al celor două sexe, rămâne de admirat capacitatea nemaipomenită a creierului de a-şi descoperi propria lipsă de libertate.

Oana Pughineanu

 

Ză HR and ză PR. Catering cultural

Printre miile de nedumeriri care îmi treversează viaţa asemeni unor meandre fără scop, în clipa asta mă gândesc la două: aşa-zisa „plăcere care uneşte” şi „cartea care te salvează de realitate”. Le-am auzit destul de des şi mai degrabă decât să se transforme în clişee, se contopesc şi înceţoşează totul lăsându-mă pradă senzaţiei oribile pe care o am la intrarea în biserici, adevărate făcătoare de minuni, în care orice gest, oricât de simplu devine monstruos. Dacă eşti creştin devine monstruos în măsura în care te ştii „urmărit” de dumnezeul „reactiv” care judecă în locul sclavilor, iar dacă nu eşti, sus-numitele gesturi nu fac decât să te plaseze în greaţa repetiţiei. Parcă ai fi la o şedinţă, programând măreţ planul cincinal creat şi subminat de acelaşi val testosteronic. Şi totuşi,  nedumeririle-astea mă zgândăre ca şuşotelile sinistre ale babelor „trenă de popă” care cunosc locul exact al fiecărui ştergar divin, al fiecarei lumânări, al fiecărei secunde. Trag cu urechea, încerc să aud ceva care să mă plaseze măcar într-un emfatic „aha!, ceva care să mă plaseze... dar nu reuşesc să prind niciun cuvânt... văd numai efectul: o neîncetată şi „reificată” trebăluire printre cele divine (că doar oameni suntem şi până şi dumnezeu s-a făcut om): întotdeauna un colţ al feţei de masă va trebui îndreptat, întotdeauna ceara se va scurge în mod dizgraţios şi în legea ei. Şi ce poate indigna mai mult decât lucurile care se scurg în legea lor? Temă filosofică veche ... producătoare de mari personaje SF, printre care cele mai populare: „lucrul în sine” şi „în sinea lucrului”. Aproape toate nedumeririle, daca stau bine să mă gândesc, se extrag din aceste categorii... Nu înţeleg, iar neînţelegerea mea e atât de profundă încât nici n-aş putea-o explica, n-aş putea-o transforma într-o întrebare „inteligentă”, adică analitică, care se pierde la nivelul sintactic al asamblării unor componente simple. Neînţelegerea e atât de profundă încât nici măcar n-aş putea face cu ea ceea ce orice om de cultură bine crescut ştie şi are datoria să facă: să o transfom într-o „revoltă” de hârtie, într-o meticuloasă „toleranţă” intelectivă faţă de alteritate (whatever that means) care m-ar face să-mi ordonez toate „subversiunile” în discursuri care încep cu „cu tot respectul” (no dislike button allowed). Dar nu e cazul. Prin neînţelegere, nici vorbă de a-mi susţine o părere diferită cu toată pioşenia necesară evenimentelor de catering cultural la care particip tot mai des. Şi când spun catering cultural nu mă refer la reclama TV la Dilema veche, ci vorbesc de evenimente într-un cadru „intim” (ştiţi voi, intimitatea, mare invenţie a provinciei care în ultimii ani a dispărut graţie disoluţiei centrului, „provincie” care, astfel, a ajuns să producă în mod contradictoriu (?) evenimente) de genul lansări de carte sau cristice întâlniri cu autorul, în care cel mai jalnic şi în acelaşi timp cel mai minunat, dar şi cel mai practic lucru pe care poţi să-l faci e să te abandonezi. Aşa împuşti doi iepuri deodată: faci plăcere şi autorului şi ţie însuţi. El visează că s-a întâlnit cu tine, tu visezi că nici măcar nu te-ai dus la întâlnire, şi dacă se întâmplă să schimbi ceva cuvinte cu el o să ai aceeaşi senzaţie pe care ţi-o provoacă propriile texte care-ţi confirmă de fiecare dată propriile limite intelectuale: că până la urmă şi când ai „întâlniri” şi când ai de scris faci acelaşi lucru... ajungi să faci acelaşi lucru: să schimbi unele cuvinte cu altele. Dacă mai trăieşti în reminiscenţele „iudeo-creştine ale gândirii occidentale” ţi se va părea că oricum nu nimereşti cuvintele bune, nici cu textul, nici faţă în faţă cu altul. Atunci, automat îţi vei ciopli un idol moralistico-critico literar invocând chipul pentru ratarea cuvintelor vis-a-vis de persoane şi imposibilul, inefabilul, „nefericirea excremenţială” sau chiar un „centru de suspans vibratoriu” pentru a evoca profunde şi reuşite ratări vis-a-vis de text. Pentru a te justifica te vei supune unui soi de auto PR şi auto HR metafizic... Plăcerea nu te va uni cu nimic. Ea va fi doar produsul rar al străilor afrodisiace de iluzie a autodeterminării. Vei deveni puţin proustian... Dacă în schimb aceste frământări încep să te plictisească sau îţi sunt total necunoscute (din cauze genetice sau generaţionale) atunci vei trece de la iluzia autodeterminării la mai concreta determinare a „publicului ţintă”. Tot după modelul Cristic vei deveni sângele şi trupul lui. Vei dori chiar să-l lărgeşti, să-l înmulţeşti, întru fericita-ţi globalizare. Plăcerea ta va fi plăcerea lor şi invers. Ză HR and ză PR îţi vor indica modurile cele mai comode de transsubstanţiere şi astfel dacă dispui într-o cantitate destul de mare de aceste enzime ai putea tu însuţi expune pentru ficare citior în parte felul în care ar trebui să te „întâlnească”. Un Leac pentru fiecare... un „şaman al miocardului”. Absolut toate cuvintele sau râgâielile pe care le vei scoate vor fi la locul potrivit, aseneni svasticilor de pe fundul rozaliu al poneilor. În caz de eşec poţi oricând schimba tabăra şi trece de partea inefabilului, al imposibilului şi astfel până şi cei mai venerabili veterani ai meandrelor sucite ale inconştientului uman vor fi în dubiu: oare trebuie să fi linşat sau nu? Eşti un Mare! Cuvintele tale nu pot fi înţelese cu uşurinţă deşi universalitatea ta vorbeşte pentru toţi (că altfel, la ce bun să publici? Sau totuşi, universalul nu e tot una cu globabul?). Ai vorbit de viaţă şi de moarte la fel cum ne-am dori toţi să o facem: fără să ne pese de ele. N-ai evadat din real aşa cum cred criticii impresionişti. Din contră! Ţi-ai bătut capul cu el! Şi totuşi! Ah! Blestemată nedumerire! Niciun moment de trezire, de distrugătoare epifanie care să ne scoată din bâguiri scolastice. Şi dacă jocul spiritual e numai asta: a schimba unele cuvinte cu altele? Noroc cu ză PR and ză HR, enzimele miraculoase care ne scutesc pe toţi de chinul de a nu putea „evada din istorie” şi ne scutesc chiar de chinul de a exprima stilistic acest eşec. Că vorba aia: „nu există niciun lcuru care să nu se reclame de la real”. Orice complex comercial are un raft cu ficţiune la fel cum orice biserică are băgătoare de seamă, gospodine ale ştergarelor divine... 

Oana Pughineanu